Acum ceva vreme, scriam despre Nesupunere (Naomi Alderman), o carte despre alegerile a trei tineri care fac parte dintr-o comunitate de evrei ortodocși din Londra. Mi se pare foarte straniu, dar potrivit, cum s-a nimerit să citesc acum și să scriu despre Neortodox (Deborah Feldman). În fond, ambele sunt romane de debut scrise de autoare crescute în religia și cultura evreiască, deși în țări și în practici diferite, și ambele vorbesc despre respingerea acestora, cu toate că, în mare parte, senzația care transpare este că vor continua să facă parte mereu din personalitatea și din viața lor.
rpt
Deborah Feldman a publicat Unorthodox: The Scandalous Rejection of My Hasidic Roots în 2012, iar cartea a fost tradusă în limba română de excelenta Vali Florescu și publicată de Editura TREI nouă ani mai târziu, în 2021. Feldman, autoare de origine americană care locuiește în Berlin, a crescut într-o comunitate de evrei hasidici din Brooklyn, New York, și s-a desprins de aceștia în 2006, după ce, devenită mamă la 19 ani, și-a dat seama că nu își dorește acel viitor pentru fiul ei.
Fără a cunoaște foarte multe despre tradițiile descrise în volum (cu toate că, așa cum am mai spus-o, cultura evreiască, în diversele fațete pe care le adoptă, mă fascinează), am devorat cu mare interes paginile. Nu doar pentru că, de fiecare dată când ajung să aflu despre strictețea și limitările din diferite contexte, mă gândesc că am avut parte de o copilărie și de o adolescență relativ libere, prin comparație, ci și pentru că mi se pare o experiență privilegiată cea de a putea urmări procesul prin care trec persoanele care au reușit să întoarcă spatele, în fond, societății și comunității în care au crescut, și să-și ia viața în propriile mâini.
Cele mai năucitoare părți ale cărții mi s-au părut cele privind educația sanitară și sexuală, non-existente, de care ar fi trebuit să beneficieze fetele din comunitatea descrisă. Într-un context în care nu doar în țara noastră, ci și în multe alte țări ne lovim de reticență față de discuțiile deschise privind aspecte de altfel firești ale dezvoltării și relaționării, să citesc că „se poate mai rău” a venit ca o lovitură. Să citesc că ar fi posibil ca, odată căsătorită mai mult sau mai puțin din obligație, fiindcă așa se procedează și fiindcă există reguli clare după care se ghidează comunitatea, să nu știi nu doar ce urmează să se întâmple în intimitate, ci să nu îți cunoști propriul corp, a fost uluitor.
Vă puteți imagina că și această carte a fost contestată de comunitatea hasidică. A existat chiar și un blog, intitulat „Deborah Feldman Exposed”, menit să îi expună „minciunile și calomniile”. Diverși jurnaliști i-au luat fie partea, fie au acuzat-o, la rândul lor, descoperind că unele evenimente descrise chiar prezintă inadvertențe și exagerări. Autoarea a răspuns spunând că volumul are o notă în care precizează că există fapte care au fost coroborate, alterate cronologic sau comprimate, de dragul narațiunii.
Deborah Feldman, Alexa Vachon, Portrait, Unorthodox, Author, Interior, Inside, Headshot, Porträt, Berlin, Editorial, Netflix
O singură critică am la adresa cărții, de altfel bine punctată și de o prietenă căreia i-am împrumutat cartea și a devorat-o și ea în doar câteva zile: ne-am fi dorit amândouă o explicație mai detaliată a felului în care Deborah (sau Devoireh, cum este numită de familia ei) a reușit să obțină divorțul de soțul ei și mai ales custodia copilului, în condițiile în care ne spune, spre final, că șansele sale ar fi fost egale cu zero. Ea însăși avea părinți divorțați, de altfel lucru considerat rușinos de comunitate, și asta fiindcă tatăl ei ar fi suferit de o tulburare psihică, insuficient diagnosticată și cu atât mai puțin tratată, iar mama ei ar fi recunoscut că era lesbiană – plecarea ei a transformat-o, firește, într-o paria. Tocmai de aceea mi s-ar fi părut interesant de parcurs pașii prin care a trecut protagonista pentru a-și păstra fiul, însă poate aceștia se regăsesc în următoarea ei carte, publicată în Germania.
La fel ca Nesupunere, care a fost ecranizată într-un film, Neortodox a căpătat forma unei mini-serii Netflix, în patru episoade, despre care se spune c-ar fi foarte reușită. Urmează să o văd și să revin cu impresii.
PLUSURI
Lectură facilă, fluidă, chapeau pentru traducere și pentru explicațiile practice și utile, personaje de încadrat și nu prea în stereotipuri, care pot surprinde, și chiar dacă, în teorie, nu se întâmplă timp de multe pagini evenimente extraordinare, nu poți lăsa cartea din mână.
MINUSURI
Critica privind lipsa poveștii despre obținerea custodiei.
RECOMANDARI
Pasionaților și pasionatelor de: cărți (auto)biografice, cărți despre culturi și comunități aparte, cărți despre devenire, (re)naștere identitară și rebeliune, cărți de citit fără să le poți lăsa din mână.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu