Marele Premiu nu reuşeşte să mângâie mai nimic

Îl cunosc şi îl preţuiesc pe Henry Mavrodin de ani buni. Ştiu cât lucrează la o operă, ştiu că pentru el nu există operă finită, întotdeauna mai este ceva de adăugat, ceva de completat. I-am citit întotdeauna scrisorile pe care i le trimite lui Corneliu Baba, publicate în Observator cultural de ziua Maestrului - 18 noiembrie - şi, uneori, de Crăciun. M-a bucurat Marele Premiu Naţional pe care Henry Mavrodin l-a primit, la sfârşitul anului 2015, din partea Uniunii Artiştilor Plastici, care, după opt ani de întrerupere, reia tradiţia acordării unor premii. M-a şi întristat acea festivitate, foarte puţin sau deloc mediatizată. Dar un premiu şi mai ales relevanţa lui merită discutate. Aşa cum cred că viaţa pictorului, împărţită între România şi Italia, merită un bob zăbavă. Henry Mavrodin a rămas în Italia, după ce a reprezentat România la Bienala de la Veneţia, în 1970. După 1989, s-a întors acasă. Interviul pe care îl veţi citi în continuare a fost lung şi anevoios, cu reveniri, întrebări noi, dar credem că, în contextul Marelui Premiu acordat de UAP, ar trebui să ştim ce crede laureatul despre premii, orice fel de premii.

Ovidiu Şimonca: Aş dori să ştiu opinia dumneavoastră în urma decernării Marelui Premiu Naţional al UAP. Ce înseamnă un premiu pentru Henry Mavrodin?
Henry Mavrodin: În mod curent, distincţiile, deşi prezumtive, potenţează orgolii, mângâind cu promisiuni necontrolabile şi cu acoperirea unor secrete neîmpliniri. Premiile sunt o stare, de fapt, care implică interpretări mereu în afara subiectului, ficţiunea aureolei ce li se acordă celor ce n-au mai avut-o, făcându-ne să credem că suntem cei mai buni. În cazul prezent, Marele Premiu nu reuşeşte să mângâie mai nimic. În plus, aplauzele la scenă deschisă m-au îngrijorat mereu, motiv pentru care am ocolit instituţiile dătătoare de premii. În fapt, ne-am evitat reciproc. Când totuşi se întâmplă, premiile îmi vitaminizează umorul, fiind, în acelaşi timp, neplăcut şi faptul că acestea prilejuiesc şi alimentează mărunte invidii.

O.Ş.: Mai este UAP o instituţie care să confirme valorile româneşti, poate să ofere o imagine veridică şi prin opţiunile de premiere?
H.M.: Nu numai în trecut, tot timpul, valorile naţionale româneşti au fost semnalate de către străini. Cele ale prezentului vor fi confirmate oricum, în urma dispariţiei contextului lor. Nu văd de ce atâta grabă.

O.Ş.: Noi, la revistă, a trebuit să scotocim în burta internetului, pentru a afla numele laureaţilor. Cum vă explicaţi lipsa comunicatului de presă al UAP?
H.M.: Oricare ar fi fost cauza, cel puţin mie mi-a evitat vulgaritatea reclamei - nu produc bunuri de primă necesitate.

O.Ş.: Cu prilejul integrării dumneavoastră la Moderna Museet, din Stockholm, în 2005, într-un interviu la Observator cultural, spuneaţi, printre altele: la vârsta aceasta un premiu m-ar ofensa.
H.M.: De ce, deci, n-am reacţionat? Refuzând premiul, aş fi declanşat o serie de previzibile vulgarităţi, printre care, spre pildă, trimiterea ironică la refuzul lui Sartre al Premiului Nobel sau ideea că încerc să-mi amplific publicitatea etc. N-aş fi evitat, oricum, penibilul.

O.Ş.: Este de-nţeles că nu vă bucură?
H.M.: Doar în limitele îngăduite de luciditate.

O.Ş.: Şi totuşi, Marele Premiu nu confirmă acceptul unui prestigios muzeu european, acum 10 ani?
H.M.: Nu cred; muzeul este un fel de cimitir, unde primează nevoia de linişte - orice confirmare e superfluă. În acest caz, este doar o banală coincidenţă.

O.Ş.: Discreţia - maxima economie în comportamentul spre afirmare, ce vă călăuzeşte existenţa, nu trece neobservată de contemporani.
H.M.: Cuvinte frumoase - vă mulţumesc.

O.Ş.: De obicei, când se acordă un premiu, indiferent în ce domeniu, laureatul aduce mulţumiri. Aţi mulţumit cuiva? V-aţi gândit la cineva anume căruia să-i mulţumiţi pentru devenirea dumneavoastră culturală?
H.M.: Pentru devenire, cum spuneţi, ori îi mulţumesc lui Dumnezeu, ori tuturor semenilor întâlniţi de-a lungul existenţei - nu fac discriminări.

