Să îți măsori puterile cu Moartea - Trenul spre Samarkand

 

Guzel Iahina
Trenul spre Samarkand
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din rusă de Luana Schidu

Citiți un fragment din această carte.

***
 
Să îți măsori puterile cu Moartea

Întâmplarea a făcut să citesc Trenul spre Samarkand la scurt timp după Confiteor, carte scrisă de Jaume Cabré și apărută în excelenta serie Anansi a editurii Pandora M. S-a dovedit o alegere bună pentru că cele două s-au completat reciproc într-un mod surprinzător și binevenit. Dacă în Confiteor personajul principal este preocupat printre altele de esența Răului, în Trenul spre Samarkand de la Humanitas este vorba despre Bine care se poate naște dintr-o conștiință prea încărcată, una care știe ce înseamnă să faci Rău. Putem fi buni sau răi la modul absolut? Compensează binele făcut, răul produs anterior? Sunt ispășirea și iertarea posibile? Acestea sunt întrebările pe care le ridică scriitoarea rusă fără a avea, însă, intenția sau pretenția de a ne da un răspuns tranșant și definitiv.

Subiectul cărții nu este unul ușor. Este vorba despre foametea din provinciile rusești de pe Volga din anii 1921-1922. Deși acțiunea romanului începe în octombrie 1923, pe drumul de la Kazan spre Turkmenistan, drum de patru mii de verste, personajele cărții și, implicit cititorii, se lovesc la fiecare pas de consecințele foametei. Poate mai puțin cunoscută decât foametea din Ucraina (Holodomor) din anii 1932-1933, foametea povolgă a ucis nu mai puțin de cinci milioane de suflete. Cauzele ei au fost multiple: războiul și revoluția rusă, rechizițiile nemiloase făcute de armata roșie, seceta îndelungată. Fenomenul a avut o asemenea amploare încât Lenin și scriitorul Maxim Gorki au lansat un apel de ajutor către Europa și Statele Unite. Mândria și ideologia au fost lăsate de o parte și vapoare cu alimente au fost primite de ruși de la americani. Chiar și așa, problema nu a avut o rezolvare rapidă pentru că era extrem de dificil de împărțit hrana. Trenurile rămâneau cu lunile pe șine din simplul motiv că nu mai avea cine să le conducă. Cei pricepuți muriseră în război sau fuseseră împușcați de bolșevici. În unele regiuni existau încă conflicte între partizani și armata roșie, unele trenuri erau prădate și hrana nu mai ajungea la destinație.

Ca în fiecare război, catastrofă sau conflict, principalele victime ale foametei au fost copiii. Mii de copii au rămas singuri, fie pentru că au fost abandonați, fie pentru că părinții le muriseră de foame sau în război. Mulți s-au organizat în bande, alții au fost culeși de autorități și duși în centre speciale, toți erau subnutriți, nespălați, zdrențuiți și plini de purici. Acești copii sunt, de fapt, în mod colectiv, unul dintre personajele principale din cartea lui Guzel Iahina. Pentru că, după cum spune Deev la un moment dat: "copiii sunt viața". Chiar dacă cititorul nu va reține numele real sau imaginat al multor dintre copii, poveștile lor cu siguranță îi vor rămâne întipărite în memorie. Eu îmi voi aminti cu siguranță de Senea-Ciuvașul și de păduchele care-l urmărește, mai ales că știu că este vorba despre un copil real care a avut nenorocul să se nască în acele vremuri crunte.

Cartea se construiește în jurul trenului care duce 500 de copii în Turkmenistan și a adulților care primesc această misiune. Deev și Belaria, comandantul și comisarul sunt două figuri puse cumva în antiteză la început. Forțați să colaboreze pentru binele copiilor și succesul misiunii, cei doi au experiențe de viață diferite și moduri de a rezolva lucrurile total opuse. Cu toate acestea, de-a lungul poveștii, Belaria devine pentru Deev, cel care călătorește prin Infern și încă mai speră că poate fi izbăvit, călăuză și sprijin. Belaria este o femeie dură, lipsită de sentimentalisme și care are experiența misiunilor și pierderilor anterioare. Deev are conștiința încărcată și caută ca odată cu copiii să se salveze și pe sine. Deev se luptă cu Moartea în încercarea de a-i smulge din gheare câți mai mulți copii.

Într-o lume care pare să-și fi pierdut busola și umanitatea, ce înseamnă să fii bun? Mai există oameni buni? Aceste întrebări și le pun cei doi pe parcursul cărții. Pentru Belaria să fii bun "nu înseamnă să promiți vrute și nevrute. Să suspini și să verși lacrimi pentru bieții bolnavi. (...) Să fii bun înseamnă să te gândești la toate. Și să previi totul. Ca să fii bun, trebuie să știi cum. Să știi să refuzi. Să strunești. Să pedepsești...". Bug, felcerul, mai speră încă într-o bunătate adevărată, curată, nepătată de păcatele vieții dinainte. Pentru Deev acest fel de bunătate este întruchiparea unui vis. Bunătatea din jurul lor, spune el, "este strâmbă și murdară, ca ghetele mânjite cu balegă. Și o fac cu mâinile murdare cei care au ucis și furat." Și aceștia sunt buni pentru că visează încă la bunătatea aceea curată, ideală și fără pată. Bunătatea aceasta pătată le apare în drum atunci când pare a nu mai exista nici o speranță și este întruchipată de un comandant cekist sau de către un partizan aprig și nemilos în lupta cu soldații armatei roșii. Bunătatea aceasta care caută să răscumpere păcate grele, salvează vieți de copii nevinovați.

Deși pe alocuri puțin prea romanțată, cartea aceasta are puterea de a atinge profund cititorul. Poate pentru că este vorba despre copii, poate pentru că Iahina știe să nu-și judece personajele, poate pentru că pur și simplu are talent și știe să ne spună și transpună în poveste. Mereu am considerat că literatura are această putere: de a face cititorul obișnuit să înțeleagă dimensiunile uneori monstruoase ale unor evenimente tratate sec în cărțile de istorie. În cartea Iahinei copiii din fotografiile epocii prind viață, râd, au porecle, speranțe și povești care-i individualizează și îi fac să nu mai fie numere ci destine, vieți trăite. Poreclele lor - pe unele Iahina le-a descoperit în arhive - vorbesc despre experiența de viață și sufletul copilului. Există, de exemplu, porecle ca Maraton - cel care căuta prin stații monede căzute de la călători, Mormântar - cel care se hrănea din pomenile lăsate de oameni pe morminte sau Lingurar - cel care supraviețuia cântând din linguri cioplite de propria-i mână.

Și spune Iahina atât de frumos că acești copii aveau un singur lucru: limba. "Ea era bogăția lor, patria și memoria lor." O limbă pe care și-o construiau singuri, un univers din care adulții erau excluși. Limba nu putea fi pierdută, furată și nici nu se tocea sau zdrențuia ca hainele. Limba se îmbogățea mereu și nu-și trăda stăpânul. Copiii făceau versuri, jocuri de cuvinte, își dădeau porecle, creau ritualuri și superstiții pentru cel mai mărunt gest.

Ce-i pot reproșa acestei cărți? Poate faptul că autoarea este un pic prea blândă cu bolșevicii. Pentru că așa cum dă chip și suflet victimelor, așa dă chip și suflet și călăilor. Dar este de înțeles având în vedere că Rusia nu s-a desprins încă de istoria ideologizată și probabil că nici nu o va face prea curând. Iahina, ea însăși urmașa unuia dintre copiii salvați de foamete, speră doar că prin fiecare poveste va putea să scoată măcar un pic din stalinismul din oameni.

Dincolo de toate aceste gânduri iscate de această carte, este cert că trăim într-o lume care a uitat ce înseamnă foametea. Și nici măcar nu înțelegem cât suntem de norocoși. Nu știm ce înseamnă să mănânci iarbă și troscot sau chiftele de pământ. Nu știm ce înseamnă alimentele surogat. Nu știm cum este să-ți mănânci păduchii sau un membru al familiei. Nu știm cum doare foamea, cum poate ea să omoare. De aceea Amélie Nothomb poate scrie: "Cunosc multe feluri de foame: foamea de ciocolată, foamea de scris, foamea de viață. Foamea e cel mai bun lucru care există." Este și suntem norocoși. Și e bine să citim pentru a învăța să prețuim (și) asta.