Soarta-i grea,
Tristetea-i mare,
Indignarea-i si mai si,
Toti se jura
Ca nu vru'ra
In Tirol vreodat' sa stea.
Nea Nehammer pare-a sti
Si-un europenist sadea,
In suveranist, nepoate,
Sa transforme peste zi.
Zic sa ne pastram speranta,
Trecem noi si peste asta,
Cei din urma, stim, vor fi
Primi-n Schengen, intr-o zi.
La anu' si la multi ani!
Pășim în noul an într-un tablou idilic, cu țara noastră înconjurată de suratele întru Europa care fac un zid de netrecut în jurul nostru, asemenea unei frontiere Schengen, un tablou pictat în ulei rânced de cânepă, sau ce mai fumează ăia prin creștinele țări din spațiul anterior menționat, în care a fost prăjit un șnițel vienez.
Mi-aș dori ca în noul an să uităm de capra vecinului, dar să nu adoptăm jemanfișismul specific marilor puteri față de grijile vecinilor, situația materială să ne permită migrarea de la pret-a-porter la haute-couture, să fim sănătoși și fericiți mai ceva decât popoarele nordice care au parte de strălucirea soarelui într-un an mai puțin de cât avem noi într-o lună de iarnă, "Ja wohl" să nu însemne o poziție de drepți ci o confirmare de înțelegere a unui fapt, iar tarantela să ne fie doar un ritm alert și voios de a ne desfășura activitățile pe care le dorim încheiate cu "Olè".
Iar necazurile să se spargă asemenea farfuriilor fraților noștri întru credință când dansează sirtaki.
*La mulți ani, 2023!*
P.S. Într-o simbolistică aparte pentru noi, mi-l închipui pe Mărgelatu, exilat în stațiunea din țara proaspăt intrată în spațiu, cum se uită la concertul de Anul Nou de la Viena cu ochii revoluționarului de la 1848, bea un rachiu de anason sau îl toarnă în țeava unui Glock (austriac), mănâncă semințe dintr-o pălărie de floarea soarelui, stuchește cojile și rostește replicile lui Arnold Schwarzenegger (tot austriac) din Terminator: _"Hasta la vista baby!"_, _"I'll be back!"_
Urare de N.Stanescu:
“Vă doresc visuri nesfârșite.
Dorința furioasă de a realiza câteva.
Vă doresc să iubiți ceea ce trebuie să iubiți.
Și să uitați ceea ce trebuie uitat.
Vă doresc pasiuni.
Vă doresc tăceri.
Vă doresc să rezistați la căderi, indiferență.
Mai presus de toate, îmi doresc să fiți voi înșivă.
Cu credința, cel mai frumos dar, care se află înăuntru.”
Un an nou plin de sănătate,iubire si fericire alaturi de cei dragi!
La multi ani!🥂🥂
Reteta pentru un an bun :
''Se iau 12 luni si se curata foarte bine de amaraciune, mandrie, ura, invidie, frica, irascibilitate si stres. Se imparte fiecare luna in 28-31 zile, dupa caz, astfel ca proviziile sa ajunga exact 1 an! Fiecare zi se prepara separat: 1 parte munca, 1 parte liniste, 1 parte umor. Se mai adauga 3 linguri optimism, 1 lingurita toleranta, un praf de bun simt si... o picatura de speranta! Peste aluatul astfel obtinut se toarna apoi dragoste din belsug... Preparatul gata facut se aseaza pe farfurie si se impodobeste cu frunzulite de curaj si incredere in sine. Se serveste zilnic, cu bucurie, alaturi de ceasca de cafea din fiecare dimineata! Prezenta reteta, este gratuita si se transmite liber de la om la om, insotita de urarea: Un An Nou darnic si bun, Sanatate Deplina si Fericire Maxima! "
Titlul conține o ironie, în stil radio Erevan: da, este o poveste fermecată, doar că nu cu zâne, ci cu dictatori și nu pentru copii inocenți, ci pentru adulții pentru care istoria secolului XX a rămas dureroasă în memorie, și nici nu este chiar o narațiune, ci mai degrabă o meditație amăruie și plină de frustrări neostoite despre vanitatea conducătorilor. Alexandr Sokurov alege doar o parte dintre personajele care au marcat Al Doilea Război Mondial: Hitler, Mussolini, Stalin și Churchill. Surprinzător, îl adaugă și pe Isus. Criteriul după care i-a ales nu este clar deloc. Dacă ar fi vrut doar dictatori sângeroși și scelerați ai secolului XX - ofertă deosebit de bogată, am putea spune - lista are fi trebuit lungită, inclusiv cu unii aleși din România. Dacă, pe de altă parte, a fost interesat de lideri însetați de putere, atunci apariția lui Iisus în acest peisaj este surprinzătoare. Nu este nici Isus așa cum l-au cunoscut ucenicii, ca învățător apocaliptic