Îmi pune întrebări, iar asta mă intimidează. Răspund bălmăjit, mă lungesc în explicații, femeia se plictisește. Mă somează să mănânc plăcintă cu lobodă. Când refuz, mă ia tare.
Îmi spune că nu-i poate suferi pe “fricoşi”, adică pe cei care trăiesc cu spaima morții. “Când mor puteţi să m-aruncaţi şi-n şanţ că şi-aşa nu mai ştiu, așa le-am zis copiilor”. Femeia este, îmi zice, credincioasă. Rămân înmărmurită în fața acestei impecabile retorici a profanului morţii ca eveniment prin excelenţă ne-sacru, ca batjocură organică supremă a trupului păcătos. De așa ceva nu m-am mai lovit într-un spațiu ortodox. Când îmi mărturisesc uimirea, mă ia din nou tare. “Ce știți d-voastră?”.
Aici m-a prins. De fapt, nu știu multe, iar lucrul ăsta mă apasă din ce în ce mai tare. Când scrii despre moarte trăiești într-o stare de urgență care te susceptibilizează uman fără să te împlinească neapărat profesional.
În ceea ce mă privește, disconfortul de a scrie despre moarte s-a transformat, treptat, într-o experiență personală esențialmente anxiogenă. Uneori, aflându-mă în toiul redactării vreunui studiu, mă încearcă un sentiment de inadecvare. Ceea ce scriu îmi pare, dintr-o dată, ridicol. Faptul că scriu, totuși, în continuare, conduce – lamentabil și inevitabil – la un copleșitor sentiment de impostură: din ce mă bizui mai mult pe cele scrise, din ce legătura dintre cele scrise și subiectul meu devine mai discutabilă. Nu descriu aici diminuarea – inevitabilă prin “distanța” presupusă de orice demers teoretic – a gravității morții, ci faptul – concret și frustrant – că, scriind despre moarte, rămân cu impresia că scriu, totuși, despre altceva. Iar dacă moartea despre care scriu nu este moartea pe care urmează s-o mor, la ce bun scrisul?
Cei din jur – cunoscuți, intervievați, prieteni - ezită să-mi aplaude interesul. Reținerile lor, legitime, îmi amintesc lucrul pe care-l știu și-l uit în fiecare zi: problema morții este în mod radical disp/cutabilă. Moartea nu a fost niciodată un subiect de cercetare salvator: pe interesat îl constrânge, pe dezinteresat îl scandalizează, iar pe înțelept îl nedumerește și-l exasperează.
Prin natura disciplinelor pe care le rulează, Death Studies nu invită la sens, nu deschide perspective, nu salvează, nu sedează, nu educă, nu integrează, nu evaluează, nu restaurează, rezolvă doar stringente „probleme sociale”. În rest, reuşeşte să reconfirme ceea ce știm toți: că iarna nu-i ca vara, că moartea nu-i ca viața.
Ca orice alt bagaj de informaţii care pretinde obiectivitate ştiinţifică, bagajul informaţiilor despre moarte pe care ni-l pun la dispoziţie științele morții pare a fi perfect dispensabil.
Un psihiatru teoretician trecut de 70 de ani mărturisea că pe măsură ce îmbătrânește pricepe tot mai puțin din propriile teorii. Înțeleasă existențial, confesiunea sa ne confruntă cu o posibilitate neliniștitoare: teoria rămâne inaccesibilă celor absorbiți de viață, celor ocupați “cu trăitul”. Dintr-un unghi cinic, confesiunea devine și mai îngrijorătoare: se pare că inteligibilitatea teoriei co-implică ininteligibilitatea morții.
Dacă procesul îmbătrânirii presupune o suită de transformări în abordarea faptelor vieții, atunci închiderea orizonturilor teoretice rămâne una dintre cele mai neașteptate. Ce-i drept, vârstnicii separă – simplu, spontan, dramatic – cele sigure din punct de vedere existențial (o dimineață însorită, un cântec fermecător, lipsa durerii), de cele ce pot fi demonstrate posibile cu instrumente teoretice. În cele din urmă, a trăi bine înseamnă să nu-ți dorești să dovedești nimic. Și ce vreau eu să dovedesc, totuși?
Documente cu și despre moarte stau stivuite în volume groase la mine pe birou, irelevante, apăsătoare, deși pe majoritatea lor apar dedicații călduroase. Comunitatea Death Studies e o comunitate unită, omogenă, prolifică. Informațiile despre moarte se înmulțesc exponențial, ies reviste, ies cărți, se scrie enorm.
Ce-i drept, se și moare enorm. Se moare în stradă, în cluburi, acasă și la spital, se moare peste tot, iar tanatologia este întotdeauna acolo gata să explice pierderea cu cifre, date, legi, principii sau metafore.
Sunt, însă, tot mai convinsă că această cădere în dizgrația metaforei abuzive sau a statisticii oarbe este ceea ce ne împiedică pe fiecare dintre noi să descoperim un punct relevant de întâlnire între teoria morții și practica morții. Instrumentalizarea de către noi toți a unei probleme esențialmente existențiale înseamnă, pe fond, abținerea activă de la a-i conferi sensuri. Eticheta practică lămurește conjunctura morții (vezi raportul Colectiv), calmează spiritele și răzbună victimele, dar tocmai prin aceasta, ne-lămurește experiența morții. Pe termen lung, neajunsurile sunt considerabile: interferează fatal cu înțelegerea reală a evenimentului morții, ne influențează așteptările cu privire la ceea ce “se cade” să simțim și să gândim despre moarte, și afectează felul în care ne așteptăm ca societatea în ansamblu să gestioneze problemele mortale. Singura moarte la care avem acces deplin este moartea corect rezolvată, or moartea înțeleasă astfel își sabotează, discret, propriii algoritmi de rezolvare. Cum spuneam, ironic, în altă parte, ceea ce nu se înțelege, se rezolvă.
Bine-bine, dar atunci noi cum să murim? Să te confrunți la scenă socială deschisă cu moartea, să-ți asumi, adică, diligent și avizat, calea optimă de raportare la moarte nu e de ici de colo. Simțul personal al morții nu poate prinde contur într-un vid de referințe personale. Știm ce trebuie știut, dar atunci când vine vremea inventarului ne dăm seama că n-am priceput, de fapt, mare lucru.
Femeia din fața mea zice că nu, nu-i adevărat, ea a priceput. A priceput că oamenii bolnavi trebuie compătimiţi, îmi repetă în câteva rânduri că bolile sunt de temut în vreme ce moartea şi cei care se tem de moarte sunt pur și simplu de dispreţuit. Începând cu moșu’ (moșu’ fiind soțul ei) toți sunt niște fricoși. Ce va fi dincolo nu e treaba noastră, treaba noastră e să ne vedem de grijile fiecărei zile, zice, apoi mă privește satisfăcută. Adagă “mie niciodată nu mi-a fost frică de morţi, de când eram mică eram aşa”. Are semeţia pragmatică a celui care refuză, în mod conştient, orice zăbovire în şovăiala anxioasă a muritorului de rând. Pe undeva, o invidiez. Admit că aplombul ei mă și irită nițel.
“Oamenii nu-s buni sau răi”, îmi zice, “oamenii-s fricoşi sau curajoşi”. Hotărât, are vână epicuriană: “moartea-i un ceva care nici măcar nu este. Cine zice că este, îi prost.” Moartea este, deci, ceva ridicol de care oamenii ridicoli se tem, stârnind astfel situaţii ridicole pe care nu poţi decât să le ridiculizezi. “Moartea ta e treaba lui Dumnezeu, nu e treaba ta. Treaba ta e să sapi porumbul.”
Constatarea asta tăioasă are totuși ceva salubru și binevenit. Dau să mă relaxez, dar femeia schimbă brusc subiectul. Remarc că își găsește plăcerea în detalierea voluptoasă a bolilor, de la cancerul în regresie al uneia dintre fiicele sale, până la durerile abdominale care o ţintuiesc în pat cel puţin o dată pe săptămână. Îmi descrie apoi, cu lux de amănunte, o colonterapie. “Se vedea pe ecran balaurul din burta mea, uite-așa se zvârcolea” aici face niște mișcări neregulate cu brațele ca și când s-ar afla în pragul înecului. Povestea devine deodată insalubră.
După ce desființase pur şi simplu moartea (cu rostul ei cu tot) printr-un discurs abrupt neelaborat, femeia pare să rezerve bolii expresiile baroce, ostentative, tragice, misterioase, incitante care aparţineau – cel puţin prin tradiţie – morţii. Exhibarea lipsei de interes pentru moarte şi supralicitarea genului proxim (boala), mă pune pe gânduri. E ceva aici, o anomalie modernă, îmi zic. Plec nelămurită.
Revenită în zonă pentru alte interviuri o revăd, din întâmplare, acum o săptămână. Mă cheamă în casă și mă îmbie cu biscuiți. Aflu că un cunoscut de-al ei a murit subit. Vestea o tulbură profund. “Alaltăieri l-am văzut, ieri era mort”, zice. Îmi povestește pe un ton alarmat cum murise omul după al treilea infarct miocardic. ”Ăia la spital, niște tâlhari, i-au cerut bani lu’ nevastă-sa ca să-l ducă jos la morgă. Arză-i-ar focu de nemernici (…) a trebuit să-l ia nevastă-sa în braţe cât era de mare și să-l pună pe targă, nici nu-şi imagina că l-ar putea ridica vreodată la cât era de greu, dar l-a ridicat.” Imaginea unei femei tremurând din toate mădularele încercând să urnească un cadavru uriaș – cadavrul celui care-i fusese soț – se conturează cumplit de realist în mintea mea și în mintea ei.
Mă întreb dacă cei care parcurg acum aceste rânduri au avut vreodată ocazia să discute cu necunoscuți lucruri concrete despre moarte și morți. Moartea, în gura oamenilor poate fi de un dramatism cutremurător, dar și de o frivolitate fascinantă. Cuvintele despre moarte, fie ele simple or grave, rostite la întâmplare ori îndelung căutate, păstrează acea rezonanţă intim-existenţială care conturează – ferm ori imprecis – puţinele momente în care omul îşi interpelează propriul destin. Actul povestirii în sine transfigurează povestitorul. Transfigurarea asta n-am simțit-o la prima întâlnire. O simt, însă, acum, din plin. În sfârșit, această femeie îmi vorbește despre moarte!
Își încheie povestea cu “şi era mai tânăr decât noi”. Se referea aici şi la “moșu’”.
Unghiul neezitant şi rece din care privise moartea acum câteva luni – unghiul acela care mă iritase și pe care-l invidiasem deopotrivă - devine, sub urgența acestei morţi fulgerătoare, un unghi şovăielnic şi pătimaş. Cum tocmai a aflat că este hiperglicemică și hipercolesterolică, femeia identifică în moartea prietenului un posibil tipar pentru moartea proprie. Moartea unuia mai tânăr pare să oficieze un soi de “deschidere a sezonului” pentru bolile vârstei. Tot acum se lovește și de opacitatea sistemului medical. Are loc o răsturnare ireversibilă de situație. Răul morții pare de nestăvilit. Și vine de peste tot. Carevasăzică moartea este, totuși, înfricoșătoare, iar noi suntem cu toții niște fricoși. Nu mi-o spune pe șleau, dar o simt copleșită de această evidență.
Raportul dintre moarte și lume a fost, este și va fi întotdeauna unul tensionat. Această tensiune, însă, deși înregistrată în toate timpurile și la toate nivelele – intrapersonal, interpersonal, național, planetar – este de fiecare dată alta.
Altfel spus, noi toți avem maniera noastră de a nu înțelege moartea, de a ne pune la adăpost de adevărul său zdrobitor. Femeia din fața mea nu face excepție. Nu prin aceasta este, deci, specială, ci prin faptul că, până la proba contrarie, s-a opus cu toate forțele sale indiscernabilului morții. Credea sincer că pricepe. Credea sincer și, pe undeva, prostește, în propriu-i curaj. Până când realitatea morții să-i frângă iluzia, îmi dădea impresia unui om în care fremăta vie, incomodă, inhibantă, o știință personală a morții.
