“Când mori, mori. Știe El, Dumnezeu mai bine când să te dea la
viermi.” Vorbește hârșâit, e înaltă, spătoasă, cu pomeți de vikingă.
Trecută de șaizeci de ani, se fălește cu șase copii și cincisprezece
nepoți.
Îmi pune întrebări, iar asta mă intimidează. Răspund bălmăjit, mă
lungesc în explicații, femeia se plictisește. Mă somează să mănânc
plăcintă cu lobodă. Când refuz, mă ia tare.
Îmi spune că nu-i poate suferi pe “fricoşi”, adică pe cei care
trăiesc cu spaima morții. “Când mor puteţi să m-aruncaţi şi-n şanţ că
şi-aşa nu mai ştiu, așa le-am zis copiilor”. Femeia este, îmi zice,
credincioasă. Rămân înmărmurită în fața acestei impecabile retorici a
profanului morţii ca eveniment prin excelenţă
ne-sacru, ca
batjocură organică supremă a trupului păcătos. De așa ceva nu m-am mai
lovit într-un spațiu ortodox. Când îmi mărturisesc uimirea, mă ia din
nou tare. “Ce știți d-voastră?”.
Aici m-a prins. De fapt, nu știu multe, iar lucrul ăsta mă apasă din
ce în ce mai tare. Când scrii despre moarte trăiești într-o stare de
urgență care te susceptibilizează uman fără să te împlinească neapărat
profesional.
În ceea ce mă privește, disconfortul de a scrie despre moarte s-a
transformat, treptat, într-o experiență personală esențialmente
anxiogenă. Uneori, aflându-mă în toiul redactării vreunui studiu, mă
încearcă un sentiment de inadecvare. Ceea ce scriu îmi pare, dintr-o
dată, ridicol. Faptul că scriu, totuși, în continuare, conduce –
lamentabil și inevitabil – la un copleșitor sentiment de impostură: din
ce mă bizui mai mult pe cele scrise, din ce legătura dintre cele scrise
și subiectul meu devine mai discutabilă. Nu descriu aici diminuarea –
inevitabilă prin “distanța” presupusă de orice demers teoretic – a
gravității morții, ci faptul – concret și frustrant – că, scriind despre
moarte, rămân cu impresia că scriu, totuși, despre altceva. Iar dacă
moartea despre care scriu nu este moartea pe care urmează s-o mor, la ce
bun scrisul?
Cei din jur – cunoscuți, intervievați, prieteni - ezită să-mi
aplaude interesul. Reținerile lor, legitime, îmi amintesc lucrul pe
care-l știu și-l uit în fiecare zi: problema morții este în mod radical
disp/cutabilă. Moartea nu a fost niciodată un subiect de cercetare
salvator: pe interesat îl constrânge, pe dezinteresat îl scandalizează,
iar pe înțelept îl nedumerește și-l exasperează.
Prin natura disciplinelor pe care le rulează,
Death Studies
nu invită la sens, nu deschide perspective, nu salvează, nu sedează, nu
educă, nu integrează, nu evaluează, nu restaurează, rezolvă doar
stringente „probleme sociale”. În rest, reuşeşte să reconfirme ceea ce
știm toți: că iarna nu-i ca vara, că moartea nu-i ca viața.
Ca orice alt bagaj de informaţii care pretinde obiectivitate
ştiinţifică, bagajul informaţiilor despre moarte pe care ni-l pun la
dispoziţie științele morții pare a fi perfect dispensabil.
Un psihiatru teoretician trecut de 70 de ani mărturisea că pe măsură
ce îmbătrânește pricepe tot mai puțin din propriile teorii. Înțeleasă
existențial, confesiunea sa ne confruntă cu o posibilitate
neliniștitoare: teoria rămâne inaccesibilă celor absorbiți de viață,
celor ocupați “cu trăitul”. Dintr-un unghi cinic, confesiunea devine și
mai îngrijorătoare: se pare că inteligibilitatea teoriei co-implică
ininteligibilitatea morții.
