Ce ţie îţi place, altuia îi face! - Zic Zac la VedeTeatru, Buzău, 2016

O persoană cu dragoste pentru dans şi pregătire de actor, Andrea Gavriliu a urmat în copilărie cursuri de balet timp de şase ani, a terminat actoria la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, la clasa celebrului profesor Miklós Bács şi, poate cel mai important, amestecă într-un mod fericit modalităţi diferite de exprimare artistică.

Radu Sîrbu: Ce este pentru dumneavoastră teatrul-dans?
Andrea Gavriliu: Cred că teatru-dans, sau o formulă mai apropiată ar fi cea de teatrul fizic, de physical theatre, e formula care mi se pare cea mai potrivită şi care descrie cel mai bine ceea ce vreau să fac şi modul în care vreau să activez în zona teatrală. Este ceva ce am descoperit în urmă cu trei ani, în momentul în care am realizat Zic Zac, e modalitatea prin care reuşesc să îmbin meseria de actor cu pasiunea pentru dans. Întotdeauna mi-am dorit să îmbin aceste două zone de exprimare artistică, doar că am avut nevoie de mai mult timp să îmi dau seama exact cum aş putea să fac asta, iar Zic Zac este primul produs prin care am reuşit să le combin exact aşa cum am simţit. Am dorit să îmbin mişcarea fizică şi cuvântul printr-un produs zic eu foarte antrenant şi catchy pentru public, un produs în care aşa cum îmi place mie să zic: "ce ţie îţi place, altuia îi face", adică am încercat să realizez pentru public ceea ce doresc eu ca spectator să văd pe scenă, ceea ce mă emoţionează şi mă intrigă.

R.S.: Venind din zona actoriei, care credeţi că este rolul cuvântului în teatru-dans?
A.G.: Îmi place foarte mult cuvântul, îmi place să mă joc cu cuvintele, nu aş renunţa niciodată la ele, drept dovadă în majoritatea spectacolelor mele de autor folosesc textul, dar îmi place să îl folosesc cu un alt scop decât cel descriptiv. Îmi place să mă joc cu muzicalitatea cuvintelor, să le dau o zonă ludică într-un fel în care ar ajuta la îmbogăţirea spectacolului şi nu pentru a descrie neapărat o situaţie. În momentul în care cuvintele pot fi înlocuite de acţiuni sau de mişcări, înseamnă că ele dublează şi sunt de prisos; atunci caut alte efecte pe care cuvintele ar putea să le aibă.

R.S.: Lucraţi în detaliu scenariul coregrafic sau porniţi de la o idee, o schiţă care ajunge să se dezvolte împreună cu interpreţii?
A.G.: De obicei pun la punct un scenariu destul de detaliat, cât mai bine conturat, dar acesta întotdeauna se modifică în momentul în care ajung la lucru, îmi dau seama că foarte multe se pot dezvolta, se pot naşte alte scene foarte interesante la care nu mă gândisem până atunci, sau uneori anumite scene pe care le-am aşternut pe hârtie nu funcţionează sau nu au efectul la care mă aşteptam şi atunci renunţ la ele, deci da, una e să îţi programezi ceva pe hârtie şi alta e lucrul pe "scândură" ca să zic aşa.

R.S.: Este o diferenţă pentru un coregraf între a lucra cu actori şi a lucra cu dansatori? Se schimbă ceva în abordare?
A.G.: Da, eu de obicei lucrez cu actori şi în general până acum am lucrat numai cu actori, prefer să lucrez cu unii antrenaţi sau care să aibă dorinţa de a se mişca şi de a-şi exploata posibilităţile corporale, asta pentru că pot împărtăşi cu ei acelaşi limbaj dată fiind şi pregătirea mea în actorie. Mi se pare că pentru un spectacol, chiar dacă instrumentul principal este corpul şi nu neapărat un text dramatic, gândirea actoricească este cea care îmi dă direcţia.

R.S.: Ce aţi urmărit prin spectacolul Zic Zac?
A.G.: Zic Zac zăcea în mine cu foarte mult timp înainte să mă apuc efectiv să construiesc. Fiind primul meu spectacol, mi-a fost destul de dificil să pun totul cap la cap deoarece nu aveam încrederea necesară. Faptul că aş fi în stare să realizez de una singură un spectacol a fost un foarte mare challenge, dar simţeam că dacă nu încerc voi avea un gol în mine toată viaţă, că trebuie să văd şi dacă ceea ce mă emoţionează pe mine şi ideile pe care le am vor avea acelaşi efect şi asupra publicului. Avantajul a fost acela că am avut parte de o echipă foarte bună - aici mă refer la Ştefan Lupu, partenerul meu care a contribuit foarte mult la realizarea spectacolului şi din punct de vedere dramaturgic; asta apropo de ce spuneam înainte: ideile se dezvoltă foarte mult în timpul repetiţiilor mai ales dacă ai parte de oameni care să aibă încredere în tine, să meargă pe mâna ta şi să ducă mai departe o idee sau un concept. La fel a fost şi în cazul lui Gabriel Costin pe care l-am cunoscut la lucru şi a fost o chimie foarte bună, iar Andreea Săndulescu, care a realizat scenografia, a fost suficient să vină la o repetiţie pentru a fi sedusă de ceea ce făceam. Asta în condiţiile în care, fiind un spectacol de master, nu aveam un buget impresionant, iar ea a reuşit să realizeze un decor şi nişte costume de efect.

R.S.: Ce puteţi să ne spuneţi despre muzica folosită în spectacol? După ce criterii aţi ales-o?
A.G.: Muzica era aleasă cu mult timp înainte să ne apucăm de lucru, pe mine muzica mă inspiră foarte mult. Sunt genul care colecţionează şi ascultă foarte multă muzică, drept urmare muzica exista deja în scenariul cu care am dat admiterea la masterat, lipsea doar piesa de la final pe care am găsit-o ceva mai târziu. Da, muzica e foarte importantă, iar în Zic Zac are rolul principal pentru că în funcţie de ea, noi, performerii, reacţionăm. Despre asta e vorba în spectacol, despre faptul că mă simt descoperit fără muzică.

R.S.: Ce dificultăţi întâmpină un coregraf în a realiza spectacole în România?
A.G.: E bine să dispui de un buget ca să poţi crea un spectacol ofertant şi din punct de vedere vizual, aici mă refer la scenografie în primul rând, dar părerea mea este că dacă un spectacol are un concept foarte puternic şi este foarte bine lucrat, poate să stea în picioare şi fără decor, şi la lumina neoanelor, cum s-a şi întâmplat în nenumărate rânduri. Nu cred că în asta constă dificultatea, ideea de teatru-dans sau teatru fizic nu e foarte bine implementată la noi în România, adică se fac spectacole, dar destul de puţine şi din nefericire nu prea au o vizibilitate foarte mare şi nici reputaţie. Din păcate, oamenii, inclusiv cei care consumă în mod regulat teatru, nu au o părere foarte bună când aud de teatru-dans pentru că se gândesc automat la un spectacol din care nu înţeleg nimic. Cel puţin cu Zic Zac asta am încercat să combat, reputaţia asta anostă a teatrului-dans de la noi din ţară. Deşi este un concept mai abstract sau nu are neapărat o dramaturgie obişnuită, spectatorul trebuie să plece cu un mesaj sau măcar cu nişte gânduri, cu nişte senzaţii, asta mi se pare obligatoriu şi în general asta ar trebui să fie menirea oricărui produs artistic.

R.S.: Făcând o paralelă între musical şi teatru-dans, credeţi că în România musicalul are o reputaţie mai bună?
A.G.: Nu cred, şi musicalul e cumva marginalizat, asta prin simplul fapt că din nefericire în şcolile de teatru nu se face suficientă pregătire în această direcţie, iar musicalul este o formă de spectacol foarte complexă în care interpreţii trebuie să fie bine pregătiţi din punct de vedere muzical şi coregrafic, nu doar să fie actori buni. În şcolile de teatru, dansul şi cantoul sunt "bifate" să zic aşa, şi chiar dacă sunt actori tineri care ar avea date şi aptitudini pentru acest gen, nu apucă să şi le îmbunătăţească, să le ducă într-o zonă de performanţă şi atunci toţi cei care ar putea fi foarte buni trebuie să se antreneze singuri. În şcoli nu trage nimeni de ei să îi pregătească în direcţia asta, deci şi ideea de musical, din păcate, e cumva la periferie.

Spectacolul Andreei Gavriliu, Zic Zac, a putut fi urmărit la VedeTeatru, Buzău, sâmbătă, 28 mai 2016, ora 19.30.