din Iudeea, nici cel pe care l-a cunoscut Apostolul Pavel, ca "cel al cărui nume este mai presus de orice nume". Nu, este un Isus care apare trecător în Evanghelie, cel care nu poate fi atins "pentru că încă nu s-a suit la Tatăl". Nu apare nici un personaj feminin, parcă pentru a demonstra vechiul banc: dacă lumea ar fi condusă de femei, nu ar mai fi războaie, ci doar state care nu își vorbesc. Femeile fac, în schimb, obiectul conversațiilor lor. Churchill este amuzant când tot încearcă să vorbească cu "regina lui" sau, într-o măsură mai mică, atunci când Stalin, Mussolini și Hitler se întrețin, ca băieții, despre cum să-și aleagă partenera. Ce este sigur este că toți se comportă și se mișcă în același mod, dând o coerență exterioară, dar eficientă, filmului. Toate personajele vorbesc șoptit, ca și cum și-ar vorbi lor înșiși. Se mișcă apoi cu o încetineală bătrânicioasă, adormită, confuză. Această cinetică cu frâna de mână trasă conferă o senzație de purgatoriu, de limbo, explicată cumva prin faptul că toți sunt în așteptarea judecății lui Dumnezeu (sau, poate a istoriei?). Toți se mișcă ca într-un acvariu lăptos, un mediu fără colțuri, aproape fără gravitație, fără nicio direcție clară. Legată de nedumerirea în fața criteriului după care au fost selecționate aceste personaje, se ridică și întrebarea: de ce aceștia nu sunt deja în iad? Să fie acest purgatoriu un refuz al judecății istoriei așa cum a fost ea deja realizată în istoriografia oficială? Sau este, din contră, ironie față de îndreptățirea propriilor fapte, oricât de abominabile ar fi consecințele acestora? Ori, poate, ni se pune în față religiozitatea conștiinței propriei misiuni istorice, plină de elanuri nebune, dar care se blochează într-un univers fără consecințe, fără contururi, fără energie? Fundalurile, la rândul lor, sunt puține la număr. Putem distinge ruine romane - expresie a falimentului imperialismului clasic, sau baraje hidrotehnice în stil totalitar - ce indică dorința megalomaniacă a dictatorilor de a-și arăta forța politică și dorința de a intra în memoria națiunilor. Tehnic, avatarurile dictatorilor nu sunt altceva decât reluări ale aparițiilor filmate, de arhivă, ale acestora. Hitler și Stalin apar exclusiv ca lideri militari, în uniforme relativ austere, care indică presiunea monomaniacă asupra propriilor lor popoare. Sunt ca niște mașini de război unifuncționale. Spre deosebire de ei, Benito Mussolini, o personalitate flamboiantă, apare în diverse maniere, inclusiv călare, în postură de împărat roman, însă întotdeauna îmbrăcămintea este marcată de dorința de a epata, de a-și afirma egoul. Singurul care își schimbă cu adevărat hainele în funcție de roluri sociale diversificate este Winston Churchill - unicul reprezentant al democrației în acest terariu dictatorial. Acesta apare cel mai adesea în costumul său de burghez, cu joben și frac, respectând regimul democratic al conducerii civile a armatei, chiar și în timp de război. E drept că apare împopoțonat și în uniformă de gală ca fost Lord al Amiralității, însă aceasta indică mai degrabă relația cu tradiția imperială decât milităria. Iar atunci când este, totuși, în uniformă militară de campanie, nu poartă însemne militare, fiind mai degrabă o recunoaștere a stării temporare de război și a solidarității cu cei de pe front. Senzația este că nu putem decât specula asupra a ceea ce au fost cu adevărat acești lideri dincolo ceea ce ne-au lăsat moștenire înregistrările de epocă. Peste ani, suprafața surprinsă de camerele de luat vederi devine adevărata natură a dictatorilor, aparițiile media și repetările în documentarele istorice, de exemplu, devin imaginea de sine a acestor oameni. Fără ca protagoniștii săi să devină copii, Sokurov îi lasă să vorbească în propria limbă - cea în care și-au vorbit lor însuși. Astfel, spre surprinderea multora, Stalin se întoarce la originile sale georgiene, iar Iisus vorbește, la fel ca în filmul lui Mel Gibson, în aramaică. Deloc surprinzător, nimic remarcabil nu se întâmplă în film. Imaginile acestor conducători se află, într-adevăr, în mișcare, dar nu sunt vii, doar dau iluzia de mișcare specifică cinematografului. Așadar, Sokurov nu dorește să judece, nici să înțeleagă istoria. Sau, cel puțin, nu dorește să reia poncifele istoriografice consacrate. În schimb, este preocupat să exprime cinematografic relația pe care o avem cu toții cu această perioadă prin intermediul filmelor de arhivă. Iar transbordarea tuturor acestor personaje într-un tărâm metafizic dezumflă, paradoxal, tocmai aura de supraomenesc (demonic sau angelic, nu contează) a acestor personaje. (Cristian Caloian, Dincolo de istorie - Skazka / Fairytale la Bucharest Internațional Experimental Film Festival - BIEFF, 2022)
Madame Claude este o femeie care a făcut istorie. A fost, probabil, prima femeie care a înțeles puterea sexului și l-a transformat într-un business nu numai foarte profitabil, dar și extrem de influent. Sexul, așa cum l-a înțeles și promovat madame Claude, nu a fost numai despre câștiguri financiare, ci mai degrabă, a fost un instrument de exercitare a puterii și de construire a influenței la nivelurile cele mai înalte ale societății.
Cartea lui William Stadiem spune povestea fascinantei Madame Claude, încercând să descifreze câte ceva din misterul care a înconjurat întotdeauna acest personaj și să pătrundă în lumea celor puternici și dornici de plăcere.
Cea care a fost numită regina franceză a sexului a fost autoarea multor premiere în domeniul industriei sexului. Madame Claude (pe numele ei adevărat Fernande Grudet) a fost prima care s-a gândit, în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, că e mai eficient și este o pozitionare mai elegantă ca fetele să nu se afle într-un bordel, ci să fie trimise acasă la client sau în apartamente de lux. I se mai spunea și „Alo, Oui” pentru că aceasta era expresia cu care răspundea întotdeauna la telefon. William Stadiem povesteste cum această femeie deosebit de inteligentă și-a creat sistemul și cum a țintit doar bărbați foarte bogați și influenți, „fetele” fiind doar pentru prietenii pe care îi accepta ea ca fiind parte din lumea la care voia sa ajungă. Abordarea ei „strategică” i-a asigurat succesul și accesul într-o lume în care se pătrundea extrem de greu.
Printre clienții fetelor lui Madame Claude s-au numărat președintele Kennedy (despre care se spune că și-a ales o fată care semăna izbitor cu soția sa, Jackie), șahul Iranului și patronul concernului Fiat, Giovanni Agnelli. Desigur, și mulți alții despre care încă nu se știe nimic public.
Interesant este și sistemul pe care Madame Claude îl crease pentru a alege fetele care lucrau pentru ea. Autorul descrie cu lux de amănunte în carte modul în care fetele erau triate după educație, după calitatea conversației, postura corpului și mersul pe tocuri, și treceau printr-un curs de igienă personală.
Valoarea cărții lui William Stadiem, specialist în istorie socială și scriitor, este dată și de accesul pe care autorul l-a avut în lumea lui Madame Claude, de discuțiile neoficiale cu aceasta și de interviurile luate apropriaților celebrei matroane. Este o carte care reprezintă o cheie importantă în înțelegerea relației complicate și fascinante dintre sex, plăcere și putere. O relație mediată și perfecționată de o femeie ambițioasă și inteligentă, care a avut marea calitate de a ști mereu ce vrea să obțină. Și care nu s-a oprit până nu și-a realizat obiectivele.
Cercetarea amănunțită a subiectului cărții și accesul autorului la surse de primă calitate.
Stilul narativ, cu accente de jurnalism de investigație care oferă obiectivitate și profunzime cărții.
O carte despre sex, plăcere și putere, dar mai ales despre o femeie care a reușit să le controleze și să le modeleze după propria viziune.
Unde se opreşte corpul? În faţa oglinzii, la întîlnirea cu celălalt? Cînd începe a fi conştientizat, prin durere, prin boală, printr-un rău inexprimabil? Se vede în kilograme, riduri, obişnuinţe? Gheorghe Crăciun dă răspunsuri acestor interogaţii în Trupul ştie mai mult, le duce chiar mai departe, către o nelinişte personală (dar prin extensie valabilă pentru orice scriitor): textualixarea corpului şi sensul acestui text.
Interesul prozatorului pentru manifestările corpului s-a văzut încă de la romanul Frumoasa fără corp din 1993. Din acelaşi an începe acest fals jurnal, precum şi romanul Pupa russa, publicat 11 ani mai tîrziu. Peste aceste amănunte care par cronicăreşti nu se poate trece, în situaţia în care jurnalul desface şi pregăteşte motivele romanului. Este un fel de asamblare pe jumătate conştientă (poate de aceea fals jurnal) a senzaţiilor nenumite pînă atunci, readuse în memorie, a învelişului lumesc care cunoaşte altă simţire şi alte profunzimi.
Vă puteţi închipui 11 ani, în care se prind momente goale, nevroze, întrebări, melancolii, fragmente scrise dintr-o suflare, sila, măştile. Nu este imprudenţă sau impudoare publicarea acestui jurnal-eseu, iar lectura nu e nici ea aproape de imprudenţă. Pentru cititorii care cunosc Pupa russa, poate fi o lămurire a intenţiilor sau poate fi scrierea care ia visul unui roman venit din instinct. Pe de altă parte, urmărind un fir prin însemnările lui Gheorghe Crăciun, se ajunge la ideea potrivit căreia scrisul este o prelungire a trupului, o cunoaştere senzorială a lumii : "De fapt, nu trupul mă interesează, ci expresia lui, felul lui de a fi viu, carnea care produce ceva, o senzaţie. O senzaţie mi se pare întotdeauna, atunci cînd o conştientizez, mai inexplicabilă decît un gînd. Gîndirea pare să funcţioneze de la sine, ea e un sistem organizat de reacţie la lume. Dar lumea e chiar senzaţia. Eu nu pot trece dincolo de ceea ce simt. Lumea mi-e interzisă. Ea se confundă cu ochii, auzul, limba, degetele mele. Drumul de la senzaţie la gîndire îl înţeleg. Ceea ce nu pot înţelege, pentru că nu am nici o garanţie în acest sens, e drumul de la senzaţie la lume".
Epuizează Trupul ştie mai mult obsesia corporalităţii, înterogînd-o continuu? Pe măsură ce lucrul la roman duce la rezultate clare, falsul jurnal se micşorează, se strînge, tonul devine reţinut, sceptic în Caietul maro, cel al anului 2000. Pupa russa este lumea compusă din senzaţii, simţirea dusă la paroxism, cartea care scrie halucinant amănunte lasînd gust în gură şi miros în nări, în timp ce falsul jurnal înseamnă neliniştea cu privire la romanul care locuieşte în corp.
Poate că nu este de citit separat de cartea care îl circumscrie, Pupa russa, probabil că nu se poate gîndi cu mintea, ci tot cu trupul. În orice caz, Trupul ştie mai mult e un colaj de stări şi senzaţii acute care sunt numite, găsite, fixate, de învelişuri bîntuite, de obsesii şi fascinaţii. Mai mult decît a răspunde autorului la explorarea vieţii fizice (propriul corp este obiectul pe care îl observă), jurnalul răspunde întrebărilor adormite ale cititorului, trezind un corp, făcîndu-l conştient de ceea ce nu-i aparţine, de ceea ce îl depăşeşte şi nu poate să-i fie explicat.
Să scrii despre o carte în care se scrie despre cărți... Într-un film de animație care se numește Robots este o scenă în care personajul principal intră într-o fabrică de roboți. El exclamă stupefiat: Robots building robots! (Roboți care construiesc roboți!). Asta a fost și prima mea reacție când am înțeles despre ce carte am ales să scriu. O consider o provocare și sper să-i fac față cu brio!
Printr-o culegere de cărți românești ce străbat timpul culturii române de la începuturi până... într-un anumit punct, Eugen Istodor ne oferă – așa cum ne așteptăm, de fapt – viziunea lui asupra unor opere literare despre care se poate spune că definesc literatura română ca întreg. Dar cartea aceasta nu oferă – și aici intervine ineditul – doar viziunea lui. El alege, pentru fiecare dintre aceste cărți „câte o declarație de dragoste luată de la oameni dintre cei mai diferiți, de la taximetriști la filosofi”. De referință pentru un pasionat al cititului, dar și pentru un simplu curios, cartea are un magnetism propriu scriitorilor români, o viață proprie pe care și-o trăiește între coperți. Cine o va deschide, va trăi și el din ea, prelungindu-și propria viață în același mod în care, ne spun medicii, fumatul o scurtează. Pentru că, deși să citești despre 101 cărți românești nu este ca și cum le-ai citi cu adevărat, este totuși o revelație să afli ce simte și gândește despre ele un scriitor (care este, nu-i așa, un profesionist al cărților) și, în același timp încă o persoană a cărei viață are mai puțină legătură cu literatura. Și apoi, sincer, te face mai mult decât curios să vrei să citești acele cărți.
Prima parte este o introducere. Și e de-a dreptul revelatoare. Istodor își prezintă copilul – creație a dublului său eu, cel literar (chiar dacă, de data aceasta se află de partea cealaltă a redutei și tratează ca cititor) și cel românesc (care-i oferă avantajul percepției naturale a cărților și care a stimulat, probabil, nașterea acestei cărți) – cu o onestitate deconcertantă. Îi cunoaște punctele forte dar îi acceptă și slăbiciunile. Este o declarație, dar nu se vrea mai mult decât o aducere la cunoștință. „Nu încep să elogiez ceea ce nu există. Vreau să afli – recapitulez ceea ce avem”. O prezintă ca pe o carte cu „o anumită ținută, un altfel de dialog între critici-public-viitor, dar știe că nu-i va rezista testului timpului: „... cartea mea, scrisă ca să impună în epoca vorbelor pripite, se va stinge în timp, odată cu operele selectate, ce altora vor părea fără haz ori fără anvergură”.
În introducerea lui, Istodor dezvăluie într-un mod de-a dreptul halucinant problemele de care suferă literatura română și de care va mai suferi, probabil, un timp de-acum încolo și care sunt menționate într-o cavalcadă de descrieri de-a dreptul șocante, ușor de acceptat dacă sunt luate separat și înfrumusețate cu sublime lucruri pozitve, dar care descuamează spiritul când sunt citite așa cum ni le-a prezentat el, crud și fără menajamente: „Mult timp am fost niște copiști, niște traducători. Nevoia continuă de a recupera timp și spațiu pierdute. Spațiu public mereu meschin și obtuz la schimbări, trăgând mai mult spre bârfă, spre șuetă decât spre valorizare, spre discuție de idei. Stagnare, dese rupturi și fugă a valorilor. Opere neînțelese, opere tipărite târziu, opere neintrate în conștiința publică. [...] Enciclopedism, confuzie a valorilor și planurilor, lipsă de specializare. Analfabetism. Izolare. Greutatea traducerii în limbi străine. Lipa unui mediu profesionist de promovare a valorilor.” Iar autorul continuă să „rătăcească” prin literatură, menționându-i lipsurile („Mi-a părut rău că nu avem, în afara sclipirilor sadoveniene de arme răzeșești, roman cavaleresc, roman istoric. Ce lipsă”) dar și părțile bune („Romanul polițist, cartea pentru copii, sefeul, bun, cu câteva excepții remarcate de mine”.
Interesantă mi s-a părut abordarea literaturii din perioada comunistă. Nu este percepută, așa cum m-am așteptat, ca pesimistă sau falsă. Este luată ca atare și valorificată.
Cartea este construită cronologic, începând cu O samă de cuvinte de Ion Neculce și terminând cu Capcanele Istoriei de Lucian Boia. „De la cartea bârfelor la cea a deslușirii unei aventuri intelectuale”, 101 cărți românești de citit într-o viață este o poveste scrisă „pentru un scriitor tânăr, pentru un cititor tânăr”.
Fiecare carte selectată beneficiază, după cum am spus, de o scurtă prezentare a lui Eugen Istodor – prezentări rafinate, aș adăuga, nelipsite de un simț realist-ironic, al cititorului împătimit care are avantajul de a fi dublat de un scriitor consacrat – și de o părere nespecialistă a câte unui cititor. Iar aici, registrul se schimbă. Profesionalismul cedează locul sincerității simple, fără învelitori recenziste. Nici nu lipsește ironia, sarcasmul – uneori – sau simțul realist. Dar părerile sunt, oarecum, mai din popor, fără apel la alte opere, la curente literare sau la critici anterior exprimate.
101 cărți românești de citit într-o viață nu este o carte ce va putea fi ignorată. Cu siguranță va deveni un catalog-imagine a evoluției literaturii. Fără să urmărească (cel puțin la nivel declarativ) acest lucru, Eugen Istodor a creat un pivot în percepția literaturii române de către români și în felul în care o carte trebuie înțeleasă și acceptată. Într-un fel foarte plăcut, a dus spre profesionalism acel „Ai citit cartea? Și cum ți s-a părut?” care ne-a ajutat întotdeauna să percepem și să înțelegem cumva mai amplu o operă literară.
Descarcă în format PDFO carte catalog, absolut necesară în literatura română, o compilație de titluri care crează laolaltă grosul valoric al literaturii române. Stilul lejer o face ușor de abordat, iar în comentariile cititorilor cititorul se poate regăsi ușor.
O carte care trebuie, în mod obligatoriu, să se afle pe rafturile bibliotecii oricărui român. Iar datorită ei, rafturilor se vor umple destul de rapid. Cu alte cărți românești.
Am citit acum câțiva ani Trei prieteni, în căutarea înțelepciunii și m-am îndrăgostit de dialogurile pline de vervă, inteligență și înțelepciune ale acestor trei minunați prieteni: Christophe Andre, medic psihiatru și unul dintre cei mai cunoscuți specialiști francezi în psihologia emoțiilor, Alexandre Jollien, filosof și eseist și Matthieu Ricard, fost cercetător în biologie care a devenit călugăr budist și interpretul pentru spațiul francofon al lui Dalai Lama. Este o experiență absolut minunată să citești discuțiile acestor trei oameni, foarte diferiți unul de celălalt, dar împărtășind aceeași dragoste pentru oameni, pentru știință și pentru…viață.De aceea, am fost fericită atunci când am primit cea de-a doua carte a dialogurilor lor, Libertatea interioară.
Ca și prima, este o carte pe care nu vrei să o lași din mână, dar pe care te forțezi să o citești într-un ritm mai încet nu numai pentru a o savura, dar și pentru a reflecta la extraordinara bogăție de idei, concepte și experiențe pe care cei trei le împărtășesc cu generozitate și inteligență. Și, nu în ultimul rând, pentru a decide tu, cititorul, ce poți aplica din această înțelepciune asupra propriei tale vieți pentru a găsi ceva mai mult sens și intenționalitate în modul în care trăiești. Greu exercițiu… care îți solicită răbdarea, dar care merită pe deplin… cartea este doar pretextul, fundalul unei schimbări pe care o poți face.
O sursă importantă a lipsei noastre de libertate interioară, spun autorii, este stagnarea în așteptări, speranțe și frici care pot fi foarte toxice, în absența unei atitudini active în fața vieții.
„Să speri că vei câștiga la Loto și să nu faci nimic cu viața ta nu e același lucru cu a trage nădejde că vei câștiga la un moment dat lozul cel mare și a continua totuși să muncești să să te bucuri de viață alături de prietenii tăi. Cred că nădejdile noastre sunt toxice numai dacă se însoțesc de o formă de concentrare exclusive asupra obiectului așteptărilor noastre și de una de dezertare din tot ce înseamnă restul vieții noastre. Poți fi îndrăgostit foarte tare de cineva și poți trage nădejde că într-o bună zi vei închega o legătură cu acea persoană, dar aceasta nu este o nădejde patologică dacă, între timp, continui să te vezi cu prietenii, să lucrezi, să te bucuri de toate celelalte laturi ale vieții. Ceea ce îmi pare că este marea sursă a suferinței este replierea asupra sinelui, concentrarea exclusivă a nădejdii asupra unui singur obiect. Nu trebuie să ne lăsăm tulburați la gândul că există în viață tot soiul de suferințe și speranțe, ci trebuie să avem grijă ca ele să se înscrie într-o relație… deschisă, fluidă, vie și activă cu lumea.”.
Urmărind tema libertății interioare ca o poartă către înțelepciune, fericire și o viață trăită cu sens, autorii abordează și modul în care emoțiile dificile pot deveni o sursă de suferință atunci când nu mai sunt privite ca un indiciu despre starea noastră, ci sunt lăsate să se exprime fără opreliște și să preia controlul asupra noastră.
„Libertatea presupune să porți un dialog inteligent cu propriile emoții, să înveți să le lași să slăbească în intensitate pe măsură ce apar. Astfel, nu vom suprima furia, dar vom evita ca aceasta să se transforme în cauza unor suferințe. Și aici înțelepciunea este sinonimă cu libertatea.”
Cartea este o colecție de perle de înțelepciune, argumente științifice bine fundamentate, experiențe personale ale celor trei, reflecții, concluzii… și o invitație la a ne re-gândi modul în care trăim și a aduce mai mult sens experiențelor noastre.
Fiecare capitol al cărții se încheie cu un fel de rezumat al ideilor exprimate de către cei trei autori, oferindu-ne ocazia de a fixa în memorie cele mai importante mesaje.
Vă recomand cartea ca pe un exercițiu de dezvoltare personală, de reflecție și de înțelegere. Avem nevoie mai mult decât oricând de asemenea oportunități.
Dialogurile savuroase, inteligente și înțelepte.
Construcția cărții care ajută cititorul să sintetizeze informația și să o folosească pentru propria dezvoltare personală.
O carte despre libertatea interioară și drumul anevoios către câștigarea ei.
„Mi-am dat seama încă din copilărie că vedeam lucrurile altfel decât ceilalți. Acest lucru m-a ajutat în viață. Psihopatia (dacă așa se numește) este ca un medicament al vremurilor moderne. Dacă îl iei în doze moderate, poate fi extrem de benefic. Poate atenua multe dintre suferințele existențiale cărora, altfel, le-ai putea cădea victimă din cauza sistemului imunitar psihologic foarte fragil, incapabil să te protejeze. Dar dacă iei prea mult, dacă iei o supradoză, atunci este posibil, ca în cazul tuturor medicamentelor, să ai parte de efecte secundare neplăcute.”
Kevin Dutton m-a tras pe sfoară ca un escroc de primă mână cu a doua sa carte „Înțelepciunea psihopaților”. M-am așteptat în mod eronat la o expunere amplă a modului în care psihopatia devine utilă în viața de zi cu zi și simt că ar trebui să îmi cer scuze față de el, față de mine sau față de cititorul acestei recenzii pentru că mi-am dorit un fel de tutorial în care să reconvertesc șarmul superficial în carismă, grandomania în încredere de sine, manipularea în influență și așa mai departe cu toate celelalte trăsături definitorii ale psihopaților de rang înalt.
Ei bine nu mi-a fost dat să descopăr formula magică dar am găsit o suită de tehnici și metode prin care au fost monitorizate, clasificate și cuantificate toate trăsăturile de caracter ale psihopaților fie că aceștia au fost luați din rândul criminalilor în serie sau escrocilor sau din rândul academicienilor sau a membrilor de consiliu din cele mai puternice corporații din lume.
Trecând printr-o serie de scenarii diverse care aveau scopul de a testa limita dintre normalitate și psihopatie, Dutton identifică butonul de alarmă care se declanșează în fiecare din noi atunci când am avea de-a face cu ipostaza de doctor și de a sacrifica un om pentru a salva alți cinci fără a fi descoperiți. Diferența dintre un psihopat și o altă persoană care nu manifestă respectivii indicatori psihologici stă în simțul practic dus la extrem, în acest caz absența oricărei dileme morale sau remușcări în a sacrifica respectivul om în favoarea salvării altora cinci prin donarea organelor sale.
„Perioadele mărețe ale vieții noastre sunt clipele în care dobândim curajul de a ne reboteza defectele păcătoase, denumindu-le cele mai bune calități.” Frederich Neitzsche
Și totuși ce putem învăța de la psihopați?
Că respectivele caracteristici de personalitate sunt ambivalente și că totul depinde de context.
Puterea de persuasiune, carisma, asumarea riscurilor, abilitatea de a lua decizii și orientarea spre acțiune sunt arme pe care le regăsim în arsenalul unui bun lider sau chiar om politic (ca de exemplu J.F. Kennedy și Bill Clinton) dar ele pot fi la fel de prezente și la Ted Bundy cu șarmul superficial, manipularea victimelor, impulsivitate, căutarea de senzații tari care i-au mânat acțiunile și crimele. Totul e o chestiune de context și de angrenare a talentelor native în slujba binelui sau a răului.
Pe măsură ce societatea s-a depărtat de violență de-a lungul secolelor, a permis reorientarea instinctelor primare care dăinuie sub masca psihopatiei și i-a permis totodată să capete și o alură de binefacere atunci când angrenează schimbări majore sau inovații ca de exemplu în cazul lui Steve Jobs care prezenta o parte dintre trăsăturile specifice psihopaților.
O reformulare sau mai degrabă o linie de demarcație între valențele pozitive și negative ale acestei tulburări de personalitate ar fi empatizarea cu persoanele din jur dincolo de înțelegerea teoretică a emoțiilor în sine și folosirea lor ca pârghie pentru a-și atinge scopul.
În cazul în care nu v-am stârnit până acum curiozitatea mai menționez că între paginile cărții se regăsesc o serie de experimente destul de interesante cât și referințe la o parte dintre cei mai terifianți criminali ai ultimului secol.
Totodată Dutton mai trece în revistă o serie de meserii în care curajul nebun sau ceea ce în mod normal ar trece drept cruzime ajunge să aibă efecte benefice pentru societate dar am să vă las pe voi să le descoperiți pe acestea.