Dacă procesul îmbătrânirii presupune o suită de transformări în
abordarea faptelor vieții, atunci închiderea orizonturilor teoretice
rămâne una dintre cele mai neașteptate. Ce-i drept, vârstnicii separă –
simplu, spontan, dramatic – cele sigure din punct de vedere existențial
(o dimineață însorită, un cântec fermecător, lipsa durerii), de cele ce
pot fi demonstrate posibile cu instrumente teoretice. În cele din urmă, a
trăi bine înseamnă să nu-ți dorești să dovedești nimic. Și ce vreau eu
să dovedesc, totuși?
Documente cu și despre moarte stau stivuite în volume groase la mine
pe birou, irelevante, apăsătoare, deși pe majoritatea lor apar dedicații
călduroase. Comunitatea
Death Studies e o comunitate unită,
omogenă, prolifică. Informațiile despre moarte se înmulțesc exponențial,
ies reviste, ies cărți, se scrie enorm.
Ce-i drept, se și moare enorm. Se moare în stradă, în cluburi, acasă
și la spital, se moare peste tot, iar tanatologia este întotdeauna acolo
gata să explice pierderea cu cifre, date, legi, principii sau metafore.
Sunt, însă, tot mai convinsă că această cădere în dizgrația metaforei
abuzive sau a statisticii oarbe este ceea ce ne împiedică pe fiecare
dintre noi să descoperim un punct relevant de întâlnire între teoria
morții și practica morții. Instrumentalizarea de către noi toți a unei
probleme esențialmente existențiale înseamnă, pe fond, abținerea
activă de la a-i conferi sensuri. Eticheta practică lămurește
conjunctura morții (vezi raportul Colectiv), calmează spiritele și răzbună victimele, dar tocmai prin aceasta,
ne-lămurește
experiența
morții. Pe termen lung, neajunsurile sunt considerabile: interferează
fatal cu înțelegerea reală a evenimentului morții, ne influențează
așteptările cu privire la ceea ce “se cade” să simțim și să gândim
despre moarte, și afectează felul în care ne așteptăm ca societatea în
ansamblu să gestioneze problemele mortale. Singura moarte la care avem
acces deplin este moartea corect rezolvată, or moartea înțeleasă astfel
își sabotează, discret, propriii algoritmi de rezolvare. Cum spuneam,
ironic, în altă parte,
ceea ce nu se înțelege, se rezolvă.
Bine-bine, dar atunci noi cum să murim? Să te confrunți la scenă
socială deschisă cu moartea, să-ți asumi, adică, diligent și avizat,
calea optimă de raportare la moarte nu e de ici de colo. Simțul personal
al morții nu poate prinde contur într-un vid de referințe personale.
Știm ce trebuie știut, dar atunci când vine vremea inventarului ne dăm
seama că n-am priceput, de fapt, mare lucru.
Femeia din fața mea zice că nu, nu-i adevărat, ea a priceput. A
priceput că oamenii bolnavi trebuie compătimiţi, îmi repetă în câteva
rânduri că bolile sunt de temut în vreme ce moartea şi cei care se tem
de moarte sunt pur și simplu de dispreţuit. Începând cu moșu’ (moșu’
fiind soțul ei) toți sunt niște fricoși. Ce va fi dincolo nu e treaba
noastră, treaba noastră e să ne vedem de grijile fiecărei zile, zice,
apoi mă privește satisfăcută. Adagă “mie niciodată nu mi-a fost frică de
morţi, de când eram mică eram aşa”. Are semeţia pragmatică a celui
care refuză, în mod conştient, orice zăbovire în şovăiala anxioasă a
muritorului de rând. Pe undeva, o invidiez. Admit că aplombul ei mă și
irită nițel.
“Oamenii nu-s buni sau răi”, îmi zice, “oamenii-s fricoşi sau
curajoşi”. Hotărât, are vână epicuriană: “moartea-i un ceva care nici
măcar nu este. Cine zice că este, îi prost.” Moartea este, deci, ceva
ridicol de care oamenii ridicoli se tem, stârnind astfel situaţii
ridicole pe care nu poţi decât să le ridiculizezi. “Moartea ta e treaba
lui Dumnezeu, nu e treaba ta. Treaba ta e să sapi porumbul.”
Constatarea asta tăioasă are totuși ceva salubru și binevenit. Dau
să mă relaxez, dar femeia schimbă brusc subiectul. Remarc că își găsește
plăcerea în detalierea voluptoasă a bolilor, de la cancerul în regresie
al uneia dintre fiicele sale, până la durerile abdominale care o
ţintuiesc în pat cel puţin o dată pe săptămână. Îmi descrie apoi, cu lux
de amănunte, o colonterapie. “Se vedea pe ecran balaurul din burta mea,
uite-așa se zvârcolea” aici face niște mișcări neregulate cu brațele ca
și când s-ar afla în pragul înecului. Povestea devine deodată
insalubră.
După ce desființase pur şi simplu moartea (cu rostul ei cu tot)
printr-un discurs abrupt neelaborat, femeia pare să rezerve bolii
expresiile baroce, ostentative, tragice, misterioase, incitante care
aparţineau – cel puţin prin tradiţie – morţii. Exhibarea lipsei de
interes pentru moarte şi supralicitarea genului proxim (boala), mă pune
pe gânduri. E ceva aici, o anomalie modernă, îmi zic. Plec nelămurită.
Revenită în zonă pentru alte interviuri o revăd, din întâmplare, acum
o săptămână. Mă cheamă în casă și mă îmbie cu biscuiți. Aflu că un
cunoscut de-al ei a murit subit. Vestea o tulbură profund. “Alaltăieri
l-am văzut, ieri era mort”, zice. Îmi povestește pe un ton alarmat cum
murise omul după al treilea infarct miocardic. ”Ăia la spital, niște
tâlhari, i-au cerut bani lu’ nevastă-sa ca să-l ducă jos la morgă.
Arză-i-ar focu de nemernici (…) a trebuit să-l ia nevastă-sa în braţe
cât era de mare și să-l pună pe targă, nici nu-şi imagina că l-ar putea
ridica vreodată la cât era de greu, dar l-a ridicat.” Imaginea unei
femei tremurând din toate mădularele încercând să urnească un cadavru
uriaș – cadavrul celui care-i fusese soț – se conturează cumplit de
realist în mintea mea și în mintea ei.
Mă întreb dacă cei care parcurg acum aceste rânduri au avut vreodată
ocazia să discute cu necunoscuți lucruri concrete despre moarte și
morți. Moartea, în gura oamenilor poate fi de un dramatism cutremurător,
dar și de o frivolitate fascinantă. Cuvintele despre moarte, fie ele
simple or grave, rostite la întâmplare ori îndelung căutate, păstrează
acea rezonanţă intim-existenţială care conturează – ferm ori imprecis –
puţinele momente în care omul îşi interpelează propriul destin. Actul
povestirii în sine transfigurează povestitorul. Transfigurarea asta n-am
simțit-o la prima întâlnire. O simt, însă, acum, din plin. În sfârșit,
această femeie îmi vorbește despre moarte!
Își încheie povestea cu “şi era mai tânăr decât noi”. Se referea aici şi la “moșu’”.
Unghiul neezitant şi rece din care privise moartea acum câteva luni –
unghiul acela care mă iritase și pe care-l invidiasem deopotrivă -
devine, sub urgența acestei morţi fulgerătoare, un unghi şovăielnic şi
pătimaş. Cum tocmai a aflat că este hiperglicemică și
hipercolesterolică, femeia identifică în moartea prietenului un posibil
tipar pentru moartea proprie. Moartea unuia mai tânăr pare să oficieze
un soi de “deschidere a sezonului” pentru bolile vârstei. Tot acum se
lovește și de opacitatea sistemului medical. Are loc o răsturnare
ireversibilă de situație. Răul morții pare de nestăvilit. Și vine de
peste tot. Carevasăzică moartea este, totuși, înfricoșătoare, iar noi
suntem cu toții niște fricoși. Nu mi-o spune pe șleau, dar o simt
copleșită de această evidență.
Raportul dintre moarte și lume a fost, este și va fi întotdeauna unul
tensionat. Această tensiune, însă, deși înregistrată în toate timpurile
și la toate nivelele – intrapersonal, interpersonal, național, planetar
– este de fiecare dată alta.
Altfel spus, noi toți avem maniera noastră de a
nu înțelege
moartea, de a ne pune la adăpost de adevărul său zdrobitor. Femeia din
fața mea nu face excepție. Nu prin aceasta este, deci, specială, ci prin
faptul că, până la proba contrarie, s-a opus cu toate forțele sale
indiscernabilului morții. Credea sincer că pricepe. Credea sincer și, pe
undeva, prostește, în propriu-i curaj. Până când realitatea morții să-i
frângă iluzia, îmi dădea impresia unui om în care fremăta vie,
incomodă, inhibantă, o știință personală a morții.
O întreb ce crede despre nenorocirea din clubul Colectiv. Se uită la
mine și pare să se gândească. Apoi “da, am văzut la televizor ce-au
pățit, copii nefericiți. Parcă și în Franța au murit.”
Remarc pentru a nu știu câta oară, cu tristețe resemnată, că “datul
la televizor” frânge realitatea morții. Mulți dintre oamenii de la țară
cu care vorbesc, toți consumatori avizi de știri de scandal și de
programe TV în care se moare mult și spectaculos, manifestă o
indiferență grosolană față de adevărul crud și crunt al morții
newsworthy.
Nimic din ce se vede acolo, pe ecran, nu-i tulbură cu adevărat. Cu sau
fără media, coordonatele lumii lor au fost și vor rămâne aceleași.
Realitatea e făcută din prunul vecinului, băncile din curtea birtului și
infarctul celui căruia i-ai dat bună ziua în fiecare zi vreme de
patruzeci de ani încheiați. Orice altceva e ficțiune.
“Să fi vrut Dumnezeu să ne transmită vreun mesaj?”
“Nimeni nu știe ce-a vrut Dumnezeu, d-șoară (sic!), de un’ să știu eu?”
“Dar Tradiția? Nici Tradiția nu știe ce vrea Dumnezeu?” încerc eu timid. “Biserica, credința…”
Dă din umeri. “Ce-i cu ele?” zice.
“Nu știu. Ce-i cu ele?”
“Ce treabă au ele? Nu au nicio treabă” Femeia mă privește cu reproș. Mă simt încolțită. Întreb altfel: “ce e Dincolo de moarte?”
“Dumnezeu”, zice.
“…căruia vă rugați când mergeți la Biserică?” revin eu îndărătnic.
“Dumnezeu e al lui Dumnezeu, nu e al bisericilor. Nu vedeți cum se
omoară între ei? Nu pentru Dumnezeu se omoară, pentru ei se omoară, de
nebuni și proști ce îs. Au tărâțe-n cap”.
Într-o lume în care instituţiile religioase
nu mai pot impune coduri de sens
unei societăţi ale căror surse (firave) de consens valoric au felurite
și incerte obârșii, aceste instituții devine remarcabil de inutile în
lupta cu moartea. Ele intră, sub anumite aspecte, într-un soi de
registru de ilegitimitate care pare să justifice nu doar părăsirea
tradițiilor ci, mai rău,
neutralizarea lor. Dumnezeu însuși le-a părăsit, pare să sugereze femeia. Ce-i nefolositor, nici lui Dumnezeu nu-i place…
O întreb mai multe despre credință.
Crede cu convingere că pe Lumea Cealaltă se va întâlni cu Dumnezeu şi
că, în urma acestei întâlniri, toate grijile vor dispărea. Apoi îmi
face o mărturisire-bombă: n-a mai fost la biserică din 1993, când a
cerut o întrevedere cu episcolul de Alba Iulia care i-a fost refuzată.
Dumnezeu a întors spatele Bisericii în ziua în care ea însăși a făcut-o.
Nu e dornică să împărtășească motivul rupturii. Fiecare român pare că
are propriul litigiu – explicit sau implicit, absurd sau întemeiat – cu
BOR-ul. Fiecare cu BOR-ul lui. Deși tensiunea pare să se fi agravat, e
greu de arătat cu degetul vinovați.
Să nu uităm că misiunile publice a două mari sisteme – medicina și
religia – s-au modificat dramatic în ultimii douăzeci de ani atât la noi
cât și aiurea. Nu doar ritul se reconfigurează, ci și imaginarul
religios. Vrem nu vrem, acesta se apropie tot mai mult de cel medical.
Preocupările din ce în ce mai tenace pentru nutriție, sănătate și
calitatea vieții au condus la modificări dramatice de percepție a morții
și au impus –
apăsat, providențial – un nou cod de abordare a
vindecabilului și a nevindecabilului. Dogmele centrale ale medicinei
profilactice sunt deja asimilate de majoritatea românilor.
Dacă Biserica poate fi lăsată în urmă e pentru că deși reperele
tradițional-religioase încă determină retorica oficială a morții, în
concret, boala, singurătatea, îmbătrânirea și moartea sunt de multă
vreme resimțite ca erori oarecare – sociale, medicale, personale – toate
incriminabile și evitabile.
Am din ce în ce mai multe motive să cred că, de prin 1950 încoace, românul a crezut cu tărie că primul vinovat de calamitatea morții este, de fapt, Statul. Moartea a devenit de o bună bucată de vreme, în România – chiar mai mult decât în Occident –
o eroare socială, o eroare de sistem în toată puterea cuvântului. Și asta datorită unor reflexe de culpabilizare tipic comuniste.
Nu doar viața noastră a fost prizoniera comunismului, ci și moartea noastră.
Povestea morții-ca-eroare-de-sistem, rememorată dramatic de cei rămași
în viață, preluată, cu zarvă, de presă, devine, astăzi, dovada cea mai
convingătoare a unei (deja statornicite) profesionalizări și politizări a
discursului morții. Nicăieri nu pare mai clar decât la noi că
neglijența, slugărnicia, corupția și nepăsarea fac moarte de om.
Dincolo de acestea, românul greu se mai vede murind pe premise intime, existențiale.
Verva (pe undeva vinovată) cu care femeia îmi povesteşte despre boală
dezvăluie, cred, pârghiile ascunse ale unei atitudini faţă de moarte
care este, în fond, modernă și seculară. Când moartea se confundă cu
boala iar religia cu medicina, când eufemismul înlocuieşte metafora,
când plonjarea într-un “dincolo” se face fără a te fi desprins de un
“aici”, când posibilul înlocuieşte realitatea, iar orientarea
existenţială depinde de accidentele sociale cotidiene, când, în fine,
marca “normalităţii” devine raportarea schizoidă ori histrionică la
realităţile ultime, se cheamă că ai ieșit din coordonatele tradițional
religioase ale morții.
“Da’ să vezi lu’ moşu ce frică i-i să nu moară, ia toate
medicamentele pe care mi le-a dat mie doctoru’. Pe toate-toate le ia
<că doar nu mi-or face rău> , zice, <îs medicamente!>, ar
mânca şi c****t numa’ să nu moară”.
Iată moartea pe cont propriu. Și iată spectacolul tragi-comic generat
de această disponibilitate emoțională de a-ți asuma personal noi
răspunsuri la problema morții. În lipsa unor repere simbolice și
practice
formatoare, această precipitare emoțională
deformează, de fapt, simțul nostru personal al morții.
Am resemnificat moartea? Am resemnificat-o. Conduc aceste
resemnificări – cu necesitate – la o moarte “mai bună”? Nu neapărat.
Atâta vreme cât coordonatele instituționale (mă refer aici la toate
instituțiile care au în grijă moartea) rămân fragile, iar cadrul
religios rămâne cvasilegitim, căutările personale rămân oarecum în afara
“dispozitivului național oficial” de gestionare a morții. Mizele rămân,
atunci, fragile, conjunctural-legitime, iar eficacitatea lor imposibil
de precizat.
Înclin, deci, să cred că dacă nouă, românilor ne lipsește un raport
constant-semnificativ cu moartea este tocmai pentru că nu mai reușim
să-i deslușim înţelesurile de bază.
Problema este, de fapt, una mult mai vastă. Este vorba despre o lipsă
acută de ceea ce aș numi, un pic pretenţios, “cultură a esenţelor”.
Întreaga noastră existenţă este marcată de o stare de imprecizie şi
confuzie care face anevoioasă recunoaşterea şi apoi cultivarea
“esenţialului”. Bagatelizarea esențialului s-a aflat pe agenda
comuniștilor. Ea se află și astăzi pe agendele corecte politic ale
neo-modernității. În sensul ăsta, nu ni s-a dat nicio șansă. Accesul la
propriile mecanisme valorice, la propriile resorturi (i)morale este
obturat. Lipsiți fiind de repere profunde, orice act contestatar și
orice act de adeziune cade în logica nevrotică a reacției de
conjunctură, neancorat în realități personale profunde.
Poate mă înșel, dar nu cred să existe o legătură
cauzală
între erodarea instituției Bisericii și/sau a tradiției culturale
creștine și superstițiile noastre de fiecare zi, micile sau marile
noastre derapaje magice, naționalismele, lepădările de sine, șovinismele
și apocalipsele. Mai degrabă cred că și unele și altele sunt consecințe
ale acestei lipse a culturii esențelor, a acestui
refuz sistematic de a ne purta nouă înșine – în mod specific – de grijă. E aici, cred
un
ciudat refuz de a ne lua în primire, un soi de masochism național
deprins în comunism care ne face incapabili să ne raportăm onest,
ne-sceptic și eficace atât la cele veșnice, cât și la cele trecătoare.
Mai mult ca alte țări, România se revrăjește și se dezvrăjește
într-un ritm amețitor, pe algoritmi neașteptați, unii de împrumut, alții
ancestrali. Unii se dezvrăjesc, alții se revrăjesc. Lumea mustește de
ideologii, de superstiții și de alte ficțiuni. E plină de vrăji. Fiecare
speră ca măcar una să fie pentru el.
Ai zice că unii vor una, alții vor alta, dar cel mai adesea remarc, vorbind cu oamenii, că
unul și același om vrea și una și alta.
Trecem printr-o perioadă de ambivalență nevrotică în care ne plângem exact de lucrurile la care oricum nu vrem să renunțăm.
Practicile funerare, dizlocate din contextul iniţial de manifestare, se desfăşoară și azi fără greșeală, dar
paralel cu
înțelegerea urgenței morții care rămâne, în esență, neacoperită,
ne-înțeleasă, extrinsecă gesturilor solemne care ar fi trebuit s-o
absoarbă și, ulterior, s-o reflecte în afară.
Acoperirea personală a morții e aproximativă și neeficientă în primul rând pentru că nu suntem dispuși să renunțăm la nimic.
Vrem și dramatismul exclusivist al muritorului târziu-modern care
decide pentru sine termenii practici și condițiile simbolice ale morții,
vrem și ștaiful ritualic care promite o ieșire din scenă agreată de
majoritate. Le vrem și pe unele și pe altele.
Vrem în rai, deși nu vrem să murim.
De vină aici nu e neapărat slăbirea credinței, ci incapacitatea de a
gestiona altfel decât simplist și conjunctural neajunsul de a fi
muritor. Moșul care fură babei medicamentele prescrise ilustrează –
amar, ironic, meschin – convingerea aiuritoare că, indiferent de
împrejurări, tu ești cel căruia i se cuvine totul.
Într-o țară marcată iremediabil de trecutul ei totalitar, competența
existențială a oamenilor este inevitabil debilă. Pe niște tradiții
erodate s-au așezat strâmb niște comandamente târziu-moderne care nu au
cum să mijlocească între noi și lumea cea mare.
Lipsa unei discipline morale și spirituale în general și a
exercițiului asumării personale a unor probleme i-materiale descurajează
încropirea unor “standarde de speranță” realizate cu resurse personale,
întru
scopuri personale.
Deci cum se face “managementul speranței” atunci când autoritatea
religioasă a bisericii se clatină, iar competența existențială a
românilor este submediocră ? Care să fie punctul de referință prevalent
atunci când se asumă o decizie de gestionare a morții mai degrabă decât
alta? Calitatea gestionării morții depinde, cum probabil bănuiți, nu
numai de calitatea vieții ci și de
calitatea sistemului de valori și credințe,
adică de relația nemijlocită pe care o întreținem cu acele esențe în
lipsa cărora orice contur identitar și sufletesc se destramă ca o haină
putrezită.
Și eu? Eu de ce mai scriu? A lua urma morţii nu poate înseamnă mai mult decât
cercetarea unei absenţe şi explicarea unui vid de sens, având
drept complici o sociologie încă insensibilă la aventurile existenţiale
cotidiene şi nişte subiecţi ţinuţi la adăpost de realitatea morţii. Și
totuşi submotivaţi de realitatea vieţii. Scriu, deci, “cu mâinile
goale”. Tot ce am este credința că sistemul modern al morții este –
necesarmente – dincolo de orice sociologie; și, cel mai probabil,
dincolo de orice teologie. Mai mult ca sigur, dincolo de orice Românie.
Ce s-o fi aflând dincolo de Dincolo, n-am de unde să știu. O destinație?
Un orizont de interpretare? O mișcare lăuntrică?
“Dincolo se află Dumnezeu” îmi spunea femeia. Acel Dumnezeu care a
părăsit biserica odată cu ea, în vara lui ’93. Dumnezeu al lui Dumnezeu.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Rugăciune ce se citeşte de către Patriarh sau un altul dintre arhierei în De
Ca
să o arăţi pe ea dar de sfinţenie şi plinire a tot Darul Tău cel
Dumnezeiesc prin Darul Întru-tot-sfîntului şi De-lumină-purtătorului Tău
Mormînt şi pe cei strînşi cu evlavie de ea să-i binecuvintezi şi să-i
sfinţeşti, slobozindu-i de ale întunericului patimi şi prea-luminatelor
Tale acoperăminte învredniceşte-i, oriunde luminează lumina cea
neînserată a Dumnezeirii Tale; dăruieşte-le lor, Doamne, sănătate şi
bună vieţuire şi casele lor plineşte-le de tot binele. Aşa, Stăpîne,
Dătătorule al luminii, auzi-mă pe mine, păcătosul, în ceasul acesta, şi
dă-ne nouă şi lor a umbla întru lumina Ta şi într-însa a rămîne, cîtă
vreme avem lumina acestei vieţi trecătoare; dă-ne nouă, Doamne, ca să
strălucească lumina lucrurilor noastre celor bune înaintea oamenilor şi
să Te slăvească pe Tine împreună cu Cel-fără-de-început al Tău Părinte
şi cu Întru-tot-sfîntul Duh, căci spre lumină a neamurilor ne-ai pus pe
noi, ca să strălucim lor, celor ce întru întuneric umblă; dar noi am
iubit întunericul mai vîrtos decît lumina lucrînd rele, căci tot cel ce
lucrează rele urăşte lumina, după nemincinos cuvîntul Tău; pentru
aceasta în toate zilele ne poticnim păcătuind, de vreme ce umblăm întru
întuneric; ci învredniceşte-ne pe noi ca cealaltă vreme a vieţii noastre
a o petrece luminaţi avînd ochii cugetului nostru; dă-ne nouă ca să
umblăm ca fii ai luminii întru lumina poruncilor Tale; îmbrăcămintea cea
luminată a Sfîntului Botez, cea pe care prin fapte am înnegrit-o,
albeşte-o ca lumina, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină; dă-ne
nouă a fi îmbrăcaţi cu armele luminii, ca printr-însele să-l biruim pe
boierul întunericului, pe cel ce se preface în înger al luminii. Aşa,
Doamne, precum şi în această zi celor ce stau întru întuneric şi în
umbra morţii lumină le-a strălucit, aşa astăzi străluceşte în inimile
noastre lumina Ta cea nestricăcioasă, ca luminîndu-ne şi văzînd-o pe
aceasta, întru credinţă să Te slăvim pe Tine Singurul din Singurul
Începător-de-lumină, Lumină lină în vecii cei nesfîrşiţi. Amin
