Nu prea înţeleg cum vine asta. Ziarele din Ardeal
au titrat acum o lună, pregătind întâlnirea cu un mare cineast:
"Descoperirea anului la TIFF - regizorul japonez Sion Sono". În cadrul
ediţiei cu numărul 15, cele 10 filme ale lui sunt incluse în secţiunea Retrospectiva Sion Sono. Dacă e retrospectivă, înseamnă că este vorba despre o celebritate ca Polanski sau Kurosawa bunăoară şi nu e descoperirea anului 2016! O retrospectivă dorită şi aşteptată, nu întâlnirea cu un cvasi-necunoscut.
Totuşi, Sion Sono nu poate trece drept un cvasi-necunoscut. El are în spate o carieră ce se întinde pe parcursul a trei decenii şi se bucură de notorietate internaţională. Încălecarea de informaţii se explică foarte simplu. Evenimentele din lumea filmului, producţia şi difuzarea, se succed cu o repeziciune fantastică. Greu ţin pasul cu ele chiar profesioniştii. În arealul asiatic mai ales apar sumedenii de filme de foarte bună calitate cu autori prea puţin cunoscuţi sau deloc. Cum Dumnezeu să ţii pasul cu toată această avalanşă de producţii? Nu la fel se întâmplă cu poeţii de azi care scriu poezie de bună calitate, dar rămân anonimi? Fiind anonimi, ei sunt repudiaţi pe nedrept în zona amatorismului (Sion a debutat ca poet la 17 ani, dar a ales regia). Fenomenul ţine de o inflaţie culturală abătută şi asupra filmului? E posibil, dar să-i lăsăm pe sociologi să dispună şi timpul să discearnă.
În acest controversat context informaţional, să admitem că afirmarea plenară a lui Sion Sono pentru publicul românesc larg se produce la această ediţie, 2016, după ce a fost prezent cu filme în ediţiile precedente ale TIFF-ului. Retrospectiva vine să contureze profilul unui cineast aflat în plină maturitate creativă. Un regizor excentric, scenarist înzestrat cu forţă comunicativă, artist rafinat, controversat, premiat, reprezentativ pentru filmul japonez contemporan. E în stare să abordeze stiluri diferite, să atingă subiecte sensibile ale lumii de azi şi să le trateze în mod pronunţat personal, pasional, electrizant adesea.
Analiza relaţiei de cuplu explodează în erotism exacerbat, delirant în Koi no tsumi / Guilty of Romance / Vinovat de iubire (2011). Incipit poliţist deturnat în dramă cu pretenţii intelectualiste, subiect injectat apoi intens cu scene horror de o frenezie nestăpânită. Totul se învârte în jurul sexului. Izumi Kikuchi (interpretată magistral de Megumi Kagurazaka) îl iubeşte sincer pe soţul ei, scriitor de romane de dragoste, dar relaţia lor e sterilă, înecată în stereotipii jalnice. Când o întâlneşte pe malefica (în rol de mentor) Kazuko Yoshida, pulsiunile erotice ale senzualei Izumi devin năvalnice. Se lasă atrasă în industria sexului şi frecventează cartierul prostituatelor din Tokyo parcurgând treptele degradării într-un vertij periculoasă. Lupanarul cu numele de Castel colcăie de aceşti viermi imunzi, prilej pentru scenaristul Sion să trimită fugar spre Castelul lui Kafka, semn al rafinamentului intelectual al eroinelor lui, rafinament care nu le absolvă de viciul carnal exploatat pecuniar. O cascadă de scene întunecate, de lumini palide şi culori sumbre, de mister şi teamă se perindă prin faţa spectatorului, desfăşurate ca labirint decorativ pentru căderea omului din raiul protector al principiilor etice. Nu e ceaţa prin care îşi caută arpentorul K. drumul spre sine prin castelul fantomatic, ci bezna deprimantă a depravării şi rătăcirii fără întoarcere. E o extremă cunoaştere de noapte. Muzica ţipă, cuvintele muşcă din dantelăria sufletului. Ritmul e îndrăcit. Tuşele în care Sion îşi desenează cadrele denotă nelinişte, zbucium, sunt de o duritate extremă, zguduitoare. E coborârea în iad.
Dar iadul urcă şi la nivelul pământului din arhipelagul nipon, atunci când cataclismele vin peste oameni. Japonia e un tărâm al violenţelor naturale extreme. Dar şi un tărâm al speranţei, insinuează Sion în filmul realizat în 2012 şi intitulat chiar aşa: Kibo no kuni / The Land of Hope / Tărâmul speranţei. Ameninţaţi mereu de cutremur, taifun şi tsunami, oamenii au fost nevoiţi să se apere, să-şi protejeze viaţa. Lupta pentru supravieţuire i-a oţelit. Istoria a adăugat politica militaristă agresivă implementată în războaiele cu samurai. Nu e de mirare că în suprastructură, în operele celor mai valoroşi autori (de literatură sau film) limbajul artistic e dur, adesea violent, îndârjit, necruţător. La catastrofele naturale, contemporaneitatea a mai adăugat ceva: pericolul iradierii de la centralele nucleare.
După un cutremur urmat de tsunami se produce o defecţiune la o centrală nucleară fictivă, copie a celei reale din Fukushima din 2011. Autorităţile, prin mass-media, încearcă să diminueze dimensiunile dezastrului prin ştiri liniştitoare, dar propun evacuarea zonei ameninţate de iradiaţii. Familia Ono se află la limita zonei ce trebuie evacuată şi cei doi bătrâni nu vor să plece departe de casă. Tinerii se vor apăra de acest nou vrăjmaş invizibil, mai ales nora care trebuie să nască. Ea se baricadează în casă şi se protejează în afara locuinţei cu un echipament ca de astronaut, stârnind ilaritate în rândul semenilor. Megumi Kagurazaka astfel echipată mi-a amintit de Bărbatul-cutie al lui Kobo Abe, alt mesaj excentric în romanul experimental. Cadenţa realistă a planurilor acţiunii impune un stil sobru şi degajă o căldură umană inundată de comprehensiune şi calm meditativ. Exact la polul opus conţinut în Vinovat de iubire. Linia descriptivă e calmă, atmosfera e mai degrabă gravă decât sumbră. De ce totuşi Tărâmul speranţei de pe acest ţărm al disperării? Sion Sono nu ne spune de ce, dar speranţa se insinuează în zicala Bate fierul cât e cald, reluată programatic în mai multe filme, aici utilizată, poate, ca unic sens al prevenirii oricărui dezastru.
Totuşi, Sion Sono nu poate trece drept un cvasi-necunoscut. El are în spate o carieră ce se întinde pe parcursul a trei decenii şi se bucură de notorietate internaţională. Încălecarea de informaţii se explică foarte simplu. Evenimentele din lumea filmului, producţia şi difuzarea, se succed cu o repeziciune fantastică. Greu ţin pasul cu ele chiar profesioniştii. În arealul asiatic mai ales apar sumedenii de filme de foarte bună calitate cu autori prea puţin cunoscuţi sau deloc. Cum Dumnezeu să ţii pasul cu toată această avalanşă de producţii? Nu la fel se întâmplă cu poeţii de azi care scriu poezie de bună calitate, dar rămân anonimi? Fiind anonimi, ei sunt repudiaţi pe nedrept în zona amatorismului (Sion a debutat ca poet la 17 ani, dar a ales regia). Fenomenul ţine de o inflaţie culturală abătută şi asupra filmului? E posibil, dar să-i lăsăm pe sociologi să dispună şi timpul să discearnă.
În acest controversat context informaţional, să admitem că afirmarea plenară a lui Sion Sono pentru publicul românesc larg se produce la această ediţie, 2016, după ce a fost prezent cu filme în ediţiile precedente ale TIFF-ului. Retrospectiva vine să contureze profilul unui cineast aflat în plină maturitate creativă. Un regizor excentric, scenarist înzestrat cu forţă comunicativă, artist rafinat, controversat, premiat, reprezentativ pentru filmul japonez contemporan. E în stare să abordeze stiluri diferite, să atingă subiecte sensibile ale lumii de azi şi să le trateze în mod pronunţat personal, pasional, electrizant adesea.
Analiza relaţiei de cuplu explodează în erotism exacerbat, delirant în Koi no tsumi / Guilty of Romance / Vinovat de iubire (2011). Incipit poliţist deturnat în dramă cu pretenţii intelectualiste, subiect injectat apoi intens cu scene horror de o frenezie nestăpânită. Totul se învârte în jurul sexului. Izumi Kikuchi (interpretată magistral de Megumi Kagurazaka) îl iubeşte sincer pe soţul ei, scriitor de romane de dragoste, dar relaţia lor e sterilă, înecată în stereotipii jalnice. Când o întâlneşte pe malefica (în rol de mentor) Kazuko Yoshida, pulsiunile erotice ale senzualei Izumi devin năvalnice. Se lasă atrasă în industria sexului şi frecventează cartierul prostituatelor din Tokyo parcurgând treptele degradării într-un vertij periculoasă. Lupanarul cu numele de Castel colcăie de aceşti viermi imunzi, prilej pentru scenaristul Sion să trimită fugar spre Castelul lui Kafka, semn al rafinamentului intelectual al eroinelor lui, rafinament care nu le absolvă de viciul carnal exploatat pecuniar. O cascadă de scene întunecate, de lumini palide şi culori sumbre, de mister şi teamă se perindă prin faţa spectatorului, desfăşurate ca labirint decorativ pentru căderea omului din raiul protector al principiilor etice. Nu e ceaţa prin care îşi caută arpentorul K. drumul spre sine prin castelul fantomatic, ci bezna deprimantă a depravării şi rătăcirii fără întoarcere. E o extremă cunoaştere de noapte. Muzica ţipă, cuvintele muşcă din dantelăria sufletului. Ritmul e îndrăcit. Tuşele în care Sion îşi desenează cadrele denotă nelinişte, zbucium, sunt de o duritate extremă, zguduitoare. E coborârea în iad.
Dar iadul urcă şi la nivelul pământului din arhipelagul nipon, atunci când cataclismele vin peste oameni. Japonia e un tărâm al violenţelor naturale extreme. Dar şi un tărâm al speranţei, insinuează Sion în filmul realizat în 2012 şi intitulat chiar aşa: Kibo no kuni / The Land of Hope / Tărâmul speranţei. Ameninţaţi mereu de cutremur, taifun şi tsunami, oamenii au fost nevoiţi să se apere, să-şi protejeze viaţa. Lupta pentru supravieţuire i-a oţelit. Istoria a adăugat politica militaristă agresivă implementată în războaiele cu samurai. Nu e de mirare că în suprastructură, în operele celor mai valoroşi autori (de literatură sau film) limbajul artistic e dur, adesea violent, îndârjit, necruţător. La catastrofele naturale, contemporaneitatea a mai adăugat ceva: pericolul iradierii de la centralele nucleare.
După un cutremur urmat de tsunami se produce o defecţiune la o centrală nucleară fictivă, copie a celei reale din Fukushima din 2011. Autorităţile, prin mass-media, încearcă să diminueze dimensiunile dezastrului prin ştiri liniştitoare, dar propun evacuarea zonei ameninţate de iradiaţii. Familia Ono se află la limita zonei ce trebuie evacuată şi cei doi bătrâni nu vor să plece departe de casă. Tinerii se vor apăra de acest nou vrăjmaş invizibil, mai ales nora care trebuie să nască. Ea se baricadează în casă şi se protejează în afara locuinţei cu un echipament ca de astronaut, stârnind ilaritate în rândul semenilor. Megumi Kagurazaka astfel echipată mi-a amintit de Bărbatul-cutie al lui Kobo Abe, alt mesaj excentric în romanul experimental. Cadenţa realistă a planurilor acţiunii impune un stil sobru şi degajă o căldură umană inundată de comprehensiune şi calm meditativ. Exact la polul opus conţinut în Vinovat de iubire. Linia descriptivă e calmă, atmosfera e mai degrabă gravă decât sumbră. De ce totuşi Tărâmul speranţei de pe acest ţărm al disperării? Sion Sono nu ne spune de ce, dar speranţa se insinuează în zicala Bate fierul cât e cald, reluată programatic în mai multe filme, aici utilizată, poate, ca unic sens al prevenirii oricărui dezastru.
Descarcă programul TIFF 2016 aici..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu