Unde se opreşte corpul? În faţa oglinzii, la întîlnirea cu celălalt? Cînd începe a fi conştientizat, prin durere, prin boală, printr-un rău inexprimabil? Se vede în kilograme, riduri, obişnuinţe? Gheorghe Crăciun dă răspunsuri acestor interogaţii în Trupul ştie mai mult, le duce chiar mai departe, către o nelinişte personală (dar prin extensie valabilă pentru orice scriitor): textualixarea corpului şi sensul acestui text.
Interesul prozatorului pentru manifestările corpului s-a văzut încă de la romanul Frumoasa fără corp din 1993. Din acelaşi an începe acest fals jurnal, precum şi romanul Pupa russa, publicat 11 ani mai tîrziu. Peste aceste amănunte care par cronicăreşti nu se poate trece, în situaţia în care jurnalul desface şi pregăteşte motivele romanului. Este un fel de asamblare pe jumătate conştientă (poate de aceea fals jurnal) a senzaţiilor nenumite pînă atunci, readuse în memorie, a învelişului lumesc care cunoaşte altă simţire şi alte profunzimi.
Vă puteţi închipui 11 ani, în care se prind momente goale, nevroze, întrebări, melancolii, fragmente scrise dintr-o suflare, sila, măştile. Nu este imprudenţă sau impudoare publicarea acestui jurnal-eseu, iar lectura nu e nici ea aproape de imprudenţă. Pentru cititorii care cunosc Pupa russa, poate fi o lămurire a intenţiilor sau poate fi scrierea care ia visul unui roman venit din instinct. Pe de altă parte, urmărind un fir prin însemnările lui Gheorghe Crăciun, se ajunge la ideea potrivit căreia scrisul este o prelungire a trupului, o cunoaştere senzorială a lumii : "De fapt, nu trupul mă interesează, ci expresia lui, felul lui de a fi viu, carnea care produce ceva, o senzaţie. O senzaţie mi se pare întotdeauna, atunci cînd o conştientizez, mai inexplicabilă decît un gînd. Gîndirea pare să funcţioneze de la sine, ea e un sistem organizat de reacţie la lume. Dar lumea e chiar senzaţia. Eu nu pot trece dincolo de ceea ce simt. Lumea mi-e interzisă. Ea se confundă cu ochii, auzul, limba, degetele mele. Drumul de la senzaţie la gîndire îl înţeleg. Ceea ce nu pot înţelege, pentru că nu am nici o garanţie în acest sens, e drumul de la senzaţie la lume".
Epuizează Trupul ştie mai mult obsesia corporalităţii, înterogînd-o continuu? Pe măsură ce lucrul la roman duce la rezultate clare, falsul jurnal se micşorează, se strînge, tonul devine reţinut, sceptic în Caietul maro, cel al anului 2000. Pupa russa este lumea compusă din senzaţii, simţirea dusă la paroxism, cartea care scrie halucinant amănunte lasînd gust în gură şi miros în nări, în timp ce falsul jurnal înseamnă neliniştea cu privire la romanul care locuieşte în corp.
Poate că nu este de citit separat de cartea care îl circumscrie, Pupa russa, probabil că nu se poate gîndi cu mintea, ci tot cu trupul. În orice caz, Trupul ştie mai mult e un colaj de stări şi senzaţii acute care sunt numite, găsite, fixate, de învelişuri bîntuite, de obsesii şi fascinaţii. Mai mult decît a răspunde autorului la explorarea vieţii fizice (propriul corp este obiectul pe care îl observă), jurnalul răspunde întrebărilor adormite ale cititorului, trezind un corp, făcîndu-l conştient de ceea ce nu-i aparţine, de ceea ce îl depăşeşte şi nu poate să-i fie explicat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu