Cu ani în urmă, trecând prin faţa ambasadei Republicii Democrate Germane, mi-a atras atenţia o fotografie a unui grup de preoţi, pare-se de diferite confesiuni, aflaţi în jurul unui monument militar, care marca locul unei bătălii din al doilea război mondial. Sub fotografie se putea citi următoarea explicaţie: Un grup de preoţi se roagă pentru sufletele soldaţilor anglo-americani şi sovietici, căzuţi… Am fost foarte surprins că nimeni nu se ruga pentru sufletele soldaţilor germani, cu atât mai mult cu cât fotografia era expusă de diplomaţi din RDG. Oare soldaţii germani, care muriseră în acelaşi război, nu meritau compasiune? Antigona se rugase la fel pentru cei doi fraţi ai ei, şi pentru cel care apărase cetatea, şi pentru cel care o atacase. După 2500 de ani de cultură europeană, să fi devenit inactual mesajul Antigonei?
Actual sau nu, mesajul Antigonei nu pare să fie asimilat de un segment semnificativ al poporului german, de vreme ce discutarea suferinţelor victimelor germane, militare sau civile, este descurajată. De asemenea, mai nou, este descurajată orice acţiune de apărare a identităţii germane, orice formă de protest împotriva permisivităţii totale în faţa migranţilor. Trăim într-o lume în care compasiunea este distribuită după regulile corectitudinii politice, fără nici un fior metafizic, ba chiar fără nici o motivaţie pragmatică.
Subiectul este prea complex pentru a-l discuta în ansamblul său. De aceea ne vom opri asupra unui aspect reprezentativ şi bine definit: romanul nobelistului Günther Grass, În mers de rac [1], publicat în anul 2002. Romanul este dedicat celei mai grave catastrofe navale a tuturor timpurilor, scufundarea navei Gustloff – care transporta peste 10 000 de persoane, majoritatea refugiaţi din teritoriile estice ale Germaniei, dintre care 5000 de copii – în ziua de 30 ianuarie 1945. Numărul morţilor a fost de peste şase ori mai mare decât în cazul Titanic-ului. Vom analiza compasiunea arătată victimelor în cartea lui Grass şi vom compara mesajul acestei cărţi cu mesajul Antigonei.
Faptele. Istoria navei
Nava a fost lansată la apă pe 5 mai 1937 şi a constituit, în acel moment, cea mai avansată navă de croazieră din lume. Principalele caracteristici erau: lungimea de 208,5 metri (Titanic-ul avea 267), viteza maximă de 15,5 noduri (29 km/oră), capacitate maximă 1463 de pasageri, echipaj – 417 persoane. Nava constituia o premiera din punctul de vedere al concepţiei: toate cabinele erau identice (cu excepţia câtorva cabine de protocol) şi aveau hublouri spre mare; puntea nu era compartimentată, stimulând interacţia între pasageri, şi a acestora cu echipajul. Era, desigur, ilustrarea componentei socialiste a naţional-socialismului atotstăpânitor în Germania acelor ani. Nava a intrat în proprietatea unei organizaţii sindicale – evident, puternic nazificată – Energie prin bucurie şi a primit numele unui lider nazist, Wilhelm Gustloff, născut la Schwerin, pe 30 ianuarie 1895, şi mort la Davos, pe 31 ianuarie 1936. Gustloff, şeful sucursalei elveţiene a partidului nazist, a fost împuşcat de un student evreu, David Frankfurter, care voia să pedepsescă, prin acest gest, politica antisemită a Germaniei hitleriste.
Între martie 1938 (testarea navei a durat 10 luni) şi august 1939, Gustloff a efectuat mai multe croaziere pentru public, costul biletelor fiind de circa trei ori mai mic decât preţul pieţei, iar în mai 1939 a repatriat voluntarii germani care luptaseră în Legiunea Condor, de partea lui Franco, în războiul civil din Spania.
Odată cu începerea războiului mondial, Gustloff e transformată în navă-spital, iar din noiembrie 1940 – rămâne ancorată în Gotenhafen (Gdynia) şi este folosită drept loc de cazare pentru cei circa 1000 de tineri care erau antrenaţi în Golful Danzig (Gdansk) spre a servi pe submarinele militare. În urma acestei schimbări de statut, nava este vopsită în gri şi nu se mai bucură de protecţia legilor internaţionale, devenind o ţintă legitimă a atacurilor militare. Trebuie menţionat însă că legislaţia internaţională în materie nu a fost respectată nici de anglo-americani, nici de sovietici. De exemplu, nava-spital Stuttgart, ancorată tot în Gotenhafen, fusese scufundată în urma bombardamentelor americane din 9 octombrie 1943. Comandantul RAF, Arthur Harris, supranumit Bomber Harris, a afirmat cu toată claritatea că bombardamentele nu se limitau nicidecum la obiective militare, ci vizau totodată “destruction of houses, public utilities, transport and lives” [2].
După masacrul comis de Armata Roşie în prima localitate relativ importantă din Prusia Orientală, Nemmersdorf (actualmente Maiakovskoe, Regiunea Kaliningrad, Rusia), pe 21 octombrie 1944, când toată populaţia a fost ucisă, femeile fiind violate, apoi împuşcate şi crucificate, goale, pe uşile hambarelor [3], a urmat un exod masiv al civililor. Cei mai mulţi s-au îndreptat spre porturile baltice, de unde sperau să fie evacuaţi în Germania de Vest.
În 21 ianuarie 1945, amiralul Dönitz declanşează Operaţiunea Hannibal, care avea să permită evacuarea a peste două milioane de germani spre Vest. Pe 22 ianuarie, Gustloff primeşte ordinul de a se pregăti pentru primirea refugiaţilor, iar pe 28 ianuarie – ordinul de a pleca în următoarele 48 de ore. Îmbarcarea începe imediat – începând cu tinerii ofiţeri pregătiţi pentru serviciul militar pe submarine, cu fetele din serviciul auxiliar al marinei (care lucrau, de regulă, ca telegrafiste), continuând cu circa 9000 de refugiaţi şi câteva sute de răniţi. Una dintre refugiatele care aştepta pe chei îmbarcarea exclamase: “Iată o navă tocmai bună pentru a fi torpilată. Dar mai bine să mor înecată decât să ajung în mâinile ruşilor.” [4]
Naufragiul
După 4 ani de inactivitate, motoarele lui Gustloff funcţionează neaşteptat de bine. Totuşi, nava nu mai reuşeşte să atingă viteza maximă (la care nu poate fi ajunsă de nici un submarin), în parte datorită unei avarii produse în bombardamentul care se soldase cu scufundarea lui Stuttgart, amintită mai sus, în parte din cauza algelor şi altor aderenţe formate pe partea imersată a navei, în cei patru ani de staţionare în port.
Din cele 22 de bărci de salvare, 10 lipsesc; în grabă, sunt aduse, spre completare, 18 bărci mici. Din cauza supraaglomerării – pasagerii sunt de aproape 7 ori mai numeroşi decât în mod normal – membrii echipajului însărcinaţi cu desfăşurarea operaţiilor de salvare sunt cazaţi în partea de jos a navei, deci în locul cel mai îndepărtat de punte. Oricum, ei nu vor mai ajunge să vadă lumina zilei, fiindcă imediat după torpilare, se procedează la închiderea şcotelor, pentru a limita inundarea navei. Aşadar, operaţiile de salvare vor fi făcute de persoane puţin calificate.
Gustloff trebuia să fie escortată de mai multe vase militare, dar unele nu ajung la Gotenhafen, iar altul se defectează, astfel că nava pleacă însoţită doar de micul torpilor Löwe – a cărui aparatură de detectare a submarinelor este îngheţată, aşadar inutilizabilă. Era un “ger moderat” pentru o iarnă baltică, de minus 18 grade; iar după mărturia unei supravieţuitoare, era cea mai geroasă iarnă din ultimii 20 de ani.
Nava are nu mai puţin de patru căpitani. Cel care deţinea comanda efectivă, Friedrich Petersen, depăşise de mult vârsta pensionării (avea 67 de ani). Nesocotind sfaturile colegilor, Petersen decide să navigheze cu luminile de poziţie aprinse – eroare gravă, care se va dovedi fatală (pentru discutarea diferitelor variante de navigare şi a riscurilor implicate de fiecare, vezi [5]). Însuşi faptul că toţi cei patru căpitani au supravieţuit naufragiului este o masură a calităţii acestora.
Gustloff are montate pe punte câteva tunuri antiaeriene, de 10 cm şi 2 cm calibru, întrucât se considera că pericolul atacurilor aviatice era mai serios decât al celor submarine. Aceste tunuri, prost fixate, au alunecat pe punte în timpul naufragiului; unul dintre ele a căzut peste o barcă de salvare, tocmai ajunsă pe mare, distrugând-o.
Gustloff părăseşte portul Gotenhafen la ora 12.30 şi, după ce iese din golful Danzig, se îndreaptă spre vest, navigând paralel cu coasta. În jurul orei 20, un ofiţer al submarinului sovietic S13 îi observă luminile, pe care le atribuie iniţial farurilor de pe peninsula Hela. Căpitanul Marinesko (român după tată, ucrainian după mamă), alertat imediat, recunoaşte însă un vas de linie impunător – o pradă pe care e hotărât să nu o rateze. Sunt necesare circa 80 de minute pentru a apropia submarinul de navă, într-o poziţie optimă pentru atac.
Prima torpilă loveşte nava în partea din faţă, la ora 21.16, într-o zonă rezervată echipajului. Şcotele se închid, grăbind moartea primelor victime. A doua torpilă loveşte în dreptul fostei piscine a navei de croazieră, golită de apă de la începutul războiului; aici erau adăpostite cele 373 de fete din serviciul auxiliar; încăperea se umple în câteva secunde de apă, în care plutesc resturile a 371 de trupuri sfârtecate; doar două fete reuşesc să se salveze. A treia torpilă loveşte sala motoarelor şi pecetluieşte definitiv soarta navei. La 70 de minute de la prima lovitură, Gustloff se scufundă. Löwe salvează 472 de persoane, iar un alt torpilor, T-36, încă 564; trei pescuitoare de mine, sosite în ultima clipă, culeg alţi 179 de supravieţuitori. Vasele care ajung ulterior vor pescui doar cadavre îngheţate.
Peste 10 zile (9 februarie 1945), comandantul Marinesko îşi va adăuga la palmares o altă faptă de arme: scufundarea navei de linie General von Steuben, care transporta 4267 de persoane – printre ei, 2800 de răniţi, 800 de civili, 270 personal medical. Au existat circa 300 de supravieţuitori. Aşadar, Marinesko a făcut circa 13 000 de victime, printre persoane lipsite de apărare, în cele mai glorioase 10 zile ale vieţii sale. Marinesko a murit în 1963 şi a fost declarat postum Erou al Uniunii Sovietice de către Gorbaciov, în 1990, la circa opt luni de la reunificarea Germaniei.
Supravieţuitori, mărturii, surse
În momentul scufundării, Gustloff avea la bord 173 de membri ai echipajului, 918 militari de submarin, 373 de fete din serviciile auxiliare ale marinei, 162 de răniţi şi 8956 de civili, dintre care circa 5000 de copii – în total, 10.582 de pasageri. Dintre aceştia, 9.343 au pierit; doar circa 100 de copii au putut fi salvaţi. Cifrele, la care Heinz ön (1926 – 2013), unul dintre supravieţuitori, a ajuns după o muncă de o viaţă, sunt confirmate printr-o analiză făcută pe calculator în care s-au introdus toate datele tehnice cunoscute referitoare la scufundarea lui Gustloff, folosind un software modern, specializat în evenimente marine, EXODUS. Acesta indică peste 10 600 de persone la bord şi circa 9400 de morţi.
Website-ul apolitic www.wilhelmgustloff.com [4] conţine vreo zece declaraţii ale supravieţuitorilor. Vom rezuma câteva.
Willy, care copilărise lângă Gotenhafen, povesteşte în unica sa măturie publică, cum că ororile războiului făceau parte din viaţa de zi cu zi. Devenise aproape imun la nenorociri, iar amintirile acelor ani sunt îngropate adânc în memoria sa, şi nu are nici o dorinţă de a le readuce la suprafaţă. O amintire frumoasă este însă nava “fantastic de mare” pe care o vedea de la fereastra casei, iar visul său era să se urce la bord. Avea nouă ani când visul i se împlineşte: mama sa izbuteşte să se îmbarce pe Gustloff cu Willy şi cu cele două fete, încercând să-şi regăsească soţul, care lucra undeva în Germania de Vest. Reuşeşte să se salveze din naufragiu, împreună cu cei trei copii şi – straniu – se reîntorc cu toţii în casa pe care credeau că o părăsiseră pentru totdeauna. Tatăl află de naufragiu şi îi crede înecaţi; viaţa nu mai are nici un preţ pentru el, astfel că se hotărăşte să-şi părăsească postul şi să se înscrie voluntar, pentru a apăra Germania. Mama şi copiii pleacă din nou din Gotenhafen, pe 8 martie 1945, cu un vapor mic, şi ajung cu bine la Copenhaga. Nu reuşeşte să-şi anunţe soţul, care avea să moară împuşcat în ziua capitulării, cu câteva ore înainte de încetarea focului.
Willy a emigrat în Canada, unde a lucrat ca inginer geolog la o mare companie privată. Scene din naufragiu i-au revenit mereu înaintea ochilor, ca flashuri dintr-un film alb-negru. Când a rulat superproducţia Titanic, n-a vrut s-o vadă. Şi-a spus povestea la insistenţele lui Chris Howdon de la CBC, însă nu vrea să o mai repete niciodată.
Dar alţi supravieţuitori au considerat că este de datoria lor să povestească prin ce au trecut. Este cazul Hildei [Milda] Bendrich, care a reuşit să se salveze împreună cu fiica sa Inge, de doi ani. Ele ajung la Sassnitz, pe insula Rügen, unde sunt cazate în nişte barăci, alături de cele două supravieţuitoare din grupul fetelor din serviciul auxiliar al marinei. Sub cearceaful care le acoperea, fetele erau complet goale: în momentul în care fuseseră salvate, uniformele erau îngheţate bocnă, aşa că fuseseră tăiate, pentru a elibera trupurile. Doar cu una se putea vorbi; cealaltă, cu febră mare, delira.
În fine, mulţi supravieţuitori nu au relatat experienţa trăită în naufragiu, pentru că nu aveau deprinderea scrisului. Refugiaţii erau în general persoane de origine modestă – fermieri, mici comercianţi ori meşteşugari. Este cazul Leonillei Zobs, care nu vorbeşte prea des despre Gustloff, şi, cu toate că copiii o îndeamnă să pună pe hârtie ce-şi aminteşte, nu o face. Nu e bună la scris, le explică.
În ciuda atâtor atitudini rezervate, Heinz Schön a reuşit să strângă, prin eforturi de peste 60 de ani, o arhivă uriaşa referitoare la Gustloff, şi să facă cunoscută catastrofa prin mai multe cărţi, prin consultanţă acordată autorilor de filme documentare sau de studii, şi prin nenumărate articole.
“Literatura catastrofelor” si Mersul de rac al lui Günter Grass
Există nenumărate creaţii literare sau documentar-istorice dedicate evenimentelor catastrofice, de la erupţia Vezuviului la atacurile din 11 septembrie. Acestea au, de regulă, două elemente comune: compasiunea faţă de victime şi încercarea de a transmite un mesaj mai general, catre transcede limitele concrete ale catastrofelor examinate. Vom da doar două exemple, unul referitor la literatura propriu-zisă şi celălalt, la literatura documentar-istorică.
Puntea Sfântului Ludovic al lui Thornton Wilder [6] este un roman construit în jurul unui eveniment real: prăbuşirea unui pod ce trecea peste o prăpastie din Anzii peruani, pe 12 iulie 1714. Ruperea podului trimite la moarte cele cinci persoane aflate în traversare. Un călugăr franciscan, martor al evenimentului, încearcă să răspundă la întrebarea: există sau nu o intenţie divină în acest accident? Trăim la întâmplare şi murim la întâmplare, sau ca fii ai unui Dumnezeu protector? Răspunsul bunului călugăr consonează spiritului epocii: pentru fiecare victimă în parte, şi pentru toţi cei care i-au îndrăgit, moartea survenită în acea zi era cea mai bună încheiere a vieţilor lor. Wilder re-analizează aceleaşi fapte două secole mai târziu, iar mesajul său este opus: moartea celor cinci a fost o nenorocire lipsită de orice semnificaţie, iar singurul liant între cei rămaşi şi cei plecaţi este dragostea. Romanul se încheie astfel: “Există un tărâm al celor vii şi un tărâm al celor morţi, iar puntea care le uneşte este dragostea – singura supravieţuire, singurul înţeles.”
Final voyage – the world’s worst maritime disasters a lui Jonathan Eyres [5] este o descriere a celor mai grave naufragii din istorie, Gustloff fiind discutat într-un capitol aparte. Sunt analizate cauzele catastrofelor, cadrul general în care au avut loc, greşelile umane comise, sunt evaluate pierderile de vieţi. În ambele lucrări, atât de diferite ca abordare, ca şi în nenumărate altele, compasiunea faţă de victime este o prezenţă constantă. Ea lipseşte doar în abordări puternic impregnate cu ideologie, laică sau religioasă; un exemplu îl constituie textul veterotestamentar, care consideră catastrofele – ca potopul biblic sau distrugerea Sodomei şi Gomorei – drept o pedeapsă binemeritată trimisă oamenilor de un Dumnezeu neiertător.
Mersul de rac al lui Günter Grass se singularizează printre nenumăratele producţii moderne ale “literaturii catastrofelor” atât prin lipsa cvasi-totală a compasiunii, cât şi prin mesaj, care este foarte simplu: povestea catastrofei nu trebuie spusă, pentru a nu fi speculată de extrema dreaptă. Pe Grass nu-l interesează în principal problema suferinţei în sine, ci capitalizarea ei.
Vom analiza mai departe partea de ficţiune din cartea lui Grass şi vom arăta cum, basculând între ficţiune şi realitate, îşi construieşte mesajul pe care l-am menţionat.
Povestea lui Günter Grass
Partea de ficţiune din cartea lui Günter Grass este o poveste construită în jurul naufragiului. Tulla, o adolescentă din Danzig, se îmbarcă împreună cu părinţii săi pe Gustloff. Tulla este însărcinată în luna a opta – fără a şti căruia dintre bărbaţii cu care s-a culcat îi revine paternitatea – dar efortul şi emoţiile pricinuite de naufragiu fac ca naşterea să se producă prematur – aşadar copilul vine pe lume la 30 ianuarie 1945. Acest copil este cel care, 55 de ani mai târziu, devine povestitorul din romanul lui Grass, şi implicit exponentul opiniilor sale. Mama şi fiul se stabilesc la Schwerin – oraşul natal al lui Gustloff, liderul nazist. Schwerin va rămâne în componenţa RDG (Republicii Democrate Germane), iar Tulla îşi va încuraja fiul – pe care îl vom numi mai departe povestitorul – să fugă în RFG (Republica Federală Germană), imediat ce va trece de pragul adolescenţei
Ca student, povestitorul beneficiază de ajutor bănesc de la prezumatul său tată – relaţia dintre părinte şi fiu limitându-se la aspectul pur financiar – şi de sprijinul afectuos al fostei prietene din Danzig a Tullei, Jenny, în al cărei apartament din Berlinul de Vest locuieşte.
Povestitorul pare sortit unei vieţi mediocre: devine un jurnalist mediocru, se străduieşte întotdeauna să fie corect politic, încheie o căsătorie mediocră, care se sfârşeşte după vreo 10 ani prin divorţ.
Fiul, Konrad (Konny), rămâne în îngrijirea mamei sale, şi după reunificarea Germaniei, îşi cunoaşte bunica paternă, Tulla. Tatăl nu are nici o comunicare afectivă cu Konny, în schimb bunica îi este apropiată, iar povestirile ei despre scufundarea lui Gustloff îl impresionează şi îi favorizează apropierea de extrema dreaptă. Konny, care pare să se suprapună pe portretul-robot al adolescentului studios şi timid, intervine în discuţiile duse pe internet (chatroom) referitoare la Gustloff, care alunecă imediat în apologia sau critica lui Wilhelm Gustloff, în blamarea sau motivarea asasinului său, David Frankfurter şi în pro-nazism sau antisemitism. Opiniile de extremă dreaptă ale lui Konny, care converseaza sub pseudonimul Wilhelm, sunt combătute şi persiflate sistematic de un preopinent care adoptă pseudonimul David. Identitatea reală a celor doi rămâne necunoscută, dar în disputa dintre ei, primul adoptă rolul lui Wilhelm Gustloff, iar celălalt – al lui David Frankfurter.
În cele din urmă, cei doi se hotărăsc să se întâlnească – anume la Schwerin, oraşul natal al lui Gustloff, pe 20 aprilie – ziua de naştere a lui Hitler. Dacă ar fi fixat data cu două zile mai târziu, s-ar fi întâlnit de ziua de naştere a lui Lenin.
După o vizită în Schwerin, la câteva locuri legate de persoana lui Gustloff – fosta locuinţă, fosta şcoală, fostul monument – Konny îşi împuşcă preopinentul şi se predă poliţiei. Gestul se doreşte a fi o răzbunare a uciderii fostului lider nazist; el este simetric cu gestul lui David Frankfurter, asasinul lui Gustloff, care, după ce a descărcat patru gloanţe în trupul victimei, s-a predat poliţiei din Davos. Victima lui Konny se dovedeşte a fi un tânăr german, care era atât de marcat de atrocităţile comise în timpul războiului împotriva evreilor, încât adoptase parţial, din proprie iniţiativă, obiceiuri evreieşti, şi o rugase pe mama sa să-i gătească kusher. Konny este condamnat la 7 ani de închisoare. În timpul detenţiei îşi trece cu bine bacalaureatul, se pregăteşte pentru înscrierea la o facultate de IT care îi va asigura un loc de muncă confortabil şi – atenţie – lansează un website nazist, care îi poartă numele: www.kameradschaft-konrad.pokrifke.de.
Ce are această poveste, mediocră epic şi neplauzibilă practic, cu scufundarea lui Gustloff ? În fapt, aproape nimic, dar autorul o construieşte pentru a specula anumite coincidenţe, care îi permit nazificarea artificială a subiectului şi reducerea unei catastrofe umanitare la o legitimă acţiune militară. Victimele au păţit ce era normal să păţească, deci nu merită compasiune.
Să recapitulăm coincidenţele: Gustloff s-a născut la Schwerin, pe 30 ianuarie 1895; Hitler a preluat puterea pe 30 ianuarie 1933; Gustloff, devenit şef al filialei elveţiene a partidului nazist, a fost împuşcat de studentul evreu David Frankfurter pe 31 ianuarie 1936; Gustloff s-a scufundat pe 30 ianuarie 1945.
Aceste coincidenţe, la care se adaugă faptele imaginate de autor,
(1) că Tulla, personaj fictiv, nazistă convinsă în adolescenţă, provenind dintr-o familie nazistă, alege să se stabilească la Schwerin, din admiraţie pentru Gustloff, şi povesteşte obsesiv despre navă;
(2) că povestitorul, de asemenea personaj fictiv, se naşte pe 30 ianuarie, ca şi regimul nazist, ceea ce constituie, în percepţia sa un stigmat, care îl urmăreşte obsesiv toată viaţa;
(3) că, sub influenţa unei supravieţuitoare a naufragiului (anume bunica sa), Konny, de asemenea personaj fictiv, devine un criminal neonazist,
permit lui Grass să treacă permanent şi derutant între realitate şi ficţiune, sa construiasca o ficţiune blamabilă, a cărei vinovăţie o transferă textual sau subtextual asupra catastrofei lui Gusloff, nazificând-o artificial şi sugerând concluzia: erau toţi nişte nazişti, au primit ce meritau.
Vom examina acum modul în care sunt construite personajele cele mai semnificative din ficţiunea lui Grass: mama povestitorului (Tulla) şi povestitorul.
Mama
Mama povestitorului – Tulla Pokrifke – este, în romanul lui Grass, personajul emblematic al supravieţuitorilor. Cu toate acestea, ea este o refugiată atipică: Tulla nu provine din patriarhala Prusie Orientală, ca majoritatea fugarilor, ci din Danzig – oraş industrial, a cărei populaţie este mai susceptibilă influenţelor politice. Personajul este, astfel, mai apropiat geografic şi afectiv de Schwerin, oraşul lui Gustloff. Tulla apare şi în alte romane ale lui Grass (el însuşi originar din Danzig), vezi [7].
Tulla se naşte într-o modestă familie de tâmplari. Aflăm că, din cauza meseriei părinţilor, “mirosul de clei de oase nu se mai desprindea de copila Tulla”. Mirosul acesta a însoţit-o toată viaţa; straniu, el persistă zeci de ani după ce nu mai lucrează cu infamul clei – anume la comemorarea semicentenarului scufundării lui Gustloff.
Tulla se exprimă agramat (“cuvinte stâlcite, fraze sucite-n piuă ca rufele în măngălău”) şi revine mereu, obsesional, la istoria navei, deşi – ne asigură povestitorul – o face aproape întotdeauna spre plictisul şi exasperarea auditoriului. Nimfomană în prima tinereţe (“a fost în adolescenţă nebună după bărbaţi”), continuă să placă până la senectute. Nu ştie prea bine cine sunt cei care o lasă însărcinată; aflăm că, pentru a avorta, sare intenţionat din tramvai, în timpul mersului. Nu e în stare să-şi alăpteze copilul pentru că – ni se explică – “mama n-avea piept mai deloc, nici mai târziu n-a avut decât două corneţele ascuţite”. Pe deasupra, are tot felul de alte păcate: găteşte prost (“…cafeaua ei, întotdeuna prea tare”) şi conduce riscant (“mama depăşeşte din principiu”).
Adolescenta Tulla este o nazistă convinsă şi periculoasă. Jenny, prietena ei cea mai bună din şcoală – care, paradoxal, îi va rămâne apropiată tot timpul vieţii – provine dintr-o familie ţigănească, dar fusese declarată copilul natural al unui german etnic, care vrea să o scutească de necazurile legilor rasiale discriminatorii. Tulla îl denunţă pe tatăl adoptiv autorităţilor, care e arestat şi suferă consecinţele gestului său.
Pasiunea pentru nazism rămâne dominantă şi după terminarea războiului, în fapt este atât de iraţională, încât prevalează asupra oricăror considerente pragmatice. Tânăra mamă decide să se stabilească, împreună cu nou-născutul său fiu, în Schwerin, din simplu motiv că este oraşul natal al fostului lider nazist Gustfoff. “Restul nu conta… de vreme ce găsise acum un refugiu într-un oraş în care se născuse [Gustfloff]: sunt sigur că numai pentru asta mama a rămas cu mine la Schwerin.”
Dar nazismul nu îi epuizează opţiunile politice, întrucât Tulla este “ultima adeptă credincioasă a lui Stalin” (povestitorul pare să ignore că există milioane de alţi adepţi credincioşi ai generalissimului). Ea devine “funcţionară de partid [comunist] şi activistă”. Simpatia ei faţă de sovietici favorizează şi cumpărarra de către Tulla, de la fosta Armată Roşie din RDG, a pistolului cu care Konny îl împuşcă pe contraopinentul său.
Relaţia fiului-povestitor cu mama sa nu debordează de tandreţe. “…o numesc mama, şi niciodată posesiv a mea”, aflăm de la bun început. Drăgălăşeniile abunda: “mama, lepra asta afurisit de tenace [în a aduce în discuţie naufragiul]“; “vrăjitoarea asta…”…
Povestitorul reproşează “leprei” două greşeli majore: că l-a născut pe 30 ianuarie; că l-a nazificat pe Konny.
S-ar zice că naşterea pe 30 ianuarie nu putea fi ocolită – dar iată că ne înşelăm. Când Gustloff se îndepărta de chei, plecând în fatala călătorie, în port intra o altă navă cu refugiaţi, Reval, care avea să-şi încheie călătoria cu bine (pentru detalii despre participarea lui Reval la Operaţiunea Hanibal, vezi [5]). Tulla – afirmă povestitorul – trebuia să coboare de pe Gustloff – aflat în larg – pentru a se îmbarca pe Reval – aflat de asemenea în larg. Întrucât naşterea, uşor prematură, este provocată Tullei de panica naufragiului, prin transbordarea pe Reval, povestitorul s-ar fi născut ceva mai târziu, deci ar fi văzut lumina zilei după 30 ianuarie. Dar, chiar dacă nu a avut iniţiativa transbordării, Tullei i-a mai rămas o şansă, pe care a ratat-o de asemenea: moartea în naufragiu. [“Faptul că am supravieţuit mi-a rămas ca o recidivă periodică vrednică de ură] …căci dacă tu, mamă, ai fi căzut, ca atâtea alte mii, peste bord cu burta la gură şi-ai fi îngheţat cu tot cu centura de salvare de la brâu, sau dacă te-ar fi sorbit în adâncuri, cu mine nenăscutul cu tot, forţa navei lăsându-se peste provă…”
Vina Tullei în nazificarea lui Konny constă în faptul că i-a povestit despre navă [deci recomandabil ar fi ca subiectul să fie definitiv închis] şi că i-a făcut cadou un computer – deşi orice adolescent german are, într-un fel sau altul, acces nelimitat la un computer. Dar computerul, în acest caz, a deschis calea lui Konny către chatroom-urile frecventate de extrema dreaptă. Totodată, autorul menţionează că, de vină pentru nazificarea tânărului, este “gena transmisă de bunică, prin fiul ei, lui Konrad”. Combătând rasismul, povestitorul ajunge astfel la invocarea celei mai fanteziste forme de rasism – cel transmis genetic. Dacă lucrurile stau aşa, orice propagandă antirasistă e inutilă, iar unica soluţie trebuie căutată în ingineria genetică…
Tulla provine dintr-o familie nazistă: aflăm că tatăl ei, muncitorul Pokrifke, este un zelos membru de partid, care lucrează în atelierul maistrului tâmplar Liebenau. Autorul recurge la o neaşteptată nazificare a povestirii pe filieră canină: maistrul Liebenau are un câine, partener apreciat de căţeluşele din Danzig; unul din puii fătaţi din aceste împerecheri este dăruit lui Hitler şi devine câinele său favorit, Prinz; evenimentul e discutat între notabilităţile Danzigului, iar maistrul Liebenau este răsplătit cu o croazieră gratuită pe Gustloff; fatalitate: din cauza unor comenzi de tâmplărie ce nu suferă întârziere, stăpânul virilului canin nu poate onora invitaţia, pe care o transmite muncitorului Pokrifke; acesta se întoarce încântat din croazieră, povestind cât de frumoasă este nava, şi sporind astfel simpatia copilei Tulla pentru Gustloff şi deopotrivă pentru nazism. În plus, dă autorului şansa, aproape nesperată, de a lega, în aceeaşi poveste, numele Pokrifke şi Hitler.
Pasiunea Tullei pentru povestiri nesfârşite despre Gustloff este iarăşi atipică pentru supravieţuitori: în realitate, aceştia sunt mai curând marcaţi de un complex al tăcerii decât de unul al hipercomunicării.
Povestitorul
Povestitorul, Paul Pokrifke, este un personaj şters, a cărui biografie a fost schiţată mai sus; nu vom reveni asupra ei. Important este faptul că povestitorul transmite cititorului opiniile şi judecăţile lui Grass, iar la acestea ne vom referi mai departe.
Nazificarea poveştii
“Această poveste” – ni se spune – “a început cu mult înaintea mea, cu peste 100 de ani” – adică la naşterea lui Gustloff, “blestemata dată la care a început totul”. Aflăm, în finalul cărţii, că povestea se termină cu inaugurarea, de către criminalul neonazist Konny, al unui website de extremă dreaptă. Deci scufundarea navei e doar un episod dintr-o poveste care începe cu naşterea lui Gustloff şi continuă cu nazificarea Germaniei; iar după episodul scufundării, tratat în carte în două – trei pagini, continuă cu re-nazificarea, produsă de supravieţuitorii care povestesc despre navă, generaţiei tinere.
În fapt, primele două capitole ale cărţii sunt dedicate aproape integral lui Wilhelm Gustloff, traseului trenului funerar al acestuia, nazificării sindicatelor. Capitolul 3 este un zig-zag printre evocări ale Tullei (pisăloagă, agramată şi puţind a clei de oase), printre reveriile povestitorului, care se imaginează ca făcând parte din delegaţia de jurnalişti care au vizitat nava după lansare (prin 1938-39), şi printre mixaje de afirmaţii incoerente, care se succed aparent fără nici o logică: anume, că Gustloff este un transportor de trupe, că Marinesko, la unul dintre exerciţii, a imersat submarinul în timp record, şi că pe pagina de web KameradschaftSchwerin se putea asculta cântecul nazist al anilor ’30, “Va veni cândva şi ziua răzbunării”. Nazificarea poveştii, şi bascularea derutantă între poveste şi realitate, induc nazificarea realităţii. Aşa că, în fapt, există o logică, anume o logică a derutării: cititorul este narcotizat cu informaţii disparate, în care ficţiunea se amestecă cu realitatea, iar nazismul pare omiprezent. Mesajul, strecurat subliminal, este că tot ce ţine de Gustloff, inclusiv scufundarea, este îmbibat de nazism.
Nazificarea realităţii
Una din victimele acestui procedeu este respectatul istoric şi arhivist al lui Gustloff, Heinz Schön. Aflăm că acesta avusese o “ascensiune de succes în Tineretul Hitlerist”, fără a ni se comunica nimic mai mult; ce carieră politică va fi putut avea adolescentul care, la 17 ani, lucra ca însoţitor de bord pe navă? Munca lui ulterioară – apreciată de numeroşii cercetători ai naufragiului – este desconsiderată, ca maniacală: “nu cunoştea decât această unică temă”. Temă care, pe deasupra, nu prezenta nici un interes: “Fie aici [RFG], fie dincolo [RDG], nimeni nu avea nevoie de informaţiile lui Schön.” Grass se contrazice afirmând altundeva că “e citat tot mai des pe internet”, se înţelege că de neonazişti, dar contradicţia are meritul de a-l blama pe Schön pentru că alimentează neonazismul.
Descrierile navei din cărţile lui Schön – care nu puteau decât să consemneze faptul că aceasta era o reuşita tehnică şi estetică demnă de admiraţie – sunt prezentate, textual sau subtextual, ca atitudini admirative faţă de nazism ale autorului. Descrierea operaţiei de salvare efectuate de echipajul lui Gustloff, la prima sa ieşire în larg (1938), când a venit în ajutorul unei nave englezeşti care avea să se scufunde – gest camaraderesc, riscant, dar firesc între navigatori – devine, pentru Grass, propagandă pro-nazistă a lui Schön. Nazificată artificial, nobila operaţie de salvare este persiflată şi minimalizată. Mai mult, Grass îi reproşează lui Schön că nu s-a întrebat dacă Marinesko a ştiut sau nu despre această operaţie de salvare. Cum ar fi putut afla, în izolarea informaţională impusă de Cortina de Fier, Marinesko (care a murit în 1963) despre operaţiunea de salvare din 1938, şi ce relevanţă are întrebarea pentru scufundarea lui Gustloff?
Amestecul derutant al ficţiunii cu realitatea este şi el folosit pentru a-l calomnia pe Schön. Aflăm că Tulla depune un buchet de trandafiri la rămăşiţele monumentului lui Gustloff, singură, în seara de 30 ianuarie 1990, la ora naufragiului. Aflăm de asemenea că, cinci ani mai târziu, când se comemorează 50 de ani de la naufragiu, Tulla “nu mai era singură”, printre cei prezenţi fiind desigur şi Schön. Să înţelegem că Schön a depus flori la monumentul lui Gustloff?
Totodată, descriind lansarea la apă a lui Gustloff sau entuziasmul celor prezenţi la întoarcerea navei cu membrii Legiunii Condor, Grass şi-l închipuie pe Schön împărtăşind fericirea mulţimii; aşadar construieşte o istorie ipotetică pentru a-l acuza de nazism.
Altă stratagemă a autorului este supradimensionarea tuturor circumstanţelor care ar putea pune nava într-o lumină defavorabilă. Gustloff este prezentat sistematic ca vehicul al propagandei naziste (ceea ce era inerent într-un regim totalitar) şi ca transportor de trupe – deşi transportase trupe doar de două ori: voluntarii Legiunii Condor, pe timp de pace (mai 1939), şi, în ultima călătorie, din cadrul Operaţiunii Hanibal, când transportase preponderent refugiaţi.
Autorul nu lasă neamendată simpatia lui Konny (evident, o simpatie fictivă a unui personaj fictiv) pentru fetele din serviciul auxiliar al marinei: …când denunţa … ştiutele violuri [aluzie la masacrul de la Nemmersdorf] nu mai putea de grijă pentru “fragedele fete a căror inocenţă trebuia să fie pusă la adăpost de apucătoarea bestie rusă”.
Scandalizat de grija personajului faţă de victime, povestitorul intervine cu următorul comentariu: Fetele tale neajutorate erau în uniforme militare, în uniforme foarte cochete de altfel. Purtau fuste albastru-cenuşii până la genunchi şi jachete ajustate pe trup. Chipiele cu vulturul imperial şi zvastica stăteau pe frizurile lor puţin într-o parte. Şi toate, fie că mai erau sau nu inocente, erau bine antrenate militar şi juraseră credinţă Fuhrerului…” Aşadar, nici aceste 370 de tinere, transformate într-o masă de resturi de corpuri sfârtecate de torpila pe care scria “Pentru Stalin”, nu trebuie compătimite: erau nişte militari în fustă, nişte naziste, şi în plus cine ştie ce păcate mai aveau la activ? De ce ar merita compasiunea noastră?
De asemenea, Gustloff este prezentată ca “navă înarmată”, “navă de pasageri înarmată” deşi armele sale, tunuri antiaeriene, sunt pur defensive, niciodată folosite şi, în călătoria finală, îngheţate bocnă şi inutilizabile, iar sub aspectul protecţiei contra submarinelor, era complet descoperit. Iarăşi ni se sugerează că victimele au primit ce era normal să primească, aşadar nu merită compasiune.
Deculpabilizarea adversarului
Deculpabilizarea adversarului se face, în parte, prin falsificarea realităţii. Ni se spune că “Gustloff oferea o ţintă ce nu putea fi clar definita”, afirmaţie contrazisă de constatarea că S13 apreciase nava “ca pe un obiectiv militar”. Ambele aserţiuni sunt incorecte – întrucât se ştie exact ce spusese Marinesko când privise pentru prima dată nava: “silueta unui transatlantic [enorn], care mai şi merge cu luminile de poziţie aprinse”. Cu această observaţie, în fond foarte apropiată de cea a fetei de pe cheiul din Gotenhafen (“o navă tocmai bună pentru a fi torpilată”), Marinesko decide atacul. Din punctul său de vedere, atacul generează o crimă de război: culoarea navei nu joacă nici un rol în hotărârea pe care o ia. Este evident că, într-o noapte de ianuarie, cu ninsoare şi viscol, culoarea navei aflate la un kilometru nu putea fi percepută; aşadar, Marinesko nu putea aprecia dacă ţinta este legitimă sau nu. Conta doar că vasul era german. Cu tot talentul său literar, Grass nu poate transforma o crimă de război într-un act legitim, pentru că chestiunea ţine de istorie, nu de literatură.
Grass îl deculpabilizează sistematic pe Marinesko, numit de mai multe ori “eroul de pe submarin”. În ce va fi constând eroismul unui militar care atacă un vas supraîncărcat cu oameni disperaţi, lipsit de orice posibilitate de a apărare?
Motivaţia actului literar al autorului
Întreaga poveste este spusă cu o nedisimulată lehamite şi cu o cvasi-permanentă persiflare. …eterna scufundare a navei venea iar în discuţie; [mama] îmi servea iar şi iar, mai ales duminica, poveştile ei despre “Gustloff”, la perişoare cu piure de cartofi; …scena ei preferată – nava care se scufundă etern; …placa a pornit iar cu avânt; …nu mai încetează odată? nu se poate opri? – acestea sunt reacţiile povestitorului când se vorbeşte despre “nava, de trei afurisită, lovită şi scufundând-se într-una” (în alte părţi: “blestemata navă”).
De ce de trei ori afurisită? Pentru că (1) se numeşte Gustloff, (2) pentru că naufragiul ei a pricinuit nasterea prematura a autorului, chiar pe 30 ianuarie, şi (3) pentru că este cauza nazificării lui Konny. Compasiunea pentru victime este complet absentă.
Povestitorul nu îşi spune istoria de bună voie. “Dar şi eu am păstrat tăcerea [despre Gustloff], am fost rezervat, m-am cruţat, a trebuit să fiu constrâns ca să scriu.” Constrâns, de ce anume? De faptul că Konny a devenit neonazist sub influenţa poveştilor bunicii sale, deci constrâns să arate că discuţia despre navă duce la re-nazificare. Grass simulează că spune o poveste, pledând în fond pentru teza că povestea nu trebuie spusă.
Într-un interviu din 2006 [8], Grass afirmă că “unul dintre multele motive” care l-au făcut să scrie Mersul de rac este acela de a nu lăsa subiectul extremei drepte (“to take the subject away from the extreme right”). Este surprinzător că pe Grass nu îl interesează primordial suferinţa în sine, ci riscul ca ea să fie capitalizată impropriu; în acest fel, el transformă o problemă morală într-una de calcul politic.
Cu toată această abordare în mers de rac, în care se discută suferinţa victimelor într-un mod lipsit de compasiune, însăşi tratarea subiectului a fost considerată, în Germania, drept o abandonare a canoanelor care interziceau “auto-victimizarea”, un “literary éclat”, cu vorbele Elisabethei Krimmer [9]. Anul 2002, în care a apărut Mersul de rac, este un reper al ruperii tăcerii referitoare la suferinţele îndurate de germani în timpul răzbiulului. Tot atunci a văzut lumina tiparului studiul istoricului Jörg Friedrich, Focul, dedicat bombardării obiectivelor civile din Germania de către aviaţia anglo-americană. Reacţiile negative nu au lipsit, o formă extremă înregistrându-se la Frankfurt, cu ocazia ceremoniilor de comemorare a 60 de ani de la raidurile aeriene din 22 martie 1944, care au distrus complet cartierele istorice ale oraşului. După ce au vandalizat librăria în care se vindea Focul, mai mulţi antifascişti au năvălit în sala în care vorbea Friedrich, încercând să suprime mitingul solemn închinat memoriei victimelor, şi uimind asistenţa prin lozincile pe care le strigau: Oma, Opa und klein Peter - keine Opfer, sondern Täter (Bunica, bunicul şi micul Peter – nu sunt victime, ci făptaşi), Bomber Harris, komm nochmal (Bomber Harris, vino din nou) și Nie wieder Deutschland (Să nu mai existe niciodată Germania) [10].
Incidente similare se petrec anual la Dresda, al cărui centru (lipsit de orice obiectiv militar) a fost transformat în ruine de bombardamentele aliaţilor din 13 – 15 februarie 1945. O colecţie consistentă, dar nu exhaustivă, a lozincilor anti-germane ale antifasciştilor, întinse pe vreo şase pagini, poate fi găsită în [11]. Vom cita una singura: Bomber-Harris und die Flut – das tut allen Deutschen gut! (Bomber-Harris și potopul – fac bine tuturor germanilor!). Nici la Dresda oficialităţile nu sunt preocupate de compasiunea pentru victime: luările lor de cuvânt se limitează la avertizarea pericolului ca subiectul să fie capitalizat incorect. În acest an, tema favorită a fost cea a necesităţii integrării imigranţilor.
Mesajul Antigonei
<secţiunea este tributară, uneori verbatim, referinţei [12]>
Problemele morale legate de războaie, drepte sau nedrepte, şi de compasiunea acordată victimelor nu sunt, desigur, un apanaj al vremurilor moderne. Ele apar, în literatura europeană, prin Iliada, dar cea mai interesanta valorizare a lor din antichitate rămâne Antigona lui Sofocle.
Sofocle abordează teatrul la 10 ani după Salamina (480 î.Chr.) şi Plateea (479 î.Chr.). Erau victoriile care izbăveau Grecia de invazia acelor “hoarde de popoare amestecate şi greu de numărat, care, pentru a se hrăni sau numai pentru a distruge, jefuiau în calea lor rezervele de grâne, ucideau turmele, dădeau foc satelor şi târgurilor, tăiau măslinii şi, culmea nelegiuirii, răsturnau altarele zeilor, le sfărâmau statuile.” ([12], p.7)
Încrederea şi înţelepciunea dobândite în urma acestei lupte pentru libertate, câştigate cu ajutorul zeilor, permit reluarea motivelor mitologice la un nivel superior al reflecţiei şi analizei. Instrumentul acestora este tragedia. Misiunea autorului dramatic este educarea oamenilor liberi. El îşi transmite mesajul prin intermediul unui conflict între om şi destin, cu rădăcini mitologice.
Antigona lui Sofocle este tragedia care, “în limbajul său de altădată, ne dă învăţăturile cele mai actuale”. Să rememorăm faptele. Suntem cumva în prelungirea poveştii spuse în Cei şapte contra Tebei. Eteocle şi Polynice, urmaşii legitimi ai lui Oedip, cel care poartă fără vină stigmatul paricidului şi incestului, se luptă pentru tronul pe care stătuse tatăl lor. Eteocle apără pământul patriei, iar Polynice recurge la ajutor străin. Fraţii se înfruntă direct, şi îşi găsesc ambii moartea în această înfruntare, fiecare fiind ucis de suliţa aruncată de celălalt.
Creon, noul rege al Tebei, dă un decret prin care decide ca Eteocle să fie înmormântat cu onoruri, iar trupul lui Polynice să rămână pe câmp, spre a fi sfârtecat de câini şi de vulturi. Cel care va încălca decretul va plăti cu moartea.
Antigona, sora celor doi fraţi învrăjbiţi, nu face nici odiferenţă între ei. Moartea le-a reînnoit, indestructibil, frăţia. Ea este hotărâtă să-i aducă lui Polynice, noaptea, onorurile cuvenite oricărui defunct. Pentru Antigona, legile zeilor – care impun cinstirea nediscriminată a morţilor – sunt deasupra legilor cetăţii, şi trebuie respectate, cu orice risc. [Legile zeilor] “nu sunt nici de astăzi, nici de ieri, ele sunt dintotdeauna. … Dacă mor înainte de vreme, moartea este … un rău care nu contează. Nenorocirea ar fi fost să las fără mormânt pe fiul mamei mele… Restul mă lasă indiferentă.” Antigona respectă legile cetăţii, dar nu le absolutizează. Ele “nu pot prevala asupra legilor eterne, a cărei depozitară este conştiinţa”.
Pentru Creon, lucrurile stau altfel. Pentru el, cetatea impune celor vii slujirea ei, iar conduita lor civică reglementează soarta celor morţi. Creon este corect politic: ordinea supremă este cea care asigură funcţionarea optimă a statului, de care se simte răspunzător. Dar el a hrănit în sine gustul responsabilităţii până în acel punct în care se transformă în opusul ei. “Limita ordinii lui Creon este fascismul.” ([12], p.28)
A-l cinsti pe Polynice înseamnă, pentru Creon, a-l jigni pe Eteocle.
Creon: Dar omul de bine va avea aceeaşi soartă cu criminalul?
Antigona: Cine ştie dacă hotarele voastre au vreun sens pentru morţi?
Coliziunea dintre Creon şi Antigona duce la moartea ei, la moartea logodnicului ei, totodată fiul lui Creon, la moartea lui Creon însuşi – care se simte abandonat de zei şi se sinucide.
Mesajul Antigonei poate avea diferite formulări. Una dintre ele pare a fi următoarea: într-un stat care se abate de la datoria sa, individul dispune de o putere revoluţionară nelimitată, dacă acţionează în consens cu legile secrete ale universului ([12], p.30). Acestea prevalează asupra legilor cetăţii. Una dintre legile secrete cere ca toţi morţii să aibă parte de ritualuri funebre şi de compasiune.
Epilog
Lecţia Antigonei nu pare să fie înţeleasă în Germania, de vreme ce un scriitor german de prima mână, şi o bună parte a populaţiei, o nesocotesc. Iar cetatea care o nesocoteşte, nu poate cunoaşte pacea – dacă Sofocle merită crezut.
Nu poţi cunoaşte pacea făcând din corectitudinea politică – această pseudoreligie lipsită de orice transcendenţă – o religie absolută. Nu-i poţi acuza pe cei care îşi apără identitatea europeană că “au ură în inimi”. Nu-l poţi invoca la Bomber Harris, cerându-i să se întoarcă şi să-i ucidă pe cei care gândesc altfel decât tine.
S-a spus şi s-a repetat că permisivitatea nelimitată a Germaniei oficiale pentru imigranţi este o încercare de a compensa excesele de violenţă ale trecutului; în general, vocile anti-compasiune sunt şi vocile pro-migranţi. Dar excesele de toleranţa pot fi şi ele, după cum vedem, extrem de grave. Germania nu-şi poate cumpăra indulgenţe în acest fel: ştim de la Luther că comerţul cu indulgenţe nu duce la izbăvirea de păcate; din contra, poate fi imoral. Nu poţi deschide larg uşile casei comune şi transforma ospitalitatea în sinucidere. Iar sinuciderea Germaniei nu este o chestiune internă, ea poate însemna sfârşitul Europei. Iar Germania are îndatoriri nu numai faţă de migranţi, ci şi faţă de europeni.
Germania trebuie să se împace mai întâi cu sine, şi de-abia apoi să încerce să împace Europa cu migranţii. Observaţia lui Grass referitoare la tânărul său personaj – în adâncul lui… totul este fundamental distrus – ar trebui luată în serios şi de fanaticii toleranţei.
Mulţumiri. Autorul transmite, şi pe aceastaa cale, mulţumirile sale cele mai sincere doamnei Dr. Maria Someşan, care a citit prima variantă a articolului, a făcut observaţii extrem de pertinente, şi a facilitat accesul autorului la surse bibliografice în limba germană.
Bibliografie
[1] Günter Grass: În pas de rac, Polirom, 2013
[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Sir_Arthur_Harris,_1st_Baronet
[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Nemmersdorf_massacre
[4] www.wilhelmgustloff.com
[5] Jonathan Eyres: Final voyage – the world’s worst maritime disasters, Bloomsbury, 2013
[6] Thornton Wilder: Puntea Sfântului Ludovic, Meridiane, 1968
[7] https://en.wikipedia.org/wiki/Crabwalk
[8] Alan Riding, în The New York Times, 8 aprilie 2003
[9] Elizabeth Krimmer: “Ein Volk von Opfern?” Germans as Victims in Günter Grass’s Die Blechtrommel and Im Krebsgang, în Journal of German Studies 44 (2), p.272, 2008[10] Junge Freiheit, 2 aprilie 2004
[11] Dresden, 19.02.2011, Erinnerung an die Bombardierung vor 66 Jahren, carlmartell.blogspot
[12] André Bonnard: Civilizaţia greacă, vol. 2 cap.1, Editura Ştiinţifică, 1967
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Vezi galeria foto
Iată-ne ajunși din nou la anotimpul în
care soarele ne zâmbește, natura capătă culoare și, odată cu ea, florile
își fac loc în birourile și casele noastre, cu ale lor miresme
îmbietoare.