O întreb ce crede despre nenorocirea din clubul Colectiv. Se uită la mine și pare să se gândească. Apoi “da, am văzut la televizor ce-au pățit, copii nefericiți. Parcă și în Franța au murit.”
Remarc pentru a nu știu câta oară, cu tristețe resemnată, că “datul la televizor” frânge realitatea morții. Mulți dintre oamenii de la țară cu care vorbesc, toți consumatori avizi de știri de scandal și de programe TV în care se moare mult și spectaculos, manifestă o indiferență grosolană față de adevărul crud și crunt al morții newsworthy. Nimic din ce se vede acolo, pe ecran, nu-i tulbură cu adevărat. Cu sau fără media, coordonatele lumii lor au fost și vor rămâne aceleași. Realitatea e făcută din prunul vecinului, băncile din curtea birtului și infarctul celui căruia i-ai dat bună ziua în fiecare zi vreme de patruzeci de ani încheiați. Orice altceva e ficțiune.
“Să fi vrut Dumnezeu să ne transmită vreun mesaj?”
“Nimeni nu știe ce-a vrut Dumnezeu, d-șoară (sic!), de un’ să știu eu?”
“Dar Tradiția? Nici Tradiția nu știe ce vrea Dumnezeu?” încerc eu timid. “Biserica, credința…”
Dă din umeri. “Ce-i cu ele?” zice.
“Nu știu. Ce-i cu ele?”
“Ce treabă au ele? Nu au nicio treabă” Femeia mă privește cu reproș. Mă simt încolțită. Întreb altfel: “ce e Dincolo de moarte?”
“Dumnezeu”, zice.
“…căruia vă rugați când mergeți la Biserică?” revin eu îndărătnic.
“Dumnezeu e al lui Dumnezeu, nu e al bisericilor. Nu vedeți cum se omoară între ei? Nu pentru Dumnezeu se omoară, pentru ei se omoară, de nebuni și proști ce îs. Au tărâțe-n cap”.
Într-o lume în care instituţiile religioase nu mai pot impune coduri de sens unei societăţi ale căror surse (firave) de consens valoric au felurite și incerte obârșii, aceste instituții devine remarcabil de inutile în lupta cu moartea. Ele intră, sub anumite aspecte, într-un soi de registru de ilegitimitate care pare să justifice nu doar părăsirea tradițiilor ci, mai rău, neutralizarea lor. Dumnezeu însuși le-a părăsit, pare să sugereze femeia. Ce-i nefolositor, nici lui Dumnezeu nu-i place…
O întreb mai multe despre credință.
Crede cu convingere că pe Lumea Cealaltă se va întâlni cu Dumnezeu şi că, în urma acestei întâlniri, toate grijile vor dispărea. Apoi îmi face o mărturisire-bombă: n-a mai fost la biserică din 1993, când a cerut o întrevedere cu episcolul de Alba Iulia care i-a fost refuzată. Dumnezeu a întors spatele Bisericii în ziua în care ea însăși a făcut-o. Nu e dornică să împărtășească motivul rupturii. Fiecare român pare că are propriul litigiu – explicit sau implicit, absurd sau întemeiat – cu BOR-ul. Fiecare cu BOR-ul lui. Deși tensiunea pare să se fi agravat, e greu de arătat cu degetul vinovați.
Să nu uităm că misiunile publice a două mari sisteme – medicina și religia – s-au modificat dramatic în ultimii douăzeci de ani atât la noi cât și aiurea. Nu doar ritul se reconfigurează, ci și imaginarul religios. Vrem nu vrem, acesta se apropie tot mai mult de cel medical. Preocupările din ce în ce mai tenace pentru nutriție, sănătate și calitatea vieții au condus la modificări dramatice de percepție a morții și au impus – apăsat, providențial – un nou cod de abordare a vindecabilului și a nevindecabilului. Dogmele centrale ale medicinei profilactice sunt deja asimilate de majoritatea românilor.
Dacă Biserica poate fi lăsată în urmă e pentru că deși reperele tradițional-religioase încă determină retorica oficială a morții, în concret, boala, singurătatea, îmbătrânirea și moartea sunt de multă vreme resimțite ca erori oarecare – sociale, medicale, personale – toate incriminabile și evitabile. Am din ce în ce mai multe motive să cred că, de prin 1950 încoace, românul a crezut cu tărie că primul vinovat de calamitatea morții este, de fapt, Statul. Moartea a devenit de o bună bucată de vreme, în România – chiar mai mult decât în Occident – o eroare socială, o eroare de sistem în toată puterea cuvântului. Și asta datorită unor reflexe de culpabilizare tipic comuniste. Nu doar viața noastră a fost prizoniera comunismului, ci și moartea noastră. Povestea morții-ca-eroare-de-sistem, rememorată dramatic de cei rămași în viață, preluată, cu zarvă, de presă, devine, astăzi, dovada cea mai convingătoare a unei (deja statornicite) profesionalizări și politizări a discursului morții. Nicăieri nu pare mai clar decât la noi că neglijența, slugărnicia, corupția și nepăsarea fac moarte de om.
Dincolo de acestea, românul greu se mai vede murind pe premise intime, existențiale.
Verva (pe undeva vinovată) cu care femeia îmi povesteşte despre boală dezvăluie, cred, pârghiile ascunse ale unei atitudini faţă de moarte care este, în fond, modernă și seculară. Când moartea se confundă cu boala iar religia cu medicina, când eufemismul înlocuieşte metafora, când plonjarea într-un “dincolo” se face fără a te fi desprins de un “aici”, când posibilul înlocuieşte realitatea, iar orientarea existenţială depinde de accidentele sociale cotidiene, când, în fine, marca “normalităţii” devine raportarea schizoidă ori histrionică la realităţile ultime, se cheamă că ai ieșit din coordonatele tradițional religioase ale morții.
“Da’ să vezi lu’ moşu ce frică i-i să nu moară, ia toate medicamentele pe care mi le-a dat mie doctoru’. Pe toate-toate le ia <că doar nu mi-or face rău> , zice, <îs medicamente!>, ar mânca şi c****t numa’ să nu moară”.
Iată moartea pe cont propriu. Și iată spectacolul tragi-comic generat de această disponibilitate emoțională de a-ți asuma personal noi răspunsuri la problema morții. În lipsa unor repere simbolice și practice formatoare, această precipitare emoțională deformează, de fapt, simțul nostru personal al morții.
Am resemnificat moartea? Am resemnificat-o. Conduc aceste resemnificări – cu necesitate – la o moarte “mai bună”? Nu neapărat. Atâta vreme cât coordonatele instituționale (mă refer aici la toate instituțiile care au în grijă moartea) rămân fragile, iar cadrul religios rămâne cvasilegitim, căutările personale rămân oarecum în afara “dispozitivului național oficial” de gestionare a morții. Mizele rămân, atunci, fragile, conjunctural-legitime, iar eficacitatea lor imposibil de precizat.
Înclin, deci, să cred că dacă nouă, românilor ne lipsește un raport constant-semnificativ cu moartea este tocmai pentru că nu mai reușim să-i deslușim înţelesurile de bază.
Problema este, de fapt, una mult mai vastă. Este vorba despre o lipsă acută de ceea ce aș numi, un pic pretenţios, “cultură a esenţelor”. Întreaga noastră existenţă este marcată de o stare de imprecizie şi confuzie care face anevoioasă recunoaşterea şi apoi cultivarea “esenţialului”. Bagatelizarea esențialului s-a aflat pe agenda comuniștilor. Ea se află și astăzi pe agendele corecte politic ale neo-modernității. În sensul ăsta, nu ni s-a dat nicio șansă. Accesul la propriile mecanisme valorice, la propriile resorturi (i)morale este obturat. Lipsiți fiind de repere profunde, orice act contestatar și orice act de adeziune cade în logica nevrotică a reacției de conjunctură, neancorat în realități personale profunde.
Poate mă înșel, dar nu cred să existe o legătură cauzală între erodarea instituției Bisericii și/sau a tradiției culturale creștine și superstițiile noastre de fiecare zi, micile sau marile noastre derapaje magice, naționalismele, lepădările de sine, șovinismele și apocalipsele. Mai degrabă cred că și unele și altele sunt consecințe ale acestei lipse a culturii esențelor, a acestui refuz sistematic de a ne purta nouă înșine – în mod specific – de grijă. E aici, cred un ciudat refuz de a ne lua în primire, un soi de masochism național deprins în comunism care ne face incapabili să ne raportăm onest, ne-sceptic și eficace atât la cele veșnice, cât și la cele trecătoare.
Mai mult ca alte țări, România se revrăjește și se dezvrăjește într-un ritm amețitor, pe algoritmi neașteptați, unii de împrumut, alții ancestrali. Unii se dezvrăjesc, alții se revrăjesc. Lumea mustește de ideologii, de superstiții și de alte ficțiuni. E plină de vrăji. Fiecare speră ca măcar una să fie pentru el.
Ai zice că unii vor una, alții vor alta, dar cel mai adesea remarc, vorbind cu oamenii, că unul și același om vrea și una și alta. Trecem printr-o perioadă de ambivalență nevrotică în care ne plângem exact de lucrurile la care oricum nu vrem să renunțăm.
Practicile funerare, dizlocate din contextul iniţial de manifestare, se desfăşoară și azi fără greșeală, dar paralel cu înțelegerea urgenței morții care rămâne, în esență, neacoperită, ne-înțeleasă, extrinsecă gesturilor solemne care ar fi trebuit s-o absoarbă și, ulterior, s-o reflecte în afară. Acoperirea personală a morții e aproximativă și neeficientă în primul rând pentru că nu suntem dispuși să renunțăm la nimic. Vrem și dramatismul exclusivist al muritorului târziu-modern care decide pentru sine termenii practici și condițiile simbolice ale morții, vrem și ștaiful ritualic care promite o ieșire din scenă agreată de majoritate. Le vrem și pe unele și pe altele. Vrem în rai, deși nu vrem să murim. De vină aici nu e neapărat slăbirea credinței, ci incapacitatea de a gestiona altfel decât simplist și conjunctural neajunsul de a fi muritor. Moșul care fură babei medicamentele prescrise ilustrează – amar, ironic, meschin – convingerea aiuritoare că, indiferent de împrejurări, tu ești cel căruia i se cuvine totul.
Într-o țară marcată iremediabil de trecutul ei totalitar, competența existențială a oamenilor este inevitabil debilă. Pe niște tradiții erodate s-au așezat strâmb niște comandamente târziu-moderne care nu au cum să mijlocească între noi și lumea cea mare.
Lipsa unei discipline morale și spirituale în general și a exercițiului asumării personale a unor probleme i-materiale descurajează încropirea unor “standarde de speranță” realizate cu resurse personale, întru scopuri personale.
Deci cum se face “managementul speranței” atunci când autoritatea religioasă a bisericii se clatină, iar competența existențială a românilor este submediocră ? Care să fie punctul de referință prevalent atunci când se asumă o decizie de gestionare a morții mai degrabă decât alta? Calitatea gestionării morții depinde, cum probabil bănuiți, nu numai de calitatea vieții ci și de calitatea sistemului de valori și credințe, adică de relația nemijlocită pe care o întreținem cu acele esențe în lipsa cărora orice contur identitar și sufletesc se destramă ca o haină putrezită.
Și eu? Eu de ce mai scriu? A lua urma morţii nu poate înseamnă mai mult decât cercetarea unei absenţe şi explicarea unui vid de sens, având drept complici o sociologie încă insensibilă la aventurile existenţiale cotidiene şi nişte subiecţi ţinuţi la adăpost de realitatea morţii. Și totuşi submotivaţi de realitatea vieţii. Scriu, deci, “cu mâinile goale”. Tot ce am este credința că sistemul modern al morții este – necesarmente – dincolo de orice sociologie; și, cel mai probabil, dincolo de orice teologie. Mai mult ca sigur, dincolo de orice Românie. Ce s-o fi aflând dincolo de Dincolo, n-am de unde să știu. O destinație? Un orizont de interpretare? O mișcare lăuntrică?
“Dincolo se află Dumnezeu” îmi spunea femeia. Acel Dumnezeu care a părăsit biserica odată cu ea, în vara lui ’93. Dumnezeu al lui Dumnezeu.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu