Pescărușul de la geam

 

Veronica D. Niculescu
Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib
Editura Polirom, 2021

Citiți o cronică a acestei cărți.

***** 
Intro

 Veronica D. Niculescu (n. 1968) este scriitoare și traducătoare. A publicat volumele de povestiri Adeb (2004, Premiul pentru Debut, USR Sibiu), Orchestra portocalie (2008) și Roșu, roșu, catifea (2012, Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă "ScurTiuk"; nominalizări la Premiile Radio România Cultural și la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași); cărțile-pereche Simfonia animalieră (2014, Premiul "Cercul Literar de la Sibiu" al USR Sibiu; nominalizare la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași) și Hibernalia (2016), reunite în volumul Simfonia animalieră (2021); romanele Spre văi de jad și sălbăție (2016, Premiul "Cartea anului" acordat de USR Sibiu; nominalizări la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași și la Premiul "Cea mai îndrăgită carte a anului - alegerea liceenilor" la FILIT), Toți copiii librăresei (2020, Premiul Observator Lyceum în cadrul Premiilor Observator cultural, Premiul pentru Proză al USR Sibiu, nominalizări la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași și la Premiile "Sofia Nădejde") și biografia romanțată Luchian. Ochii, sufletul, mâna (2020). A scris și un roman pentru copii, O vară cu Isidor (2017), cu continuarea Iarna lui Isidor (2020, nominalizare la Premiile Uniunii Scriitorilor).

În colaborare cu Emil Brumaru a scris Basmul Prințesei Repede-Repede (2009) și Cad castane din castani (2014, nominalizare la Premiile Observator cultural). A tradus patruzeci de volume semnate de Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Lydia Davis și alții. Premiul "Antoaneta Ralian" pentru Traducere la Târgul de Carte Gaudeamus 2016. Premiul pentru Traducere la Gala Premiilor Observator cultural 2017.

*

Grégoire nu e un pescăruș al mării. Aripile nu-l poartă peste valuri, ci peste acoperișurile orașului. An de an își face cuibul și își crește puii pe terasa aceleiași clădiri, la adăpost de oameni, dar nu și de privirea celei care astăzi îi spune povestea. Uneori, Grégoire poposește chiar pe pervazul ferestrei de unde e observat. Fură un moment de odihnă și... o cercetează la rândul lui, prin geamul ce stă între ei ca granița dintre două lumi, pe autoare. Povestea sa, în care acuitatea observației e completată de finețea notațiilor, are poate mai ales darul de a transmite emoția, uimirea trăite în fața spectacolului mereu nou al naturii.

"Pescărușul de la geam îi urmărește pe pescărușul Grégoire și perechea sa, de la prima frunză așezată la cuib până când cresc puii și zboară, un jurnal pe care am hotărât să îl țin în al șaselea an de observație. Alte personaje în povestea adevărată care se desfășoară în centrul Bucureștiului sunt ciorile grive, drepnelele și vântureii roșii, norii, ploile, vântul. Dacă mă întrebați pe mine, cartea asta este despre răbdare, încredere și speranță - lucruri pe care le putem învăța de la păsări și de care avem cu toții nevoie pentru a supraviețui, acum și oricând." (Veronica D. Niculescu)

Fragment

17 iunie

O liniște extraordinară seara, noaptea, dimineața. Uneori sunt toți cinci aici, întreaga familie, alteori rămâne cel puțin un părinte alături de pui. Noaptea, văd unul dintre părinți luminând ca un far pe parapetul terasei, cuibărit acolo, pe graniță, în zona de plecare, alb fosforescent în lumina felinarului din curtea bisericii, păzind puii.

La 8 dimineața, un stol de pescăruși dă roată pe aici. Sunt cel puțin opt păsări, în afară de Grégoire și Fiona, adulți tineri, juvenili dantelați pe la coadă - familia extinsă. Zboară jos, salutând puii noi, așteptându-i să li se alăture. Puii sunt cumințenia întruchipată, cu mămica alături. Grégoire se avântă, rachetă cu însemne pe aripă, sparge stolul, alungă intrușii, gonește după câte-un păsăroi tânăr care chirăie nemulțumit. O escadrilă de drepnele se rotește în tot acest timp în sens invers, la același nivel. Puncte albe, puncte negre rotindu-se într-un spațiu unde fiecare-și găsește loc suficient. Se sparge și stolul de drepnele, două păsări țâșnesc ca săgeata și dispar înghițite de zidul bisericii - sub streșini, la cuib. Un maț de ierburi fine, uscate, cenușii, se revarsă dintr-un asemenea cuib altfel invizibil.

Ceva mai departe, în cuibul vânturelului roșu, puii își leapădă puful alburiu; sunt mai greu de văzut în întunericul nișei, dar li se distinge forma atunci când se mișcă - au crescut, în curând nu vor mai avea loc acolo, vor ieși în crăpăturile din fața geamlâcului, deja privesc pe acolo uimiți la lumea în care vor trebui să se lanseze cât de curând.


Puii taie diagonale de terasă în zbor. E un zbor în care de cele mai multe ori nu se înalță mai sus de jumătate de metru, totuși un zbor, fiindcă pământul nu e atins deloc cu picioarele. Jack face un salt remarcabil: de pe chepeng, zboară direct în vârful hornului. Nu e un zbor mai lung de doi metri, dar e de la o oarecare înălțime la și mai mare înălțime. Chirăie, uluit și el de ispravă, apoi, alunecând pe acoperișul țuguiat al hornului, se pune pe țipat: "Frate, cum te mai dai jos de aici?!". Străduindu-se să se țină cu tălpile de tabla în pantă, se uită în jos și țipă. Fiona vine în goană, la picior, până la baza turnului. Puiul îndrăznește și coboară. "Ați văzut ce-am făcut?!"


Doi porumbei gulerați, sălbatici, poposesc în dud. Mari, plumburii, cu penaj impecabil, cu "branhiile" albe și cu acele irizații verzui, roz, violacee la gât, stau în crengile de sus, la vedere. Reușesc să îi fotografiez, deschizând fereastra cu mișcări lente și executând apoi toate gesturile încet. Păsările reacționează înainte de toate la mișcare. Grégoire e singura pasăre din lume care mă cunoaște și care nu se sperie când apar. Dar dacă aș apărea din altă parte, la altă fereastră, atunci probabil că nu așmai fi eu - doar un om, un străin, un pericol.


O pasăre cântătoare, mică, pe care încă n-am reușit să o văd, a poposit de câteva zile aici. E în teiul bătrân, în dreapta. Cântă de cum se apropie seara, cât încă mai e lumină, uneori și dimineața. Un tril lung, ca un susur de apă, fără început diferit, fără final diferit. Nu e privighetoare, nu e sticlete, nu e pițigoi, nu e țiclean, nici pănțăruș nu e, nu e silvie. Cine ești?


Seara, când plapuma de nori plumburii e spartă la apus, deșirată în franjuri cu pene de flamingo, Grégoire stă pe turnul lui de pe blocul-potcoavă, de peste stradă. În casa lui de zi. E singur acolo. Îl fotografiez, o siluetă de pasăre, un profil neclintit. Aripa lui ciufulită, care nu se lipește bine de corp. O sută de metri între noi, valuri-valuri de aer. Iar eu știu cine e: e singura pasăre din lume care mă cunoaște și pe care-o cunosc. Cât de cât.

18 iunie

Părinții coboară tot mai puțin pe terasă. Stau sus, de jur-împrejur, pe hotel, pe bloc, însoțiți de alți pescăruși din familia extinsă. De jos, de pe terasă, puii țârâie, piuie la ei, după ei. Sunt lăsați mult timp așa. "Trebuie să urcați. Ușor, zilele astea, va trebui să urcați."

Exercițiile de zbor sunt tot mai complicate și precise. Zboară de-a lungul și de-a latul terasei, fără să se înalțe mult, dar învățând să aterizeze la punct fix. Știu să traseze o curbă, dacă e nevoie. De câteva ori, câte un pui s-a cocoțat pe parapet, pe marginea dinspre vița japoneză și hotel. A privit dincolo, a coborât la loc. Și iarăși s-a suit, fără grabă, fără poticneli. Aripile deschise, un mic salt. Și alt salt, înapoi pe terasă. Cu calm. Fără țipete.

În ziua asta își lua zborul cel dintâi pui, din prima serie de pui ai lui Grégoire (2017). Cu patru zile mai devreme, făcea primul zbor mai înalt, dincolo de terasă, chirăia uluit în aer și reușea să se întoarcă aici. Poate cam asta a făcut și Jack acum trei zile, numai că Jack a nimerit pe jos, în curtea bisericii.


Uneori se aude un stol întreg cântând, chirăind. Ca acum. Ascult, aud pescărușii venind de dincolo de bloc, din spate. Trec peste bloc, apar aici și se îndepărtează un timp, apoi cotesc și se duc undeva în dreapta, poate vor da o roată largă și vor reveni de unde au plecat. Sunt păsările din colonie, Colonia Enescu, însoțind gălăgios vreun pui care zboară pentru prima oară. E un cor pe care n-ai cum să-l confunzi.


Deodată, zboruri înalte. E incredibil progresul făcut nu de la o zi la alta, ci de la o repriză de mișcare la alta. Puii dorm ceasuri în șir, când se trezesc se întind - un picior, o aripă - și cască, iar se întind - cu tot trupul aplecat înainte, cu fundul în sus, cu aripile ușor depărtate de corp, ușurându-se, trimițând în spate un jet alb. Apoi încep să vâneze pietricele, brichete, să fugă cu ele în cioc, să și le fure unul altuia și, tot jucându-se așa, ajung să se ridice în zbor. Primele lor zboruri sunt ca firele întinse pe deasupra terasei, la o înălțime relativ constantă și mică - jumătate de metru. Treptat, uită de pietricele și de joacă. Isa trasează cinci asemenea fire consecutive, unul după altul, neobosită. Jack și Victor o urmează. Zboară toți trei, se intersectează, se reped la câte un porumbel care se aventurează să poposească pe terasă tocmai în timpul orei de zbor, iarăși țes trasee, atenți la marginea terasei.

Astăzi, la prânz, i-am văzut croind trasee mai complicate. Când își termină diagonala cotesc, ca să lungească drumul, își continuă zborul și se înalță la doi metri, poate chiar un pic mai mult. Zborurile care urmează nu mai sunt fire drepte, ci au formă de cocoașă. Cocoașă după cocoașă și strigăte entuziaste. Uneori, zăbovesc în punctul cel mai înalt, bătând din aripi, cu picioarele atârnând, verticale. Continuă cocoașa, coboară, aterizează, țipă și o iau de la capăt.

A plouat mult astăzi, ore în șir. Puii s-au retras pe latura de aici, dinspre bloc: unul în cuib - mare cât Fiona, ocupa integral cuibul -, altul alături, sub crengile dudului, unde a crescut iarbă cu fire late, proaspătă și tăioasă, și altul pe aleea cu dale, cuibărit pe un petic pătrat de cauciuc. Apa ploii nu le mai pătrunde la piele, ca atunci când erau boboci. Picături sclipesc pe spinările lor bine acoperite de pene. Rotunde, cu strălucire de sticlă, captând lumina zilei în ele, alunecă la mișcările din somn, se unesc și se sparg.

Un ciclon care ieri se afla deasupra Mării Negre a ajuns azi-noapte aici. O umezeală de peste nouăzeci la sută în aer. E de parcă norul, translucid, torsionat, ar fi coborât pe pământ și-am respira acum chiar în el. Ciclonul ăsta cuminte - nu bate vântul puternic, doar plouă întruna - a adus aici ceva din marea pe care ei n-o vor vedea niciodată.


Ploaia. E atâta liniște în jur: muncitorii au dispărut, schela de pe hotel a fost strânsă zilele trecute, turiști nu se văd.

Puii de pescăruș s-au bălăcit îndelung în băltoaca uriașă formată lângă stâlpișor. Vreo șase metri pătrați de apă adâncă de patru, cinci centimetri în zona centrală. Dansul tălpilor, repetat iar și iar, stârnind cercuri concentrice largi, vălurele intersectându-se la suprafața apei limpezi. Și, pentru prima oară de când îi observ, acest dans, executat într-o apă care le ajunge mai sus de primul tronson al picioarelor, mă duce cu gândul la o lopătare. Trebuie să fie dorința de-a lopăta pe sub ape, o mișcare atât de firească, în fond, pentru ei, cum e bătaia din aripi. Niciodată n-au dansat mai mult pe loc ca astăzi, toți trei deodată, în apa cea mai adâncă, adusă de ciclonul venit de la mare.


În casa vânturelului, puii se ivesc la "ferestre" - adică în crestăturile din zid. Sunt cel puțin trei. Se mișcă în cuib ca oamenii prin camerele de hotel. Fac câțiva pași către margine, în lumină, își arată trupurile acoperite de pene pestrițe, pătate pe alocuri de ultimele insule de puf alb. Se uită afară. Au silueta omului îmbrăcat în frac, cu mâinile la spate, care se apleacă din ușă, ieșind doar un pic, cu partea superioară a trupului, ca să verifice dacă afară mai plouă. Cât de curând, vor trebui să se arunce în gol. Primul lor zbor va fi un pas în gol, însoțit imediat de deschiderea aripilor, prima fâlfâire adevărată, totală, care va trebui să-i salveze. Unii vor reuși.

19 iunie

Sâmbătă. A plouat toată noaptea. I-am văzut făcând exerciții de zbor și târziu, după miezul nopții. Fâlfâirile lor, largi, agitate, adunând în ele și luminile, și umbrele nopții, sunt însoțite de sunete - aș ști că zboară și dacă nu i-aș vedea. Dar îi văd.


Ce a adus ciclonul în dar, la 8 dimineața? Un curcubeu. Îl văd întreg, spre apus, cu un picior dincolo de podul alb de la gară, trecând peste "Vapor", peste casa lui Grégoire, peste turnul bisericii, și cu celălalt picior dispărând dincolo de blocuri. E senin deasupra noastră, un petic de albastru atât de improbabil zilele astea, și e nor cenușiu, dens, compact, acolo, departe, unde e curcubeul. Durează câteva minute; nori învolburați, joși, ca un fum de incendiu, se ivesc de după hotel, înaintează rapid și-l acoperă.

Pe terasă, puii țârâie după mama care stă sus, pe aripa din față a hotelului, apoi pleacă - pe drumul de plecare, spre curcubeu, spre apus. Jack și Vicky se dau jos de pe chepeng, privesc lung după ea, țipă (țipete roz, trupuri gri), apoi se pun pe zburat. Două diagonale remarcabile, cum n-au mai făcut. Una după alta, trase la indigo. Se înalță de la primele fâlfâiri, câștigă imediat înălțime, iar către finalul traseului urcă sus, la trei, patru metri. Cocoșați, uluiți, privind în jos, zăbovesc o clipă prelungă acolo, la apogeu, ca niște sfincși colibri, apoi se lasă să cadă în spațiul sigur al terasei. Isa picotește pe chepeng, cu capul strâns între umeri - blândă imitație de șoim.


O păsăruică maronie străbate terasa la orele amiezii, dinspre colțul dudului și al teiului, și poposește pe parapet, lângă vârful nucului. O săgeată. N-are cum să fie o vrabie. Binoclul îmi arată un codroș de munte. O femelă, fiindcă e maronie cu coada cărămizie. Cercetează zarea, neliniștită, și dispare în câteva clipe. Îmi amintesc, am mai văzut-o și-n alte veri. O apariție rară. Un fulger discret. Și mă întreb: oare ar putea fi cântecul bărbătușului ei, acel cântec pe care-l aud de câteva zile? Pe el nu l-am zărit niciodată. Nici anul ăsta, nici altădată.

N-am avut mult de așteptat. Peste trei ore, abia ce mă ridicasem în picioare și mă apropiasem de fereastră, că mi-a atras atenția zborul săgetat, frânt în fragmente orizontale - mai sus, mai jos -, al unei păsăruici întunecate. A poposit pe un brâu decorativ de pe turnul bisericii. Fără să-mi iau ochii de la pasăre, am întins mâna, am apucat binoclul. Și l-am văzut bine: codroșul, masculul. Fumuriu pe spinare, negru-cărbune pe la gușă, cu coada roșie-portocalie. A stat câteva clipe, a cercetat zarea, a pornit agitat mai departe, către copacii de peste drum.


Ciclonul încă își face de cap pe deasupra noastră. Nori joși trec în viteză, straturi, straturi, din când în când se ivește câte-un petic de senin, și iarăși nori, și iarăși ploaia fină, o burniță de vară.

Un pui pe chepeng, cu o brichetă verde în cioc. O lasă să-i scape, iarăși o apucă, iarăși o lasă să-i scape. Clinchete, clinchete. Alt pui e pe pietriș. Se înalță în zbor, parcurge o lungime de terasă, cotește și continuă pe lățime, cotește din nou și străbate iarăși lungimea. A parcurs un U lin, înalt, a aterizat cu precizie. Apoi se suie pe parapet, la copaci, și umblă pe acolo, în sus și în jos, fără grabă, fără țipete. Al treilea pui nu se vede. Nici părinții. E liniște. Doar poc, poc, sunetul brichetei lăsate să cadă pe tăblia chepengului.


Ce aduce, ce aduce Grégoire bun, când își strigă puii și ei ies, pe rând, toți trei, de sub dud? Ce aduce? Puii se strâng în jurul lui pe poteca din dale, și așteaptă, și cer, clătinând capetele, toți mari aproape cât tatăl și, prin urmare, flămânzi de trei ori cât el. "Ce ne-ai adus? Ce ne-ai adus?" Și, din nou: "Ce ne-ai adus?". Grégoire, cu gâtul alungit la maximum și încordat, cu gușa și ceafa umflate, se străduiește, se opintește și, în cele din urmă, prin ciocul larg căscat, revarsă pe jos nemaipomenita captură: capul imens al unui pește oceanic. Un cap perfect tăiat cu cuțitul de-o mână de om. Triunghiul de carne strălucește câteva clipe, alb-negru-argintiu, unul dintre pui îl înhață și fuge cu el în cioc, cu aripile deschise. Jack, tu ești? Da, însuși Jack. Și fuge, și fuge, cu ceilalți doi frați după el. Capul de pește e prea mare ca să fie înghițit din mers, dar până la urmă inevitabilul se petrece: acum Jack are o ceafă groasă, cu pene zburlite, și s-a retras lângă chepeng. Neclintit. O statuie. Frații piuie pe lângă tată. "Altceva mai ai?" Nu mai are. Căpățâna uriașă rezistă însă doar pentru scurt timp în gâtul lui Jack. Cine știe de ce, puiul decide să o ejecteze. Și-o varsă acolo unde se retrăsese, lângă chepeng. Începe o nouă bătălie. Trei pui și un tată se luptă, își trag prada unul altuia din cioc. Câștigă tatăl. Grégoire înghite iarăși capul. Mai stă un pic cu puii, surd la milogelile lor, apoi pleacă în zbor. Puii rămân piuind. Își plâng de milă o vreme. Și apoi, ce să facă, se apucă să zboare. E și asta ceva. Și-ncă cum!

Pe înserat, iarăși apare codroșul de munte, bărbătușul. Poposește pe marginea terasei, privind spre apus. Îi fac două fotografii, repede, prin geam. Ce frumusețe aparte, în douăzeci de grame de viață: sunt acolo și focul, și scrumul!