O.Ş.: Când instituţii ale Statului acordă distincţii, este prezent şi un context social. Cum vedeţi impactul operei de artă asupra societăţii?
H.M.: Motivaţiile sociale sunt mereu aceleaşi: cu precădere, lustrul instituţiilor, reliefarea unor paradigme culturale, chiar şi relative, în vederea prestigiului naţional. Ceea ce însă lasă motivaţiile fără fond este lipsa criteriilor valorice ale operei contemporane, care, astfel, nu acoperă nici criteriile în favoarea propriei evaluări. Orice este excelent sau nesemnificativ, în funcţie de rezultatul numărării voturilor, rezultate pe care şi societatea se pliază.

O.Ş.: Pe ce vă bazaţi când contestaţi criteriile valorice ale operei contemporane?
H.M.: Sintetizez: după absolvirea celor şase ani de facultate, tânărului arhitect, spre pildă, îi mai sunt necesari trei ani de practică pentru a obţine dreptul de semnătură, şi acesta numai în urma demonstrării cunoştinţelor indispensabile. Există şi varianta să nu-l obţină. Absolventul de Conservator, de asemenea, nu este absolvit doar cu ureche muzicală şi nici pe baza recomandărilor criticii de specialitate. Înţelegem, aşadar, că, la baza profesională a creatorului sau a interpretului, sunt stabilite o serie de criterii de neclintit, ce aparţin şi teoreticianului, profesionist, care ştie despre ce vorbeşte. Cu privire la artele vizuale, repet, nu mai sunt criterii de nici un fel, cu atât mai puţin pentru obţinerea gradelor didactice, în vederea formării profesionale a tinerelor generaţii. Dreptul de semnătură este implicit, în virtutea drepturilor omului, unde este inclus şi dreptul la impostură.

O.Ş.: Pesimismul dumneavoastră credeţi că este împărtăşit şi de colegi?
H.M.: Nu răspund în numele colegilor şi, oricum, nu este pesimism, ci doar surprinderea realităţii, dimineaţa devreme, înainte să se fardeze.

O.Ş.: Sugeraţi că alegerea în vederea distincţiei poate fi discutabilă?
H.M.: Sugerez că oricare ar fi fost alegerea, ar fi primit aceleaşi aplauze vizavi de abţineri. Acesta este şi motivul pentru care, în ziua decernării, am promis celor prezenţi că nu-mi voi pierde umorul.

O.Ş.: Lăsând la o parte motivaţiile şi împrejurările, credeţi că meritaţi Marele Premiu?
H.M.: Nu m-am pregătit pentru capcane, dar răspund: prin educaţie, cu referinţă la cea de acasă, evit competiţia. Tatăl insista mereu să nu ridic mâna prea des în clasă şi în special să nu pârăsc, legând această practică de obţinerea avantajelor. Competiţia, în cele mai bune cazuri, am învăţat că este o îndeletnicire cu multe tăişuri, printre care şi cel al denunţului. Legat mai strâns de întrebare: nu este necesară etalarea modestiei pentru a se înţelege că nu sunt singurul ce-l merit, dar în cu totul alte condiţii. Chiar şi ipocriziei îi vom recunoaşte limitele.

O.Ş.: Cum au reacţionat colegii?
H.M.: Unii mă felicită, alţii evită, şi acestora din urmă le apreciez coerenţa cu gândul şi cu forma sintetică prin care îl exprimă.

O.Ş.: Cunoaşteţi pricina pentru care profesorii de pictură de la Universitatea de Arte au lipsit, în bloc, de la ceremonia premierii?
H.M.: Nu cunosc pricina, dar apreciez solidaritatea. În schimb, studenţii domniilor lor au venit în număr mare.

O.Ş.: Faptul că formaţia dumneavoastră culturală şi maturitatea artistică se înscriu în veacul trecut vă prejudiciază apartenenţa la gândirea contemporană? Altfel spus, vă simţiţi "depăşit"?
H.M.: Cred că situarea între două veacuri este un privilegiu, deşi, în substanţă, diferenţele majore dintre acestea se regăsesc în costumaţie; noul, atât de râvnit, al generaţiilor emergente este de găsit însă, de fiecare dată, în trecut; uneori, chiar şi în cel mai îndepărtat; marile idei ale formei nu se epuizează în timp. Paradoxal, ceea ce nu s-a mai făcut este lipsit de densitate culturală şi nu asigură continuitatea. Se simte "depăşit" doar cel ce crede că este "la zi", fără să ia în calcul imprevizibila zi de mâine.

O.Ş.: Puteţi dezvolta?
H.M.: Deşi argumentul e vast, încerc să răspund: marii artişti primenitori au reluat - şi după milenii - idei, în mare parte depăşite prematur sau cărora nu le venise vremea. Dintre aceştia, El Greco, în plin baroc, continuă spiritualitatea reprezentării bizantine. Mondrian, la începutul veacului trecut, reia propunerile lui Platon. Picasso aduce în atenţia modernităţii cultura neagră, iar Brâncuşi ocoleşte tradiţia europeană a Antichităţii greceşti, în favoarea formelor primordiale. Valorile superioare ale gândirii abstracte sunt spiritual şi organic legate de arta Egiptului Antic. Secolul al XX-lea a redescoperit geometria acestei lumi, iar inovaţiile cărora le lipseşte încărcătura trecutului cultural se dezlipesc şi, în scurtă vreme, cad.

O.Ş.: Ce părere aveţi despre sintagma cald-rece, legată de pictură şi vehiculată în presa recentă?
H.M.: În ce mă priveşte are doar valoare climatică.

O.Ş.: Unii colegi de breaslă o consideră Alfa şi Omega picturii.
H.M.: În acest sens, cred că este o prejudecată, de mult depăşită. Câteva mii de ani de pictură prestigioasă sunt în afara acestei legi, cu precădere ignorată de pictura contemporană; sintagma se constituie doar ca vehicul cu caracter comercial. Oricum, rămâne un termen tehnic, şi acesta opţional, fără legătură cu conţinutul spiritual al picturii.

O.Ş.: Mergeţi la expoziţii?
H.M.: La cele serioase. Sper că nu mă veţi întreba care sunt acelea.

O.Ş.: După Bienala de la Veneţia (1970), aţi rămas în Italia. De ce? Ce motivaţii v-au determinat să rămâneţi în străinătate?
H.M.: Graniţele erau închise - nu toţi au avut privilegiul călătoriilor. A trebuit să fac diferenţa între fotografiile retuşate după care am învăţat şi marile pânze din muzee, să pipăi piramidele şi să refac drumul lui Ulisse.

O.Ş.: În fiecare an, prin Observator cultural, îi trimiteţi o scrisoare lui Corneliu Baba. De ce faceţi acest gest?
H.M.: Nu este un gest; continui corespondenţa celor 20 de ani cu Maestrul, perioadă în care am lipsit din ţară. S-au mai adunat alţi 25 şi sper să mai dureze încă. În fapt, scrisorile sunt tot desene, la care lucrez cu aceeaşi responsabilitate. Nu m-a mai întrebat nimeni de ce desenez.

O.Ş.: Uneori, apare şi câte o scrisoare apocrifă a lui Corneliu Baba către dumneavoastră. Ce resorturi vă determină să vă închipuiţi acea scrisoare?
H.M.: Sunt idei cărora doresc să le adaug aureola prestigiului, în vederea unei majore credibilităţi, avertizând totuşi cititorul.

O.Ş.: În numărul 543 (801), 3-9 septembrie 2015, din Observator cultural, în articolul "Libertatea din profil pe fond închis", aţi semnalat un fapt foarte grav legat de falsurile operelor de artă în general, dar în special de câteva opere ale lui Corneliu Baba din colecţia Muzeului Naţional, care ar fi fost terminate după moartea Maestru­lui. Cum vă explicaţi că MNAR nu a reacţionat în nici un fel faţă de gravitatea faptului semnalat?
H.M.: Dacă până acum Muzeul nu a avut nici o reacţie, este simptomatic. Se evită un scandal de proporţii, care ar implica şi pânze ale Maestrului expuse la Muzeul din Timişoara. Pe de altă parte, tăcerea confirmă opinia mea asupra celor semnalate.

O.Ş.: Cum poate fi apărată memoria lui Corneliu Baba de falsuri? Cum putem evita falsificarea operelor de artă în general?
H.M.: Dacă abordăm zona delictului, Poliţia Română ar trebui să-şi integreze un departament specializat în infracţiunea falsului de artă, dotat cu aparatură electronică, dar şi cu experţi autentici. Apoi, nici o tranzacţie în galerii de artă sau în licitaţii n-ar trebui recunoscută fără fişa expertizei ştiinţifice, eliberată doar de către respectivul departament.

O.Ş.: Credeţi că poate fi o soluţie?
H.M.: Deocamdată, este o propunere.

O.Ş.: Ne-aţi putea răspunde de ce v-aţi întors în România?
H.M.: Poate fi urma unui ecou al suprarealismului masochist, trăit cândva în anii tinereţii.

O.Ş.: Mărturiseaţi, cândva, că în Italia nu vă lipseşte nimic.
H.M.: Aceasta poate fi o altă cauză, tot subconştientă.