Prezentrarea pe larg a psihopatiei din perspectiva psihologică atât ca identificare cât și ca beneficiu pentru individ.
Relatarea pe larg a modului în care au fost desfășurate experiementele, spațiu din cadrul cărții care mi-ar fi plăcut mai degrabă să fie umplut cu exemple concrete ale unor psihopați celebri.
Celor pasionați de psihologie, de criminali în serie și care recunosc că suntem cu toții cam nebuni dar uneori acesta este un mare avantaj care lucrează în favoarea noastră în societatea de azi.
„Dacă există căsătorie fără iubire, va exista și iubire fără căsătorie” (Benjamin Frankin)
Există o istorie a omenirii compusă din date, locuri, întâmplări și o altă istorie, cred eu, mult mai interesantă, care se ocupă de zonele de umbră ale primei și care explică mai bine cum a fost posibilă aceasta.
Viața personală a celor care au făcut istoria sau, cel puțin au participat la ea, capătă o însemnătate particulară, pentru că, de cele mai multe ori, a influențat puternic desfășurarea evenimentelor și luarea deciziilor.
Regine din umbră. Amante și curtezane care au schimbat istoria ne vorbește despre modul în care istoria lumii, din epoci și zone geografice diferite, s-a scris nu atât pe câmpul de luptă sau la masa negocierilor, ci în dormitoarele amantelor protagoniștilor. În prefața cărții, d-na Diana Manadache explică faptul că: „Istoria alianțelor matrimoniale a fost determinată de scopuri politico-diplomatice și de consolidare a dinastiilor potrivit statutului familiilor domnitoare. Drept urmare, de cele mai multe ori, viețile intime ale suveranilor sau ale moștenitorilor la tron au urmat alte căi, ei căutându-și fericirea în brațele amantelor. Pendulând între tradiția monarhică și nefericirea adusă de căsătorii impuse, regii și favoritele lor au scris o altfel de istorie, una aflată în penumbră, mai puțin cunoscută”.
Cartea scriitoarei spaniole Maria Pilar Queralt del Hierro aduce în fața cititorilor douăzeci de povești ale unor femei ambițioase, atractive, de multe ori, inteligente și cultivate, care au schimbat viața familiilor regale în care au intrat. De la Leonor de Guzman, supranumită „Regina Castiliei”, amanta și sfătuitoarea lui Alfonso al XI-lea, la Camilla Parker Bowles, amanta principelui de Wales, devenită, după căsătorie, Ducesă de Cornwall, istoria pare a urma același făgaș... epoci diferite, țări diferite, protagoniști diferiți... dar același scenariu desenat în lumini și umbre: mereu un bărbat, nefericit cu propria condiție și apăsat de greutatea unui destin pe care nu și l-a ales și o femeie decisă să lupte pentru un loc în inima și viața acelui bărbat. O poveste veche de când lumea care, totuși, se schimbă de-a lungul epocilor și desenează finaluri în acord cu aceste schimbări. Dacă doamna de Montespan, amanta regelui Ludovic al XIV-lea, cade în dizgrație și moare în sărăcie și singurătate, aproape cinci secole mai târziu, Camilla Parker Bowles se căsătorește cu principele de Wales, încununând o poveste de dragoste care a durat peste patruzeci de ani. Britanicii se pot aștepta ca una dintre cele mai celebre amante din istoria lor regală să le fie într-o zi regină. Sic transit gloria mundi…
Nu putem încheia această recenzie fără a menționa faptul că un capitol special este dedicat poveștii de iubire dintre regele Carol al-II-lea și Elena Lupescu. „Mai mult decât frumoasă, Elena Lupescu era extraordinar de atrăgătoare și, în ciuda tinereții ei, era uimitor de abilă în arta seducției. Într-atât de mult încât, după câteva săptămâni, când Carol s-a întors la București, tânăra Lupescu îl însoțea deja în calitate de amantă”. O pasiune fulgerătoare care avea să dureze tot restul vieților protagoniștilor și care a schimbat, poate, destinul Românie. Nu vom ști niciodată cum ar fi arătat istoria noastră cu un Rege Carol al II-lea, devotat soției și fiului său, un exemplu de moralitate și fidelitate…
O carte foarte bine documentată, care reflectă cu acuratețe atmosfera diferitelor epoci istorice.
Calitatea tipografică de excepție și suportul vizual foarte bine ales.
O carte despre „cealaltă istorie” a lumii noastre și a femeilor excepționale care au scris-o.
