Jurnalistul Catalin Tolontan a publicat pe pagina personala detalii socante din culisele lotului de gimnastica al Romaniei. Acesta vorbeste despre biografia Mariei Olaru, campioana mondiala absoluta
la gimnastica, care isi lanseaza cartea pe 4 iunie. Dupa cum spune
Catalin Tolontan, "niciodata valul secretelor si prejudecatilor din
sportul romanesc n-a fost sfasiat cu atata sinceritate intr-o carte".
"Acum 9 luni, cand Maria Olaru a trimis la redactie manuscrisul
cartii ei, am sunat-o. "Probabil ca oamenii care au citit manuscrisul
iti spun acelasi lucru: esti sigura ca vrei s-o publici?". Atat de
tulburatoare era cartea. Maria a raspuns ca vor decide ea si viata. Si
m-a rugat sa scriu o prefata, daca va fi s-o publice. Am incercat sa
redau in prefata ce am simtit citind cartea. Asta a iesit.
"Daca aceasta carte va fi publicata, ea reprezinta cea mai sincera
marturie a performantei sportive aparuta vreodata la noi. Si mai mult
decat atat. Paginile Mariei Olaru sunt o depozitie despre pretul
succesului care traverseaza zarile luminoase ale sportului. Un inginer,
un medic, un profesor sau un sofer crescuti in Romania ar putea spune
aceeasi poveste. In orice domeniu care presupune efort si creativitate
umana, performerii achita o nota de plata pe care, de cele mai multe
ori, nu si-o povestesc nici macar lor insisi. Cand scriu aceste randuri
nu stiu daca Maria Olaru va tipari cartea. Mi-a trimis manuscrisul la
jumatatea lui septembrie 2015, pe email.
Nu suntem apropiati. De fapt, facandu-ne amuzati recenzia
trecutului, am realizat ca nu vorbiseram niciodata pana atunci dincolo
de cadrul oficial al unor declaratii, cand drumurile ni s-au intersectat
la Jocurile Olimpice. Nu stiu, asadar, daca o va publica. Si nu stiu
nici ce as decide in locul ei. E atat de multa experienta personala in
carte, disecata pana la fibra ultima a confesiunilor! Un copil
povesteste scandalurile din casa, gelozia, bataile, sinuciderea tatalui
in care este implicata o jucarie, episoadele de betie ale mamei.
Povesteste si despre iubirea parintilor, dupa care a tanjit si pe care,
deseori, a simtit-o. Un copil ajunge in sala de gimnastica si ridica
ochii catre norocosul sir de antrenori, admirand-o si batand-o. O
relatie tandra si nepermisa.
Bataie, cafteala, atingere, mangaiere, pedeapsa, altoiala,
urecheala, cate sinonime avem noi, romanii, pentru bataie! Si cite
sinonime avem, tot atatea generatii avem de fete si baieti care au
suportat o educatie cu palma. Un copil povesteste, in numele nostru, cum
ne-am furat-o acasa, la scoala, in ateliere, la rude si in internate.
Un copil a trait toate aceste lucruri. Un copil a ajuns, mai apoi,
campioana mondiala absoluta si campioana olimpica. Un copil si-a amintit
mereu de momentul in care tatal unei colege intra in sala de sport de
la Deva, chemat de Octavian Bellu si Mariana Bitang. Antrenorii erau
furiosi ca o prinsesera pe sportiva transportand dulciuri pentru
celelalte fete.
"Partea si mai groaznica a urmat dupa aceea: parintii Andreei
Ulmeanu au fost convocati la scoala, caci antrenorii principali voiau
s-o exmatriculeze, ca sa dea un exemplu pentru toate celelalte. Asa se
face ca eu (altfel, prea obisnuita cu violentele fizice care imi
maltratasera copilaria) a trebuit sa asist si la o scena cumplita, pe
care nu o pot uita. Acolo, in sala, pe aparatul numit "sol", in fata
tuturor, tatal colegei noastre si-a scos cureaua de la pantaloni, a
pus-o jos si a batut-o, lovind-o cu salbaticie, parca incitat de
plansetele si contorsionarile ei. A fost un spectacol degradant si,
pentru mine, traumatizant. Despre omenie sau utilitate, ce sa mai
vorbim? Nimeni n-a intervenit, in vreun fel, sa i-o scoata din maini. De
furie si de rusine, am plans, apoi, tot antrenamentul. Nu puteam, dar
nici nu voiam sa ma opresc, in ciuda atentionarilor (unele, deloc
delicate) din partea antrenorilor. Boceam cu ciuda, cu o umilinta
neputincioasa. Ma gandeam daca, intr-o asemenea situatie, tatal meu ar
fi procedat la fel. Nu, exclus! La sfarsitul sedintei de pregatire, il
aud pe dl. Bellu: Olaru, ia vino-ncoace! Ce-i asta la tine? Tu crezi ca
pentru tine ar plange vreuna?. Si iar...jart...trosc, mi-a indesat
cateva palme de invatatura. Si are dl. Bellu o mana grea!… Dar dreptate a
avut: niciuna dintre fete, desi se petrecuse sub ochii lor, nu a
reactionat in vreun fel. Nu le privea pe ele". Andreea Ulmeanu avea
aproape 15 ani, iar Maria Olaru, aproape 17.
Un copil a vazut toate aceste lucruri cand nu mai era copil. Ca si
cum ar veni o vreme cand nu mai suntem copii. Un copil a devenit campion
mondial absolut la Tianjin, singurul titlu care ii lipseste chiar si
Nadiei Comaneci. Imediat, televiziunea a cautat-o in tara pe mama
campioanei. Dar, intr-un interviu televizat, s-a vazut doar ca, fericita
dupa victorie si dupa Sfanta Parascheva, mama campioanei pilise ceva si
nu putea vorbi. Departe, la Tianjin, copilul castigase si titlul cu
echipa, si titlul individual. Tot ce se putea castiga. Si vine ziua a
treia. Concursul pe aparate. Copilul simte cum antrenoarea se indreapta
spre el, la incalzire. "Hai, Olaru, ca maica-ta...iar s-a facut de ras!
Au vrut astia sa-i ia interviu si iar n-a putut lega doua vorbe". Un
copil cade. Ea are aproape 18 ani si nu mai e copil. Ca si cum ar veni o
vreme cand nu mai suntem copii!
"M-am umplut de rusine, de revolta, de furie. Si, peste toate, de o
mare umilinta. M-a daramat sufleteste. Pe scurt: tot echilibrul meu
interior, toata concentrarea s-au prabusit intr-o clipa. M-am straduit,
cat am putut, sa nu las sa se vada nimic. Dar, ametita de cele auzite,
se invartea pamantul cu mine. Nu stiu cum, dar aveam impresia ca fiecare
dintre miile de ochi care ma priveau acolo, in spatiul de concurs,
asteptand evolutia la aparate a proaspetei campioane mondiale absolute,
aflasera de nefericitul recital al mamei. Si ca ma priveau cu dispret,
plini de curiozitate: Ia uite si la asta! Ce mai cauta aici?". E o
descriere uluitor de precisa a mecanismului rusinii. A felului in care
rusinea ne tavaleste si ne reduce la zero. Pentru ca rusinea nu e despre
un gest sau despre eroare. Dupa o expresie a lui Brene Brown, rusinea
nu ne spune "am gresit", ci "eu sunt gresit!". Ei, hai, nu ziceti ca
n-ati trait acelasi sentiment, poate cand ati luat o nota mica, poate
cand ati fost batuti, poate cand v-ati masturbat, habar n-am cand, cand
ati facut ceva si ati avut senzatia ca toata lumea din jur cunoaste
motivul precis al rusinii prefacute in vinovatie de nepurtat!
Nu stiu daca Maria Olaru va publica aceasta carte. E despre un
copil care are puterea sa vina si sa-si apere antrenorii, scriind ca
Bellu si Bitang n-au avut nicio vina in cazul dopajului Andreei Raducan
de la Sydney. Dar nu se lasa si cartea aduce ceva chiar si in acest
misterios episod de la Antipozi. E despre un copil care si-a iubit
parintii, antrenorii, supraveghetorii si pe toti cei de la care n-a
pretins nimic. Si pe care azi nu-i acuza, dar ii descrie. Nimic din ce
scrie Olaru nu coboara, nici macar pe cei care se vor supara citind-o.
Cartea e necesara si insuportabila. E cartea unui om care nu se
victimizeaza. Isi cunoaste valoarea, isi aminteste efortul. E o carte
despre toti copiii de sub comunism. Maria s-a nascut in 1982. Noi,
ceilalti, n-am ajuns atat de departe pe scena lumii, nu avem reusitele
Mariei. Sau ale colegelor ei. Dar, indiferent cat de mici au fost
Mondialele si Olimpiada fiecaruia, ne-am straduit sa ni le respectam si
sa le ducem la bun sfarsit. Pentru ca noi suntem copiii caftiti ai
Romaniei. Semnati-va sub mine!", potrivit tolo.ro.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu