UE în faţa unei noi decizii dilematice: continuarea sau relaxarea sancţiunilor împotriva Rusiei? Care va fi poziţia României, dacă Germania va propune relaxarea?

Pe 28-29 iunie, Consiliul European va trebui să decidă dacă menţine sau ridică (ori cel puţin relaxează) sancţiunile împotriva Federaţiei Ruse, impuse în 2014 şi prelungite periodic, ca urmare a anexării Crimeei şi apoi a agresiunii militare evidente asupra Ucrainei, stat asociat al Uniunii Europene. Rezultatul dezbaterii ar putea avea darul de a se constitui într-un semnal sever, fără compromisuri, al exigenţelor europene faţă de un stat agresor sau, dimpotrivă, al unei victorii a regimului de la Moscova, care legitimează definitiv politica de intimidare a lui Putin în Estul Europei.
Teoretic, criteriul unic al acestei dificile decizii, care pare deja să dividă statele membre, este respectarea sau nu a Acordului Minsk II, prin care Germania şi Franţa au încercat în februarie anul trecut să negocieze cu Moscova, Kievul şi separatiştii pro-ruşi din Donbas (înarmaţi şi coordonaţi de trupele speciale ruse) încetarea războiului din estul Ucrainei şi, pe cât posibil, o reglementare fie şi provizorie a situaţiei politice şi administrative a regiunii.
Singurul consens care există în acest moment, printre liderii politici şi specialiştii europeni, este că Acordul de la Minsk nu a fost respectat în totalitate iar situaţia regiunii nu este nici pe departe clarificată, existând riscul (dacă nu certitudinea) trecerii treptate a confruntării spre forma cronicizată a unui conflict îngheţat. Aş crede mai degrabă că decizia nu va fi una tehnică, bazată pe analiza strictă a prevederilor Acordului de la Minsk, a responsabilităţilor specifice şi a evoluţiilor concrete de pe teren, ci una de sinteză politică, bazată pe reflectarea balanţei intereselor politice şi economice ale statelor membre, în special ale marilor puteri care au capacitatea de a coagula o masă critică la Bruxelles, într-un sens sau altul. Iar lucrurile se văd astăzi foarte diferit, la Berlin sau la Vilnius, la Paris sau la Varşovia, la Bucureşti sau la Atena ori Budapesta.
Ceea ce divide în mod esenţial, cel puţin în momentul de faţă, cu aproape patru săptămâni înaintea Summitului, Uniunea Europeană, este atribuirea exclusivă a vinei acestui semi-eşec de o parte sau de cealaltă a conflictului ruso-ucrainean, dar mai ales opţiunea strategică privind conduita viitoare a Uniunii în relaţia cu Rusia. Există argumentul conform căruia Rusia nu şi-a retras trupele din regiune şi continuă să infiltreze abuziv frontiera estică a Ucrainei, necontrolată de guvernul de la Kiev, cu armament şi muniţie pentru separatişti, după cum există şi opinia că partea ucraineană nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate la Minsk şi nu a realizat revizuirea constituţională care să garanteze autonomia administrativă a regiunilor estice.
Semnalele sunt destul de confuze. Preşedintele Comisiei Europene se pregăteşte să facă luna aceasta o vizită în Rusia, la forumul economic de la Sankt Petersburg. Prin vocea ministrului de Externe, Berlinul începe să sugereze că sancţiunile şi-au atins limitele de eficacitate şi nu sunt, de fapt, un scop în sine[1]. Nici Parisul, dornic să-şi reia cât mai repede afacerile suspendate cu Rusia, nu este departe de acest punct de vedere „conciliant”. Aflat în vizită la Atena zilele trecute, Putin a obţinut din partea premierului grec Alexis Tsipras o declaraţie indirectă de sprijin, reflectată într-o critică a lui Tsipras la adresa „cercului vicios al militarismului Vestului, al retoricii Războiului Rece şi al sancţiunilor”. Într-adevăr, pare incredibil că premierul unei ţări falite, aflată de ani buni la mila creditorilor occidentali, păsuită şi repăsuită de vreo patru ori, acum pe punctul de a obţine o restructurare masivă a datoriei (adică ştergerea unei mari părţi a datoriei neplătite a statului grec) îşi acuză Clubul din care face parte şi care l-a ajutat să supravieţuiască, solidarizându-se cu o Rusie zâmbitoare, dispusă să îi promită un ipotetic ajutor financiar dacă Atena îi susţine cauza la Bruxelles. Polonia, în schimb, pledează pentru menţinerea politicii de pedepsire economimcă a Rusiei, atâta timp cât în Ucraina impasul nu s-a rezolvat iar Rusia nu a dat înapoi niciun metru, Varşovia argumentând că relaxarea sancţiunilor ar slăbi şi mai mult autoritatea Uniunii Europene ca actor pe scena globală.
„Pas cu pas”, spune Frank Walter Steinmeier, în stilul caracteristic, „sancţiunile ar putea fi ridicate”[2], fiindcă nu au adus un progres substanţial în reglementarea conflictului din Ucraina. Morala? Agresorului nu ai ce să-i faci, decât să cazi la pace cu el. Dreptul forţei e mai puternic decât forţa dreptului, asta ar spune în esenţă, contrar principiilor declarate ale Uniunii Europene, ridicarea sancţiunilor la adresa Rusiei fără restabilirea situaţiei de dinainte de 2014. Ce ar trebui aşadar să înţeleagă de aici ţările postsovietice din Estul Europei? Simplu: că Germania şi Franţa nu sunt dispuse să suporte la nesfârşit costurile sancţionării economice a Rusiei, pentru a da implicit garanţii de securitate statelor mici din regiune. Gata, ajunge! Ce a fost a fost, Ucraina trebuie să se descurce, să-şi normalizeze relaţia cu Rusia, Republica Moldova la rândul ei să aibă grijă ce face, polonezii, balticii şi românii s-o lase mai moale cu intransigenţa pe banii altora, căci echilibrul european de putere trebuie să meargă mai departe, mizele colaborării cu Moscova fiind incomparabil mai mari decât suveranitatea şi integritatea teritorială a unui stat vulnerabil, care oricum a dezamăgit ca prestaţie în ceea ce priveşte reformele şi combaterea corupţiei. Dacă aşa va fi, pastila înghiţită în zona noastră va fi amară iar trimiterile, fie şi doar speculative, la pactul germano-rus care a precedat cel mai mare abuz din istoria Europei vor (re)deveni inevitabile.
Dar Bucureştiul? Ce va spune România la Summit-ul de la sfârşitul lunii? Va rămâne oare politica noastră externă consecventă cu propriile poziţii de anul trecut, susţinând menţinerea sancţiunilor împotriva Rusiei (în fond, Moscova nu a dat semne că a cedat ceva din agresiunea asupra Ucrainei) sau se va plia pragmatic pe poziţiile conciliante ale Berlinului, probabil şi ale altor state membre, acceptând relaxarea sancţiunilor, cu toate consecinţele economice, strategice şi simbolice care decurg de aici? Nu trebuie pierdut din vedere că viitorul Consiliu European va avea loc la doar câteva zile după Brexitul din 23 iunie, iar în cazul unui rezultat favorabil ieşirii Marii Britanii din Uniune întreaga reuniune a liderilor europeni va fi dominată de acest subiect, orice altceva trecând în mod evident pe plan secundar sau fiind chiar amânat de la dezbatere.
Răspunsul la întrebările de mai sus, atunci când îl vom afla, ne va sugera conduita României pe termen mai lung şi, foarte probabil, în mai multe dosare complicate de pe masa Bruxelles-ului. De obicei, deciziile sensibile de acest tip includ considerente integrate, preluate din mai multe perspective şi dosare, respectiv cu evaluarea unor consecinţe şi interese care decurg dintr-o agendă mai largă. Apropierea consistentă de Berlin, dacă este luată în considerare ca opţiune strategică pe termen lung în politica României la nivel european, necesită alinieri şi convergenţe pe diverse teme, care pot funcţiona ca marker, inclusiv pe soluţia la criza imigranţilor. Pe de altă parte, avem toate motivele să credem că Statele Unite nu vor privi cu ochi buni o relaxare a sancţiunilor europene împotriva Rusiei, o astfel de decizie fiind percepută ca o abandonare ruşinoasă a Ucrainei, a principiilor şi valorilor occidentale şi a strategiei de încurajare a perspectivei europene şi euro-atlantice a fostelor republici sovietice din Estul Europei. E inutil să spunem că regimul Putin ar ieşi consolidat dintr-o astfel de victorie la Bruxelles iar posibilităţile Uniunii Europene de a descuraja asertivitatea Rusiei în regiune ar deveni aproape nule.
Vor fi probabil voci care vor argumenta că Uniunea Europeană e una, şi NATO e alta, iar statele membre au libertatea să „joace” tactic şi strategic diferit în cele două organizaţii, relaxând sancţiunile economice împotriva Rusiei la nivelul Uniunii, dar întărind prezenţa militară a NATO pe Flancul Estic. Germania e în fond un bun exemplu pentru acest dualism, fiind înclinată să-şi îmbunătăţească rapid şi substanţial relaţiile economice cu Rusia, deci să renunţe la sancţiuni, dar în acelaşi timp să-şi crească participarea militară (cu trupe rotaţionale şi echipamente) pe Flancul Estic al Alianţei Nord-Atlantice. Chiar şi aşa, discursul României la viitorul Consiliu European va trebui să rezolve dileme de poziţionare deloc simple, legate de articularea noastră principială dar inteligentă, pragmatică dar totuşi şi coerentă în sistemul relaţiilor internaţionale actuale, în care Marile Puteri par că îşi redefinesc raporturile.
[1]http://thebricspost.com/unclear-if-eu-will-renew-sanctions-against-russia-german-fm/#.V0510jV96Uk [2]http://www.politico.eu/article/german-foreign-minister-ease-russia-sanctions-step-by-step/

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Cine mai are nevoie de partide și de politicieni?

Uitându-mă la spațiul public de dinaintea alegerilor locale de duminică   observ, înainte de toate,  o mare cacofonie în ceea ce privește soluțiile propuse și programele. Dar asta nu e neapărat ceva nou. Ce este nou, este opoziția crescândă între tabăra celor care consideră că toate partidele sunt corupte și, deci, trebuie să fim scăpați de politicieni și cei ce susțin sus și tare că democrația nu e posibilă fără partide politice. Recentele valuri de proteste  îndreptate împotriva tuturor  partidelor, suprapuse cu acțiuni n forță ale procurorilor anti-corupție și cu apariția unui candidat care își propune explicit să ne salveze de politicieni au întărit această opoziție. Niciodată, în utimii 26 de ani de post-comunism, neîncrederea în partide și în establishment-ul politic nu a fost mai mare ca acum.
Și totuși, ambele tabere au dreptate! Dar cum e  posibil să aibă dreptate șu unii, și alții?  Fie consideri că partidele politice sunt corupte și trebuie să dispară, fie consideri că, bune sau rele, fără partide nu se poate.
Opoziția dintre cele două grupări este doar aparentă.  Această opoziție se întemeiază pe o confuzie etimologică, care pune semnul egalității între politică și partide. Politică fac, iată, doar partidele, de unde și pretenția multora care se declară apolitici, când de fapt ei sunt pur și simplu apartinici, în sensul în care nu sunt membri, nu simpatizează și nu votează cu nici un partid.  Această confuzie reduce politica la politica instituționalizată, concretizată sub forma partidelor și a instituțiilor de stat. Dar să ne întoarcem, așa cum e bine să o facem de fiecare dată când lucrurile par a se complica, la definițiile de bază. În primul rând, politica e mult mai mult decât activitatea de partid : orice luare de poziție publică vis-a-vis de  o chestiune care privește mersul comunității în care trăiești este un act politic. Atunci când mulțimea a ieșit în stradă în 2013 să manifesteze împotriva proiectului de lege care viza exploatarea de la Roșia Montana, protestând fiecare pe limba sa, unii împotriva puterii crescânde a corporațiilor, alții împotriva corupției, alții împotriva deteriorării mediului – participanții la protest au luat parte la un act eminamente  politic. Ce poate fi mai politic decât a  critica public felul în care sunt gestionate resursele unei țări, felul în care se fac legile și se acordă privilegiile? Or – într-al doilea rând – politicul, în esența sa, se fundamentează, de când lumea și pământul, pe conflictele și antagonismele dintr-o societate, constând într-o luptă pentru dobândirea puterii cu scopul de a pune în practică o anumită viziune despre cum trebuie soluționat conflictul respectiv. Acolo unde nu există antagonism, nu există nici politică – avem, eventual, administrare, management, joacă de-a politica, hobby,  orice altceva, dar nu politică.  Politica are rolul de  încarna și de a face vizibile acele antagonisme care traversează  societatea, dându-le voce, formă, sens și direcție. Și în acest punct, după scurta paranteză lămuritoare,  survine  o a treia observație, mai exact, o întrebare – în jurul căror antagonisme fundamentale sunt structurate partidele politice românești? Care sunt liniile fundamentale de demarcație între acestea, ce viziuni contrare despre societate propun ele și încearcă să implementeze?
Mie mi-e foarte greu să răspund la această întrebare. De-a dreptul imposibil. Pentru că oricât aș analiza, mi-e cu neputință să trasez o diferență clară între ce propun partidele din România. Sigur, se știe că în general PSD e votat mai degrabă de electoratul mai în vârstă, din mediul urban mic sau rural, în timp ce PNL, de exemplu, are un electorat  ceva mai tânăr, mai educat, provenind din urbanul mare. Această constatare ar trebui să însemne că fiecare din cele două partide încarnează interesele unui segment anume de populație, încercând, prin activitatea sa politică, să avanseze acea viziune despre societate care ar avantaja votanții săi. În practică, lucrurile nu stau așa – cu greu putem identifica în platforma sau poziționările  unui partid o legătură între politicile propuse și interesele segmentului său de electorat. Să luăm doar un exemplu -  PDL, în timpul guvernului Boc, este cel care a introdus pensia minimă garantată, care a scos din sărăcie câteva sute de mii de bătrâni, deși, iată, PSD este  partidul cel mai votat de pensionarii săraci. În schimb, în alegerile din 2009, cea mai mare parte a funcționarilor și salariaților din sectorul public au votat cu PDL – exact acel PDL  care în 2011 le-a tăiat salariile cu 25%.
Dar să admitem că politicile pe care le adopta un partid stau sub imperiul necesității și al compromisului și să ne concentrăm pe retorica partidelor – și aici, diferențele sunt irelevante. Departe de a se structura în jurul unor antagonisme sociale, partidele românești împărtășesc un oarece consens cu privire la societate – toate vor ca țara noastră să aibă salarii competitive, infrastructură ca în Occident, cât mai multe investiții străine, politici de natalitate generoase. Identitățile colective rezultate în urma procesului de tranziție au fost constant negate de toate partidele și ținute la distanță de procesul politic – faimoasa afirmație a lui Margaret Thatcher There is no such thing as society este probabil cea mai potrivită pentru a descrie societatea post-comunistă. Contradicțiile sociale au rămas vacante afectiv, în loc să încerce să articuleze noile clivaje rezultate după 1989, partidele românești au obnubilat orice conflict real, înlocuindu-le cu o retorică despre înapoierea României și nevoia de ajunge din urmă democrațiile vestice.
Sau, revenind la alegerile locale – să ne uităm la principalii candidați pentru Primăria Bucureștiului. Toți, vor cam aceleași lucruri – un oraș european, prietenos cu mediul de afaceri, mai multă curățenie,  mai puțin trafic și mai puțină poluare, zero corupție și risipă a banului public. Ceva despre jaful Apa Nova, despre contractele neonorate ale companiei cu Primăria, despre creșterea nejustificată a prețurilor? Dar despre zecile de mii de persoane vulnerabile, fără acte, despre decalajul tot mai mare dintre nordul și sudul orașului? A pomenit vreun candidat despre posibilitatea  re-municipalizării  serviciilor   de utilitate publică, de exemplu a apei, după modelul atâtor și atâtor orașe europene (asta dacă tot  ne vrem oraș european)? Partidul condus de Nicușor Dan, Uniunea Salvați Bucureștiul (USB),  cel care dorește să ne salveze de politicieni, a rămas blocat, de la înființare, într-un discurs construit în jurul unui clivaj între cetățeni și politicieni,  care e relevant, dar insuficient și care, repetat la nesfârșit, poate deveni steril și populist. În loc să pună pe tapet probleme serioase și să le abordeze frontal, așa cum se așteaptă de la un partid politic, USB a valsat în jurul tuturor temelor delicate, devenind dintr-un partid care inițial se pretindea anti-sistem, un partid anti-PSD-ist, un loc comun în retorica partidelor autohtone.
Am putea deduce că societatea românească trăiește într-un consens deplin și nu există nici un conflict care să o facă să tresară, că ne aflăm într-o armonie totală. (Sic!!!) Sau, am putea conchide, din contră, că partidele politice românești eșuează în mod constant să întruchipeze acele conflicte care străbat societatea, că nu există nici un fel de legătură între antagonismele – latente sau  vizibile – ale societății în care trăim și agenda partidelor politice. Că partidele politice sunt paralele cu antagonismele din societate. Prin urmare, paralele cu politica. Și în cele din urmă, că partidele noastre politice … nu sunt politice.  A avea un sediu,  a organiza reuniuni publice și a ține speech-uri nu te face cu nimic mai politic decât o manifestație mondenă sau un picnic la iarbă verde. Caracterul politic ți-l conferă substanța, nu forma. Nu e suficient să te numești partid politic pentru a face politică.
În acest punct, opoziția enunțată la început– dintre cei care sunt împotriva partidelor politice și cei care spun că fără de ele nu se poate –  devine  irelevantă. Sigur că o democrație are nevoie de partide politice, pentru că ele sunt cele ce coagulează interesele  de la nivelul societății. Dar nu e cazul să îi acuzăm pe cei angajați  în cruciada retorică îndreptată  împotriva partidelor că atentează la esența democrației – ei nu se iau la trântă cu  niște partide politice, chiar dacă organizațiile în cauză poartă această etichetă. De fapt, și criticii, și apărătorii așa ziselor partide politice își doresc același lucru – mai multă democrație. Dar pentru asta e nevoie fie ca partidele politice existente să se reformeze – și când spun reformă, spun re-politizare, fie să fie înlocuite de alte partide politice. Pentru că de politicienii de care ne-am săturat, ne poate salva doar politica. Acea politica  care va formula antagonismele din societatea noastră, înlocuind nesfârșitele conflicte din interiorul partidelor sau dintre partide, în fapt lupte pentru resurse între diverse grupuscule.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

„Operațiunea Laleaua” sau o nouă piesă dintr-un puzzle politico-fiscal

Operațiunea Laleaua (Opération Tulipe) a fost numele de cod al unei bătălii lansate în noiembrie 1951 de armata franceză în războiul din Indochina, partea întâi. Se pare că după o serie de victorii în defensivă, francezii au vrut să preia ințiativa: au și câștigat pe moment, dar, până în februarie 1952, erau nevoiți să se retragă din zona respectivă.
Cu logiciel-ul său imbatabil, Google (motorul) mi-a găsit această informație istorica, confirmându-mi că francezii au o predilecție pentru operațiuni cu nume de lalele. 65 de ani mai tarziu, adica duminică, 29 mai 2016, în Franța au loc dezvăluiri despre descinderea autorităților statului la birourile Google din Paris – reprezentanți ai Parchetului Național Financiar (PNF), ai  Oficiul Central de Luptă contra Corupției și Infracțiunilor Financiare și Fiscale (Oclciff), plus experți în informatică, în total 96 de persoane.
Nume de cod – Operațiunea Laleaua
Sumarizez dezvăluirile dnei. Eliane Houlette, șefa PNF:

1. Cea mai importantă operațiune a PNF (organ înființat în urmă cu doi ani, cu 15 procurori în prezent): ”Seamănă un pic cu lupta dintre David și Goliat”.
2. Ancheta a plecat de la o plângere a administrației fiscale și a ajuns la acuzația de „fraudă fiscală în formă agravată și spălare de bani”.
3. Miza anchetei este de a stabili dacă societatea Google Irlanda Ltd. deține un sediu permanent în Franța (unde are 700 de angajați) și dacă astfel are un regim fiscal similar celorlalte întreprinderi franceze.
4. Era nevoie de un nume de cod, pentru că, timp de un an, de când PNF a preluat ancheta, s-a decis ”să nu se pronunțe niciodată numele Google”.
5. Confidențialitatea a fost ”perfectă”, cu un număr foarte mic de persoane implicate, iar comunicarea  a fost exclusiv off-line (pardon, hors-connexion).
6. A rezultat o cantitate ”considerabilă” de infomație, câțiva terabytes ”cel puțin, dacă nu mai mult decât în Panama Papers”.
7.“va lua câteva luni, sper că nu câțiva ani, pentru a fi prelucrată informația; anchetatorii nu au la dispoziție softuri extrem de performante care le-ar permite să înainteze mai repede”. Un astfel de logiciel performant ar costa ”în jur de 200.000 de euro”.
8. Se așteaptă “un proces în care ei să-și aducă argumentele lor și noi pe ale noastre”.

Mai adaug la acestea și informații colaterale:

9. Diferendul cu Fiscul francez e cunoscut de cel puțin cinci ani. În iunie 2011, birourile Google Franța au fost percheziționate de inspectori, într-o inspecție vizând prețurile de transfer dintre filiala franceză a gigantului american și compania-mamă la nivel de Europa, cu sediul în Irlanda.
10. În martie 2014, Google Franța primea o decizie de impunere din partea Fiscului pentru o sumă neprecizată public, dar vehiculată în presă ca fiind în jurul a 1,6 miliarde de euro (din care 0,6 mld.– penalități de întârziere).
11. În disputele pe care le are cu mai multe administrații fiscale naționale europene, Google invocă modelul de afaceri al grupului, în mare parte automatizat, prin care toate vânzările la nivel european sunt facturate de societatea din Irlanda (recunoaște faptul că, asemenea celorlalți giganți IT, a ales localizarea aici pentru mediul de fiscal și de afaceri prietenos). Google Irlanda admite că marii clienți de publicitate sunt aduși de către filialele din Franța, UK, Italia etc., acestea urmând să primească o remunerație pentru serviciile de marketing prestate.
12.Google Franța este remunerată de partea afiliata irlandezacu 216 milioane de euro, dar piața este estimată de publicitarii francezi la 1,7 miliarde. Cifrele sunt oricum mult mai mici față de ceea ce se-ntâmplă peste Canal, piața britanică aducând oficial 10% din veniturile globale ale motorului de căutare și fiind singura, în afara SUA, evidențiată separat în raportările globale ale grupului.
13. Pe tema sediului permanent, Fiscul britanic a derulat o investigație de zece ani la Google, încheiată în acest an cu un acord de ajustare a prețurilor de transfer, practic o recalculare a remunerației primite via Irlanda.

Nu este vorba de fraudă fiscală ci de o problema de prețuri de transfer! Acordul presupune plata retroactivă de impozite în valoare de 130 de milioane de euro (nu s-au anunțat penalități). Analizată în comparație cu veniturile companiei, suma a generat noi dezbateri politice. Pornind de la cazul britanic, puteti regasi explicații de la Google și HMRC intr-un scurt-metraj, respectiv despre furtuna din jurul problematicii de tranfer pricing în cuvintele lui … Shakespeare!

14. În acest context, autoritățile de la Paris au anunțat ritos că “statul francez nu negociază cum au făcut britanicii, ci aplică legea”. (Interesant e că francezii nu văd cazul Google ca o problemă de transfer pricing, așa cum au acceptat, în final, britanicii. Dar, cu câteva zile înainte de raidul la Google, a avut loc unul la Mc Donald’s care este ”o problematică de prețuri de transfer”, cum spune dna. Houlette).
15. In februarie 2016, Sundar Pichai, șeful Google, a ales Franța ca primă destinație în primul său turneu european. La întâlnirea cu ministrul francez al economiei, Emmanuel Macron, nu s-a mai pomenit nimic de disputele fiscale. Pichai a promis atunci organizarea de stagii de pregătire „pentru lucrul cu calculatorul” pentru 200.000 de francezi în 2016 - un efort de seducție, cum au titrat ziarele la Paris. Oricum, o deschidere a  Google spre o negociere în stil englezesc (nimănui nu-i plac hărțuirile fiscale). Dar, în același timp, șeful Google a reluat poziția companiei că este respectată legislația în vigoare.
16. Și Italia are revendicări fiscale suplimentare la adresa Google (la Guardia Finanza a calculat o suma de plata de 227 de milioane de euro). Dar nu peste tot gigantul IT Google este dat în urmărire fiscală. Germania, spre exemplu nu a formulat acuzații asupra companiei în cadrul legislativ actual. În schimb, susține la nivel de UE și OECD schimbările legislative  radicale care vor permite colectarea mai multor bani la buget de pe urma afacerilor grupurilor de companii (vezi BEPS, CCCTB, minimul efectiv de impozitare).
17. Ieri (01.06.2016) nu circulau trenurile in Franta. A fost o nouă zi de grevă.

Cam așa arată piesele din puzzle-ul care compun cazul european Google – remunerație mică, după regulile de transfer pricing! Noua piesă adusă de francezi ne aduce aminte că, astăzi cu toții facem transfer pricing fără să știm, cum poate ar fi zis marele Molière.
Unele piese se potrivesc, pentru altele … încă nu avem toate elementele necesare ca să le potrivim.
Dacă vă-întrebați „de ce se teme Franța de a scos mufa de internet de la Parchetul Național Financiar, ca să nu se afle de o anchetă strict confidențială (altminteri cunoscută de cinci ani)?”... Putem să imaginăm diverse scenarii sau, eventual, să ne amuzăm cum, în locul căutării „pe net” s-au întors la dicționarul Le Petit Larousse.
Dacă vă întrebați ”cum de nu se mai găsesc în vistieria Franței 200.000 de euro dacă așa se ajunge mai repede la …1,6 miliarde?”, v-aș răspunde cu o altă întebare ”credeți că-i putem suspecta pe englezi că nu și-au făcut ei toate socotelile legale când au bătut palma cu Google?”
Până una-alta, eu revin cu o întrebare mai veche – Într-o Europa în continuă schimbare pe toate flancurile (inclusiv politico fiscal), cât de pregătiți suntem noi, ca stat / economie să ne găsim un loc în noul puzzle care se naște sub ochii noștri (vezi pct. 16 si un articol pe aceasta tema, aici)?
Și, că veni vorba, iată încă o piesă:

18. Săptămâna trecută, Comitetul de Afaceri Economice de la Parlamentul European a aprobat directiva anti-tax avoidance a Comisiei Europene, parlamentarii strângând și mai tare șurubul: limitarea deducerilor cheltuielilor cu dobândă la maximum 20% din venituri sau 2 milioane de euro (în funcție de care nivel e mai mare) față de 30%, cât a propus Comisia. De asemenea, nu se va accepta principiul evitării dublei impuneri, dacă veniturile care vin din afară au fost inițial impozitate la o rată sub 40% din rata națională de impozitare, iar nivelul de impozitare pentru veniturile din afara UE ar trebui să fie de minimum 15%.

Poate nu acestea sunt „cifrele” finale care vor ieși de la Consiliul politic al UE, dar simulează măcar Romania o negociere pe aceste teme care ne vor afecta pe toți?
Din păcate, ca de foarte multe ori, noi rămânem decuplați de aceste teme. Nici nu suntem informați dacă Bucureștiul a avut sau nu negocieri pe această temă. Când și (dacă) ne vom trezi, va fi un pic cam târziu.
Încă o dată, acestea SUNT TEMELE REALE care se discută și schimbă Europa, dincolo de cazurile punctuale pe care le au unii și alții. Nu ne permitem să nu avem și noi o poziție!

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

VIDEO INTERVIU. Gabriel Liiceanu, despre cum ajungi să gândești pe cont propriu și de ce acest lucru este o nebunie

A apărut noua carte a lui Gabriel Liiceanu, ”Nebunia de a gândi cu mintea ta”. Este compusă din trei părți: “Ce înseamnă a gândi?”, “Despre gândirea pe cont propriu” şi “Despre dereglările minţii contemporane”. Coperta este austeră. Apare o structură în construcție, albastră străvezie, care sugerează cumva singurătatea gânditorului pe cont propriu. Când citești cartea, lucrurile nu mai sunt așa cum te face coperta să crezi.
De mult n-am mai citit o carte scrisă cu atâta prietenie față de cititor! Nu mă așteptam să o citesc cu atâta râvnă, în doar câteva ore, fără să o pot lăsa din mână.
Un eseu filozofic nu-l citești așa, ca pe un roman, s-ar presupune. Trebuie să faci un mic efort, să transpiri puțin sau să fii într-o anume stare sufletească. O temă atât de abstractă precum însăși gândirea nu pare să provoace o bună-dispoziție imediată.
După primele rânduri însă aceste prejudecăți dispar. Textul nu e deloc anevoios, criptic, cum te așteptai. Te prinde foarte repede. Heidegger, Arendt, Kiergegaard, Noica devin un fel de cunoștințe comune într-o scrisoare pe care ți-o scrie Gabriel Liiceanu. O scrisoare între prieteni, intimă, nedestinată altor ochi decât ai tăi.
Și îți spune un lucru destul de interesant. Că nu mai ești ”minor” și că ar fi cazul să începi să mai gândești lumea și cu mintea ta. Oamenii, în general, nu prea gândesc cu mintea lor, trebuie că știi asta. Preferă mintea comună, mintea altora, gândirea servită, mitologiile, ideologiile sau mintea celor ce vorbesc la televizor.
Ei se descurcă destul de bine, în general, fără să își pună întrebări filozofice. Ba, deseori, faptul de a-ți pune probleme din acestea îți poate provoca necazuri și poate chiar stârni bătăi de joc din partea celor ce sunt foarte bine integrați în mulțime. De pildă, un filozof grec, Thales din Milet, a căzut într-un puț ”pe când observa astrele și se uita în sus. […]  Iar o slujnică tracă, spirituală și simpatică, a râs de el, spunând că se străduiește să cunoască lucrurile din cer, dar îi scapă cele de dinainte și din dreptul picioarelor.”
Nu e foarte profitabil să gândești la aștri, așa pare să fie. Și totuși, prietenul tău, autorul cărții, îți spune că el vede în acea cădere în puț a lui Thales o clipă glorioasă. Cum așa? Ce se petrece cu tine și cu lumea atunci când te apuci să gândești în afara rutinei și a afacerilor de zi cu zi?
Sigur, e o carte cu un discurs riguros și sistematic. Dar nu te depășește, autorul îti rămâne devotat, scrie pentru tine. Și te îndeamnă spre lucruri periculoase.  A gândi de unul singur este o aventură în care ai de înfruntat obstacole neînchipuit dificile pentru ca în final să-ți găsești sensul propriu de a fi. De pilda, spune autorul în discuția de mai jos: ”A fi pe măsura timpului tău” este o garanție că nu vei gândi cu mintea ta. Cât de greu poate fi să te dezbini de timpul tău? De fapt, nu există și n-a existat vreodată pe lume o aventură mai tare…
Mai jos, puteți urmări o discuție cu Gabriel Liiceanu despre acest volum, ”Nebunia de a gândi cu mintea ta”, apărut  de curând la Editura Humanitas. Cartea se va lansa la Bookfest sâmbătă, la ora 13.00, la standul Editurii Humanitas. (L.P.)
Poti cumpara volumul ”Nebunia de a gândi cu mintea ta” cu autograful lui Gabriel Liiceanu, de pe Giftbooks.
______________________________________

Idei din discuție:

- Oamenii pentru care profesiunea răspunde întocmai vocației și pasiunilor lor sunt fericiți și liberi tot timpul. Ocupându-se cu lucrurile care le plac cel mai mult în viață, ei trăiesc într-o armonie perfectă. Dacă însă ne gândim la cei ce sunt înstrăinați în munca pe care o fac zi de zi, atunci se pune întrebarea când se întorc ei la ei înșiși? Fiindcă, dacă nu se întorc, vor constata că viața le-a fost trăită de alții, de structurile sociale, de categoriile speciei.
Contează capacitatea fiecăruia de a-și face tabieturi. De pildă, obiceiul pe care ți-l faci de a citi înainte de a te culca –  să nu intri în somn fără să te speli de zgura zilei, evadând într-o lume mai pură, aceea a unei cărți care te face să gândești cu mintea ta, care îți curăță afectele și care te ajută să intri în somn, purgat de zgura zilei.  Educatorii pe care i-ai avut sunt esențiali aici. Dacă nu practici întâlnirea cu tine vei fi -  vei constata mai târziu – un om profund nefericit și care și-a consumat viața departe de sine însuși.
Oamenii pot trăi perfect fără să intre în dialog cu ei înșiși, fără să caute un sens al existenței în această lume. Pot trăi perfect în marea călduță a vieții, duși de val până la sfârsitul zilelor, în categoriile comune ale vieții. Majoritatea oamenilor așa și trăiesc.
- Un om poate trăi pe diferite paliere ale existenței. Poate trăi foarte jos, la un nivel biologic și spiritual comun sau poate trăi foarte sus, spunând: eu nu pot să ies din viață fără să fi făcut efortul de a înțelege ce e cu mine.
Alexandru Dragomir a fost un mare gânditor al acestei țări, dar nu s-a manifestat public niciodată. Câțiva prieteni l-au întrebat: bine, dar atunci de ce citiți toți filozofii și toată literatura lumii, vă luați note, scrieți reflecții în caiete? Pentru ce? Răspunsul lui a fost: ”Ca să nu mor bou!” Noica spunea altfel: știu că viața nu are un sens, ce bine că nu are! Așa pot eu să-i dau unul.

• Poti cumpara volumul ”Nebunia de a gândi cu mintea ta” cu autograful lui Gabriel Liiceanu, de pe Giftbooks.

- Ești obligat să te întorci la tine, este răspunderea supremă. Ce fac eu cu timpul pe care trebuie să-l petrec aici? Cine să-ți spună ce să faci, dacă nu tu?

Nebunia de a gândi cu mintea ta

- De ce a gândi cu mintea ta e o nebunie? De ce am pus în titlu cuvântul ”nebunie”? Normal e să nu gândești cu mintea ta. A gândi cu mintea ta presupune o educație și un efort pe care nu toată lumea e dispusă să-l facă. E o nebunie să ajungi la asta!
- Mare parte din biografia mea profesională s-a consumat în prejudecata că specia umană începe din clipa în care începe cultura. Nu îmi puneam problema pe fondul cărei istorii a apărut această gândire – gândire pentru sine, pură. Cum au apărut oamenii care se așezau undeva înlăuntrul vieții lor și pur și simplu se gândeau în afara felului pragmatic în care gândirea funcționează în fiecare zi.
- Există gândirea care este comună tuturor oamenilor, o funcție neurologică – este capacitatea de a prelucra funcțiile vieții, de a gândi în jurul actelor comune: cum îmi așez ustensilele pe masa de lucru, cum îmi deschid ușa casei… Noi gândim cu toții în acest fel, secundă de secundă. Aceasta este funcția neurologică a gândirii și ea este aceeași la toți oamenii. Oamenii gândesc, spre deosebire de celelalte animale, în modul cel mai rafinat, cel mai evoluat pentru a se orienta în mediul lor. Dar atunci de ce trebuie să apară un alt fel de gândire? De ce trebuie să ne gândim la sensuri, la valori sau la ce e cu noi, la cum a început lumea?
- Gândirea aceasta – pe care am numit-o oțioasă, adică gratuită, ruptă de activitățile comune curente – a apărut foarte târziu în istoria speciei umane. Ce s-a întâmplat atunci în sutele de mii de ani de dinainte? Răspunsul e simplu: se gândea tribal.  În momentul în care apare gândirea pe cont propriu la filozofii greci, ceilalți, concetățenii acestor gânditori, cetățenii din Atena gândeau colectiv. Totul era explicat prin zei. Explicațiile vaste ale lumii le făceau prin recurs la mitologie. Așa se întâmplă și azi. Pe fundalul acesta discutăm despre miracolul apariției gândirii cu mintea ta.
- Ideile noi pe lume sunt puține. În științele umaniste nu există infinite idei. Există idei despre ce e frumos, bine, rău, cum să trăiești. La acestea nu poți să dai mii de răspunsuri. Dar fiecare om care s-a ciocnit cu aceste probleme, la un nivel înalt de creativitate, a exprimat alfel aceste lucruri.
- A-ți cuceri mintea pe cont propriu înseamnă a învinge succesiv o serie de obstacole. Ne naștem într-un mediu în care se gândește. Când spui în română ”se”, traduci impersonalul unui act. Noi intrăm în lume gândind în felul în care se gândește. Un prim obstacol sunt prejudecățile. Ele funcționează începând din familie. Bunicii sunt cei ce, de obicei, ți le trec. Apoi sunt prejudecățile pe care ți le dă școala – ideologizată, de multe ori. Ea îți dă o interpretare a lumii care nu-ți permite selecții, ci care îți spune: așa trebuie să gândești.
- Apoi, sunt prejudecățile bazate pe structuri afective, pe experiențe afective. Va dau ca exemplu primul nostru președinte de după `90, care a spus în repetate rânduri că tatăl său l-a influențat foarte mult și că de la fragedă vârstă adolescentină l-a îndrumat pe făgașul gândirii comuniste. Este foarte greu să smulgi din tine opțiunea de gândire care se face pe baze afective. E legată de tatal tău pe care-l iubeai, de respectul pe care-l aveai față de el, e legată de tinerețea ta, e legată poate de o iubită care avea idei comuniste, să zicem, pentru că au fost și astfel de convertiri. Majoritatea felurilor noastre de a gândi sunt pe un fond afectiv. Nu există gândire pură. Neuroștiințele au stabilit că oamenii privați de un fond afectiv, cu o afectivitate aproape de zero – există astfel de cazuri în urma unor accidente, când sunt distruși centrii afectivi ai creierului – ajung la o gândire pură, dar care este monstruoasă.
- Cum să învingi toate obstacolele acestea? Există mintea noastră a tuturor care este și mintea pe care o implici în preocupările științifice. A gândi pe cont propriu apare atunci când intervine lumea valorilor. Atunci mințile se distribuie cu totul altfel, de exemplu, în funcție de culturi, de matrice culturale. Matricea culturală a Europei a practicat individualismul, aceasta implicând ideea că trebuie să te porți așa încât să nu vătămezi pe altul. Matricele culturale asiatice sau africane sunt de tip sociocentrice. Îndrăznesc să spun ca numai civilizația europeană a scos pe lume imperativul gândirii cu mintea ta.
- Cultura europeană este produsul oamenilor care au gândit cu mintea lor, începând de la Socrate. Ca să rămâi la imperativele gîndirii pe cont propriu trebuia să ieși din turmă. Kierkegaard dădea ca exemplu crucificarea lui Iisus. Fiecare individ din publicul care asista la crucificare își pierduse capacitatea de a gândi cu mintea lui și de a reacționa cu sentimentele lui.
- ”A fi pe măsura timpului tău” este o garanție că nu vei gândi cu mintea ta. Trebuie să gândești în afara timpului tău, înaintea timpului tău. A gândi în pas cu timpul tău înseamnă azi, de pildă, a te alinia corectitudinii politice și, indiferent de ceea ce simți sau crezi  în mod intim, să repeți în cor tot ceea ce ți se spune că trebuie să gândești. Nimic din ceea ce e mare pe lume nu s-a făcut în pas cu ”vremea ta”.
- De unde te lua Noica? Te lua din locul în care se gândea cu mintea tuturor. Când l-am întâlnit pe Noica îmi imaginam că a face filozofie înseamnă să fii conectat la revistele occidentale de estetică sau de etică. Facultatea nu-ți dădea conștiința că trebuie să citești marii autori ai lumii. Această banalitate îmi era străină. Trebuia să apară un om care să-mi spună: dacă vrei să gândești cu mintea ta și să ajungi undeva trebuie să filtrezi tot ce s-a scris pe lumea asta. Pe urmă, îți spunea Noica, trebuie să ai o idee a ta cu care să interpretezi lumea, o cheie cu care să deschizi poarta lumii. Ești obligat să ai cheia asta!
- Benjamin Constant era un formidabil gânditor politic, unul dintre clasicii liberalismului occidental, de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În acel moment era în mare efervescență idealismul german – Fichte, Schelling, Hegel. La un moment dat, când îl cunoaște pe Schelling, își notează în jurnal: deși este o gândire complicată, abstrusă ș.a.m.d., are meritul că îți pune în mișcare gândurile proprii. Într-un mediu cultural cu o diversitate maximă și în care dialogul cultural are loc cu adevărat, gândurile fiecăruia se emancipează pentru că fiecare trebuie să filtreze ceea ce spune celălalt, să-i dea replica. De ce credeți că la Atena se gândea atât de fabulos? Pentru că oamenii liberi ajunseseră la o performanță a dialogului cum n-a mai existat niciodată pe lume. Mintea lor era foarte rafinată. Aveau capacitatea de a discuta în contradictoriu, de a vedea cum se pledează o teză și opusul ei. Toate acestea erau forme de a-ți antrena mintea. Astăzi mintea nu mai e antrenată – decât poate prin locurile comune ale televiziunii, unde calitatea celor ce apar pe ecran este de obicei jalnică.

• Poti cumpara volumul ”Nebunia de a gândi cu mintea ta” cu autograful lui Gabriel Liiceanu, de pe Giftbooks.
  

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Prizonier în rămăşiţele zilei - Remainder / Fragmentar, la TIFF, 2016

Nu ştiu cât de aproape sau de departe de atmosfera romanului lui Tom McCarthy e pelicula regizorului Omer Fast, dar Remainder-ul lui stă pe muchia îngustă şi alunecoasă dintre thriller şi film de artă. Şi nu e vorba că cele două nu s-ar putea combina, aşa cum o şi fac în acest caz, ci că spectatorii ar putea să nu ştie unde să claseze Fragmentar-ul, dacă nu cumva e un sacrilegiu amestecul celor două sau dacă, brusc, cinemaul sofisticat ar putea să nu le mai pară aşa distant. Oricum ar sta lucrurile, Omer Fast oferă o excursie tensionată, pe alocuri violentă, în iţele încâlcite, rupte şi efilate ale unei amnezii retrograde, din care protagonistul ei, interpretat de Tom Sturridge, se luptă să iasă la un liman care nu pare deloc prea apropiat.

Thrillerul se anunţă foarte devreme, când abia coborât de pe treptele unei clădiri, din capătul cărora îl priveşte enigmatic o femme-fatale, actriţa africană-americană Cush Jumbo, lui Tom (Tom Sturridge) îi cade brusc, brutal, în cap ceva atât de mare şi de rapid încât pe el îl lasă aproape mort, şiroind de sânge, iar pe noi ne trânteşte, cu pupilele dilatate, de spătarul scaunului, pentru că cine se aşteaptă la o emoţie atât de puternică la nici un minut de la debutul filmului. Şi de aici începe încercarea complicată, dificilă a personajului central, de a descâlci ceva din firele secţionate ale memoriei, transformată într-un claustrofobizant teritoriu din care apar nedesluşit, slab legate, imagini şterse, umbre, fragmente de acţiuni, feţe deformate, mirosuri, gesturi a căror semnificaţie şi aşezare cât de cât ordonată o caută cu disperare.

Supravieţuitor, dar grav avariat, al nefastului accident şi ajutat de cele 8,5 milioane de lire pe care avocatul i le obţine ca titlul de despăgubire, Tom intră cu toate puterile fizice, mnezice şi pecuniare în efortul bizar de a înţelege ceva, cât de puţin, din fulguraţiile de amintiri care îi intersectează realitatea, reconstruind-o şi remobilând-o cu ajutorul unui la fel de straniu, dar perfect eficace, fixer, personaj fără mamă, tată şi Dumnezeu, bun la toate şi pregătit pentru orice-oricât-oriunde-oricând, interpretat de Arsher Ali. O reconstrucţie şi o remobilare de proporţii importante, implicând cumpărarea unei clădiri vechi de dimensiunile unui bloc, plantarea decorului complex, care include oameni care să execute repetitiv, la infinit, aceleaşi mişcări, trei pisici, două negre şi una gri, care să stea pe aceeaşi cornişă, în aceeaşi poziţie, mirosul de ficat prăjit de la parter şi muzica lui Chopin cântată la un anumit etaj, toate elemente ale unei obsesii regizate minuţios, repetate la demenţă, cu o atenţie la detalii maladivă, dar din care răzbate clar disperarea de a se agăţa şi a construi un pod, cât de mic, cât de firav, din orice fărâmă de memorie, din orice umbră de certitudine ceţoasă. Mergând progresiv până la repetarea de 400 de ori, într-un decor construit la milimetru, a jafului armat al unei bănci, moment din care lucrurile par să se lege şi pentru spectatori, care nu sunt mai avansaţi în acest câmp de luptă cu trecutul personajului, ce, ca şi acestuia, le spune foarte puţine şi atunci când cred că o face, pare mai degrabă o chemare la alergare continuă, epuizantă, dar nu pe un drum cu început şi sfârşit, ci într-o roată de hamster, de-o circularitate strâmtă şi sufocantă.

Şi totuşi aici, în ultima repetare a jafului care ia o turnură violent de reală, Tom relocându-l fără ştirea celor patru actori-jefuitori în sediul adevărat al băncii, lucrurile încep să prindă contur, încep să se lege. Catherine (Chad Jumbo), fosta soţie a prietenului lui şi amanta lui Tom, valiza cu bani pe care aceasta i-o păstrase de la un jaf anterior, la fel de real ca şi cel de faţă, probabil mai bine organizat şi, poate, cu concursul ei nemijlocit, cei doi poliţişti care caută valiza, jefuitorii conduşi de obsedat-istericul Tom, toţi se întâlnesc în acelaşi loc. Jaful merge prost, Tom fuge pe străzi urmărit de Catherine, până la aceleaşi trepte, sub acelaşi acoperiş imens de sticlă, care se sparge şi îl trimite în comă, într-o moarte a creierului, urmată de o întoarcere la limita nebuniei şi dincolo de ea, umplută până la refuz de obsesii, disperare, transformându-i mintea într-un loc de joacă al ideilor fixe, halucinaţiilor, bucăţilor de memorie senzorială şi afectivă împrăştiate ca de un suflu de obuz.

Iar cercul nostru se închide, desluşit sau nu, lăsând lucrurile în interiorul buclei, cu toate întrebările puse şi nepuse, răspunsurile date sau ratate, îndoielile, negaţiile şi jumătăţile de adevăr, integrându-ne limpede, dar zbuciumat, fibrilant, în mlaştina amneziei, în aburii ei deşi şi asfixianţi, plasându-ne mai aproape de a-i înţelege maladia, de a ne imersa în ea, chiar fără certitudinea liniştitoare a unui final senin, care poate ar fi posibil, poate nu sau poate că nici nu contează, din moment ce i-am simţit zvârcolirea de animal sălbatic prins într-o cuşcă atât de strâmtă şi întunecoasă, încât numai voinţa fără limite şi dorinţa nemăsurabilă de a evada îl mai poate face să trăiască cu orice mijloace, ale imaginarului frust sau ale realităţii mutilate.

Un film nu foarte uşor de dus, dar nici foarte greu, cu multe lui slow-motion-uri de zonă aproape suprarealistă, dar niciodată trecută acolo, cu iz de Spuma zilelor lui Boris Vian, dar nelăsată să alunece cu adevărat în zona hiperaerată şi agitată a fanteziei şi a deformării senzoriale, acute, a realităţii. Un film construit pe suspans, cu elementele vizuale şi scriptice ale unei descrieri deopotrivă medicale şi filozofice a cămăşii de forţă în care te introduce amnezia, un film cu elemente ludice, repetitive, cu excentrism şi dinamism, chiar dacă nu excelează în zone pe care le-ai fi aşteptat mai bogate, mai complexe, mai sugestive, mai atractive, cum ar fi cea a imaginii, care, pe alocuri încremeneşte în monotonia tonului şi îţi lasă pe buze aceeaşi senzaţie şi întrebare repetată de personajul principal: "we've had this conversation before, don't you remember?" (am mai avut această conversaţie, nu-ţi aminteşti?). Cu toate aceastea Remainder nu dă deloc senzaţia că ai fi putut utiliza timpul mai bine, pentru că povestea are sens, redarea ei se străduieşte să îl arate şi să-l desfăşoare într-un ritm care nu lasă prea mult loc de nerăbdare, nu-i lipseşte scopul, chiar dacă ezită în a intra într-o categorie mai bine definită estetic, dacă nu are tenebrozitatea care poate i-ar fi servit şi nici o suficient de puternică excitare a simţurilor, mai susţinut provocatoare de nelinişte.

Descarcă programul TIFF 2016 aici..

Medicamentele ieftine, ascunse de pacienţi

Autor: Cristian Anton 02 Iun 2016 - 09:24

Jupiterimages/Getty Images Pharmacist with pill bottles at computer

Medicii prescriu medicamente mai scumpe şi direcţionează pacienţii doar spre anumite farmacii, fiind influenţaţi de bugetele de marketing ale companiilor producătoare, se arată în raportul Consiliului Concurenţei (CC) cu privire la piaţa farmaceutică.
Medicamentele generice, deşi cu cel puţin 35% mai ieftine decât variantele lor inovative, nu reuşesc să acapareze o cotă de piaţă semnificativă. Astfel, cele mai ieftine medicamente generice lipsesc de pe piaţă sau sunt comercializate în cantităţi mici. „Medicii recomandă medicamente inovative fiind influenţaţi de companiile producătoare de medicamente prin activităţi de marketing, promovare şi publicitate: congrese ştiinţifice, întâlniri promoţionale, materiale şi obiecte publicitare, sponsorizări. În ceea ce priveşte specialităţile medicale, cei mai vizaţi sunt medicii de familie/medicină generală, urmaţi de medicii cardiologi şi internişti”, se arată în raportul CC. Medicii ar putea fi încurajaţi să prescrie medicamente mai ieftine prin oferirea de stimulente financiare în cazul în care se încadrează într-un buget lunar stabilit. De asemenea, pentru fiecare medicament care a lipsit de pe piața românească s-a identificat un anumit procent de exporturi către alte state, deşi producătorii trebuie să asigure, în primul rând, cantități suficiente pentru acoperirea nevoii naționale.
Peste 160 de milioane lei au ajuns, în 2014, de la 90 companii farmaceutice la medici din România, sub formă de servicii de consultanță, drepturi de autor, onorarii pentru diferite activități sau chiar tablete și scaune directoriale. Valoarea totală a medicamentelor eliberate către pacienți cu reţetă medicală în 2015 s-a ridicat la 2,86 miliarde de lei.

Citeşte mai multe despre:   medicamente

email print

„Am fost şi voi fi în continuare dedicat construirii unui oraș modern, european. Nu voi uita niciodată promisiunile făcute cetățenilor!”

„Am fost şi voi fi în continuare dedicat construirii unui oraș modern, european. Nu voi uita niciodată promisiunile făcute cetățenilor!”

• 
• 

Publicat: Miercuri, 01 Iunie 2016 20:25

Municipiul Roman a cunoscut o adevărată renaștere în ultimii ani.

Cu ajutorul fondurilor europene, am reușit să aducem culoare și modernitate în cartierele orașului, investitori cheie au extins sau au construit noi obiective, au creat locuri de muncă și au consolidat baza industrială a orașului.

Eforturile de diversificare ale bazei economice locale trebuie să fie continuate și susținute, iar competitivitatea locală trebuie să se bazeze și pe sectorul micilor întreprinzători.

Am demonstrat pe durata celor două mandate că Romanul are potențial atractiv pentru investitori, iar dezvoltarea capacității de producție a TRW Automotive, cea mai mare investiție industrială în municipiul nostru după 1989, care asigură locuri de muncă pentru 1.500 de familii, a confirmat viziunea noastră.

Pentru următorii patru ani, vă propun să consolidăm un mediu atractiv, favorabil investiţiilor şi dezvoltării afacerilor, care să aibă ca rezultat crearea de locuri de muncă.

În cele două mandate, am pus familia romașcană pe primul plan și toate acțiunile mele s-au îndreptat spre susținerea oamenilor.

Astăzi, comunitatea noastră este vie, efervescentă, iar pentru multe familii, Romanul devine, ”acasă”.

Romanul, transformat în ultimii 8 ani într-un oraș european, se prezintă drept un oraș cu o infrastructură modernă, servicii publice competitive și o activitate socio-culturală diversă, care contribuie la creșterea calitatății vieții romașcanilor.

Voi proceda la fel și în următorii 4 ani prin facilitarea accesului la servicii publice de calitate, susținerea și dezvoltarea infrastructurii de sănătate și educație, construirea de noi locuințe și reabilitarea celor vechi.

Mă preocupă în mod deosebit siguranța cetățenilor, acasă, pe stradă, în parcuri, în fiecare cartier.

Am implementat un sistem de supraveghere cu 44 de camere video a zonelor cu grad ridicat de risc infracțional, și am dinamizat activitatea Poliției Locale. Din păcate, o problemă o reprezintă faptele comise de minori, în creștere în ultima perioadă. În următorii patru ani voi iniția o serie de măsuri care să limiteze fenomenele infracționale.

Municipiul Roman se bucură de un bogat trecut istoric şi cultural. Ne-am preocupat de modernizarea Casei ”Ioachim”, actualul sediu al Bibliotecii Municipale „George Radu Melidon”, iar prin Planul Integrat de Dezvoltare Urbană am dat viață Centrului Istoric Urban Ştefan cel Mare, vechiul centru comercial al urbei.

Istoria seculară și caracterul cosmopolit al orașului vor fi valorificate și promovate prin intermediul investițiilor în reabilitarea patrimoniului local și modernizarea infrastructurii culturale, astfel încât Romanul să fie atractiv din punct de vedere cultural, şi să ne facă să ne simţim mândri că suntem cetățeni ai cetății noastre mușatine.

Sunt bucuros că am reușit realizarea proiectului Bazinului de înot, dar și redeschiderea Ștrandului municipal.

Pentru că sportul înseamnă sănătate și sportul aduce bucurie, infrastructura sportivă din prezent (două stadioane, două săli polivalente, o sală de atletism, bazin didactic de înot, două terenuri de mini – fotbal, șase terenuri de tenis de câmp (două pe zgură, două pe gazon sintetic și două pe bitum) și 21 de săli de gimnastică are totuși nevoie și de revitalizarea celor două stadioane din municipiu.

Ne dorim și amenajarea malurilor Moldovei, nu ca bariere spre apă, ci ca punți de comunicare, elemente de relaxare și acces, pentru a aduce un plus de calitate a vieții pentru oricare dintre noi.

Potențialul urbanistic, peisagistic și turistic al râului Moldova va fi valorificat prin modernizarea falezei, de la Bazar până la podul de fier CFR, și a lacului de acumulare al microhidrocentralei prin amenajarea unei zone de agrement.

Am acordat un interes deosebit lucrărilor de modernizare și reabilitare a infrastructurii rutiere, a infrastructurii serviciilor comunitare de utilități publice, dar și construcțiilor și proiectelor noi (Artera Roman - Est, Artera Roman - Vest, amenajarea de parcări publice sau rezidențiale, extinderea și modernizarea rețelei de apă și apă uzată și a rețelei de canalizare).

Planul Integrat de Dezvoltare Urbană Roman (PIDU) reprezintă proiectul cu cea mai mare finanțare atrasă de administrația locală în exercițiul bugetar european 2007-2013. Lucrările au vizat modernizarea scuarului de lângă Hotelul Roman, a modulelor I și IV ale Pietonalului Ștefan cel Mare și a 30 de străzi din municipiu.

Pentru următorii patru ani, îmi doresc să creștem siguranța în trafic, accesibilitatea, conectivitatea și mobilitatea rutieră prin realizarea de noi investiții în infrastructura de transport.

Convingerea noastră este că în competiția cu alte orașe, principalul element de diferențiere este managementul urban, pe baza dialogului deschis cu romașcanii, respectiv guvernanța locală.

M-am preocupat constant de a îmbunătăți calitatea serviciilor oferite cetățenilor, de creșterea profesionalismului angajaților și dezvoltarea unui dialog permanent și constructiv cu cetățenii municipiului.

Susțin faptul că Primăria trebuie să fie o instituţie deschisă pentru oameni si receptivă la nevoile lor.

Cred în oportunitatea înființării unei comisii de simplificare a accesului la serviciile publice oferite de primărie ,,comisia de tăiat hărtii la nivel local”- similar comisiei de tăiat hârtii-proiect guvernamental, pentru perioada ce va urma, și eficientizarea transferului electronic de date între instituții, astfel încât să evităm costuri suplimentare pentru cetățeni sau administrație, înlăturând documentele și procedurile care nu se mai justifică.

Eforturile mele pentru următorii 4 ani vor viza creșterea absorbției de fonduri europene precum și îmbunătățirea constantă a calității serviciilor oferite de primărie cetățenilor și mediului de afaceri.

Încă de la preluarea primului mandat, m-am implicat activ în revigorarea municipiului, obiectivul central fiind reaşezarea acestei comunităţi pe locurile pe care le merită din punct de vedere istoric, geo-strategic, economic, în elita municipiilor din Moldova, fiind conectat permanent la nevoile imediate ale cetăţenilor şi la îndeplinirea angajamentelor asumate față de ,, Marea familie romașcană”.

Am fost şi voi fi în continuare dedicat construirii unui oraş modern, european, în care investiţiile să vizeze toate categoriile sociale şi profesionale, de la facilităţi pentru atragerea investiţiilor în zonă, la implementarea de proiecte care să ofere locuri de muncă pentru cetăţenii activi, de la modernizarea infrastructurii la creşterea coeficientului de sănătate prin revigorarea mediului, de la locuinţe pentru tineri şi persoane aflate în stare de risc social la infrastructura educaţională şi sportivă.

Schimbarea la faţă a oraşului a început încă din prima zi, din prima lună, din primul an de mandat şi va fi continuată, indiferent de greutăţile pe care suntem nevoiţi să le înfruntăm, pentru că Romanul merită să-şi recâştige locul “în inima Moldovei”.

Romanul trebuie să fie o „casă” îngrijită, în care musafirii să se simtă bine, confortabil şi acest lucru trebuie să ni-l asumăm în mod egal cu toţii - administraţie locală, cetăţeni, instituţii, agenţi comerciali.

Vrem să se vorbească despre Roman ca despre o poveste de succes, un exemplu pozitiv, redevenind astfel unul dintre municipiile cu cea mai accentuată dezvoltare urbană din zonă.

Nu voi uita niciodată promisiunile făcute cetăţenilor, dedic întreaga mea activitate realizării proiectelor propuse iar dragostea pe care eu și dumneavoastră o avem pentru casa noastră Roman, ne obligă să ne îndreptăm forțele către un singur ideal: Romanul, oraş european în INIMA MOLDOVEI.

Dumnezeu să binecuvânteze Romanul și pe romașcanii de pretutindeni!  

Laurențiu Leoreanu, primarul municipiului Roman

Modernizarea falezei râului Moldova și a lacului de acumulare, prin amenajarea unei Zone de Agrement

Modernizarea falezei râului Moldova și a lacului de acumulare, prin amenajarea unei Zone de Agrement

• 
• 

Publicat: Miercuri, 01 Iunie 2016 21:17

Proiectul propune modernizarea falezei râului Moldova și amenajarea acesteia ca zonă de promenadă și divertisment, prin amenajarea de alei, spații verzi, iluminat ornamental, foișoare, bănci, piste de role și biciclete, respectiv a lacului de acumulare ca bază nautică.

Proiectul este complementar cu investițiile similare finanțate în Municipiul Roman, mai ales cu proiectele „Microhidrocentrala pe râul Moldova, Municipiul Roman” și „Amenajarea si dotarea Parcurilor Zăvoi și Jora”

Termen de realizare: 2020

Costul estimativ: 5.600.000 Euro

Surse de finanțare: POR 2014-2020, axa 3 pentru iluminat public sau POR 2014-2020, PI 5.2, și din bugetul local.

„Ne dorim și amenajarea malurilor Moldovei, nu ca bariere spre apă, ci ca punți de comunicare, elemente de relaxare și acces, pentru a aduce un plus de calitate a vieții pentru oricare dintre noi.

Potențialul urbanistic, peisagistic și turistic al râului Moldova va fi valorificat prin modernizarea falezei, de la Bazar până la podul de fier CFR, și a lacului de acumulare al microhidrocentralei prin amenajarea unei zone de agrement”, a declarat primarul municipiului Roman Laurențiu Leoreanu.

Romanul Financiar

„Venim în fața dumneavoastră, având credința ca implicarea noastră poate aduce valoare vieții romașcanilor!”

„Venim în fața dumneavoastră, având credința ca implicarea noastră poate aduce valoare vieții romașcanilor!”

• 
• 

Publicat: Miercuri, 01 Iunie 2016 21:30

Venim in fata concetatenilor nostri, noi, o mana de oameni increzatori, manati de credinta ca implicarea noastra poate aduce plus valoare vietii romascanilor.

Incerc sa spun cateva cuvinte despre cei pe care ii sustin si care ma sustin in acelasi timp, in candidatura pentru Consiului Local al municipiului Roman.

Elena Chelmus este psiholog, sotie si mama. Ea este secretarul general al organizatiei PMP de la Roman, un bun organizator, un fin observator, si persoana care are o mare putere de analiza si pe care ne bizuim. Ne cunoastem din fabrica de tevi din anii '90, cand am inceput colaborarea cu sotul ei, colaborare pe care, dealtfel, o continui si acum. Am venit aproape in acelasi timp in partid si avem idealuri comune: sa realizam o schimbare in politica romaneasca, in mai bine, pentru noi si copiii nostri.

Dumitru Florea este inginer ca si mine, administrator de firma ca si mine, dar cu o experienta mult mai vasta: atat in politica, cat si in afaceri. Chiar daca e printre cei mai noi membri ai echipei noastre, s-a integrat foarte bine si ne-a acordat pe deplin sprijinul in aceasta campanie electorala. Consideram ca mentalitatea unui om de afaceri poate eficientiza administratia locala, prin folosirea judicioasa a resurselor, ca si cum ai actiona pentru tine.

Marius Birsan este jurist in cadrul Spitalului Municipal de Urgenta Roman. Lucreaza in domeniul resurselor umane, in care are o vasta expertiza. E un prieten bun, de nadejde, care reuseste sa mobilizeze oamenii si sa-i motiveze. Cunoaste sistemul din interior si ne ajuta sa intelegem cum functioneaza si cum poate fi imbunatatit.

In cele din urma voi incerca sa ma prezint. Sunt inginer metalurg care a practicat meseria in fabrica de tevi. Am condus apoi Asociatia Pigmalion de la Clubul Petrotub oferind servicii pe piata muncii in cadrul unui proiect finantat de Guvernul Elvetiei. Dupa ce am intrat in Uniunea Europeana finantarea a incetat si m-am ocupat de propria afacere in constructii si servicii de mentenanta industriala. Am dobandit competente care sa-mi permita sa vin in fata romascanilor si sa le cer increderea.

Cred cu tarie ca eu si colegii mei putem aduce un suflu nou, inovator in administratia locala. Trebuie doar sa reusim sa ne convingem concetatenii sa ne voteze.

Constantin Iancu

Celălalt eu

„Nu există nici un Eu în sine, ci numai

Eu din cuvîntul fundamental Eu-Tu …”

(M. Buber)
Faptul că „la început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul”i denotă că Dumnezeu şi Cuvîntul s-au aflat dintotdeauna într-un raport de reciprocitate absolută. Rostirea Cuvîntului creator este o formă dumnezeiască de existenţă, modul concret de identificare cu sine. Noi nu sîntem doar urmarea rostirii divine, ci sîntem însăşi rostirea. Pentru a crea lumea, Dumnezeu n-a trebuit decît să-i pronunţe numele.
„La început a fost Cuvîntul…” înseamnă că şi acum este tot Cuvîntul, şi în viitor va fi tot el. Noi sîntem doar atîta timp cît el este. Nu a existat un început în care nu a fost cuvîntul, după cum nu va exista un prezent şi un viitor în care nu va fi. Chiar şi la sfîrşit va fi tot cuvîntul. „Întrucît avem un început, noi nu putem accede la veşnicie decît dacă o fiinţă veşnică ar accepta începutul, asemenea nouă, şi astfel, unită cu noi, ne-ar conduce către veşnicia sa”ii. Cuvîntul este eternitatea divină a rostirii lui. Prin intermediul acestuia divinitatea face lumea în fiecare clipă. Omul şi lumea nu sînt decît materializarea rostirii. Moartea înseamnă căderea din această rostire, trecerea în tăcerile ei. Cuvîntul nu doar cheamă lumea, lucrurile, fiinţele la existenţă, ci el le întreţine permanent existenţa. Prin rostire, cuvîntul îşi concretizează în existenţă propria anterioritate. Prin aceasta el este deja ceea ce vrea să fie. În datul său genezic, sacru, cuvîntul, chiar nerostit, înseamnă dialog, comunicare. El înseamnă dialogul tăcut al Creatorului cu increatul. Forma materială a acestui dialog, a acestei comunicări este omul, lumea, tot ce există. Dumnezeu îl cheamă pe om din inexistenţa sa cu ajutorul Cuvîntului. „Şi Cuvîntul s-a făcut trup…”iii. În actul facerii lumii cuvîntul divin nu-şi consumă substanţa. (În ebraică, dabar înseamnă atît cuvînt, cît şi act). Omul este chiar această pronunţie creatoare a lui Dumnezeu. Cuvîntul divinatoriu conţine toate posibilităţile realului, toate posibilităţile posibilului. Latent, el conţine şi toate posibilităţile imposibilului. Prin spunere divină, Cuvîntul îşi procură realitatea, adevărul. Tăcerea, în acest sens, nefiind decît presupoziţia lui. Rostirea cuvîntului creator a fost una dintre posibilităţile realizate ale creaţiei. Fără rezonanţa sa divină rămîneam în veşnica tăcere a neînceputului, a non-rostirii. Spaţiul şi timpul au sens numai în perspectiva cuvîntului rostit. Prin rostirea creatoare Cuvîntul şi-a modelat spaţiul şi timpul, coextensivitatea lumii sale. Prin posibilitatea sa mereu extensibilă, el face loc lumii, îi creează premisa. Pentru om, cuvîntul este legătura transcendentală cu Creatorul. Noi putem tinde la totalitate, la infinit, doar pornind de la acest nimic întemeietor al cuvîntului. Pentru Creator, Tăcerea şi Cuvîntul sînt substanţa din care a făcut lumea. Limbajul său are valoare ontologică, el a stat la originea realuluiiv.
Cînd omul poate rosti, la rîndul lui, primul cuvînt creator, îşi întemeiază propriul eu (oikeiosis). Cînd îl poate rosti deplin pe Tu-ul său creator devine cu adevărat eu, devine celălalt eu. Devine eul capabil de absolut. Pentru ca să pot spune eu (cu înţelesul de eu sînt) şi pentru ca acest lucru să poată avea semnificaţie, obiectualitate, trebuie obligatoriu să existe un Tu cu realitatea ipotetică a prezenţei sale. „Celălalt se întîlneşte, nu se constituie”v. Eu nu pot spune eu, pe de altă parte, decît cuprinzînd cu privirea pe celălalt, simţindu-l ca făcînd inextricabil parte din compoziţia eului meu. Eul meu există doar pentru că celălalt (tu) îl oglindeşte detaşat. Îl face posibil prin simpla sa prezenţă, prin biunivocă raportare. „Există un fel de fiinţă în doi, iar celălalt nu mai este pentru mine un simplu comportament în cîmpul meu transcendental, după cum nici eu nu mai sînt în al lui, ci colaborăm într-o reciprocitate perfectă, perspectivele noastre lunecă una în alta, coexistăm de-a lungul aceleiaşi lumi”vi. Aproapele (tu-ul) este prilejul proxim de a-mi realiza eul, şansa intermediar-necesară de a-l putea înţelege pe Tu. Viaţa şi moartea propriului eu nu sînt decît momente datorate prezenţei celuilalt, mărturiei sale apofantice. Eu trăiesc şi mor parţial în celălalt, cu ajutorul lui. Fără el, viaţa şi moartea mea ar rămîne simple accidente într-o derulare care ar evidenţia doar neantul. Eu sînt doar în măsura în care există celălalt, ceilalţi. În sens aristotelic, Unul se revelează doar ca Multiplu. „Cea mai înaltă datorie a omului este de a produce deopotrivă Doiul şi gîndirea Doiului, exerciţiul Doiului”vii. Eul total este Dumnezeu (celălalt-ul absolut al eului meu), care nu are nevoie de nici o raportare, de nici un alt tu simbolic sau real. Cu toate acestea, atotcunoscător, omniscient şi omnipotent fiind, a simţit nevoia să-şi împartă cu omul singurătatea sa dialogică. Ne putem chiar întreba (deşi creştinismul are un răspuns) de ce a creat un celălalt (uman), un aspirant timid la dumnezeire? De ce a deschis o clipă tainele Eului absolut pentru ca, după aceea, să permită căderea, păcatul, răul? Căderea a scindat, a fracturat relaţia eului cu Eul său absolut. Din relaţie privilegiată cu Eul, omul căzut a ajuns să aştepte doar celălalt-ul îndepărtat al eului său. „Opera îşi prezintă autorul în absenţa autorului”viii. Datorită păcatului originar nici un eu nu mai poate fi singur eu integral, pur. Cînd se descoperă reciproc, cuplul adamic nu face decît să-şi conştientizeze eul singularizat, înstrăinat, rupt de prezenţa nemijlocită a Eului, dependenţa păcătoasă de celălalt. Cu această privire mirată începe alteritatea, descoperirea celuilalt, a sinelui. Iar ca să fie, „ca alteritatea să se producă în fiinţă e nevoie de o gîndire şi e nevoie de un Eu”ix. Eul parţial părăsit se scindează în două identităţi stranii. Căzuţi din preajma Eului absolut, nu facem decît să ne tot configurăm şi re-configurăm eul. Şansa recuperării se află pe jumătate în noi, în propriul nostru eu, cealaltă jumătate se află în celălalt eu, parcurs obligatoriu prin intermediul aproapelui.
De fapt, orice eu este parţial celălalt, după cum celălalt este parţial eu. Doar împreună, în cuprinderea dianoetică a fiinţării putem rosti predicatul sînt/sîntem. Eu sînt doar în măsura în care sîntem. Raport care se constituie doar „pentru că veşnicia e o însuşire inerentă dualităţii”x. Deşi celălalt rămîne preponderent în prezenţa activă/pasivă a potenţialităţii sale, eu nu mă pot defini fără această ipoteză a vecinătăţii lui. Nu mă pot raporta la lume fără această umbră ce se contopeşte cu a mea. Celălalt eu nu este un dat definitiv, ci este ceva permanent de cucerit. Doar din poziţia de eu (creat), capabil, cu o formulare kantiană, de „libertate transcendentală”, îl pot cuceri pe celălalt eu. Realitatea acestei ambianţe procesuale este comunicarea (comunicarea eului). Fără aceasta, ceilalţi nu sînt decît vagi reprezentări. Existenţa noastră, ca euri individuale ne-împlinite, poate fi dovada deductibilă a existenţei Eului divin. Eul intră prioritar în relaţie cu profunzimile proprii (cu celălalt eu) concomitent cu alteritatea curioasă a aproapelui, cu reciprocitatea sa disjunctă. Eu şi tu ne putem defini social prin suma armonică a singurătăţilor noastre deschise. Dumnezeu (Ens Entium) există cu adevărat – ca adevăr uman – din moment ce există două persoane. „Căci fiecare lucru participă la adevăr în măsura în care participă la fiinţă”xi. Dacă Adam ar fi rămas singur nu l-ar fi cunoscut (cu adevărat) niciodată pe Dumnezeu. Dacă în lume ar trăi un singur om, Dumnezeu nu ar exista. Deşi el nu există doar pentru om, ci există şi pentru Sinexii. Omul există datorită lui Dumnezeu, dar Dumnezeu nu există datorită omului. Comunicarea umană a lui Dumnezeu este percepută, în bună măsură, ca fiind existenţa sa, suma predicatelor sale. Sensul acestei comunicări îl vizează strict pe om. „Dacă omul ar fi, iniţial, în posesia condiţiei înţelegerii adevărului, ar gîndi că Dumnezeu este prin faptul că şi el este”xiii. Eul rămas fără umbra sa dialogică (divină) se va risipi în trăiri psihice contradictorii, în amor fati. Sensul întregii creaţii nu este altul decît acela de a realiza un dialog cu cel care a creat-o. Tăcerea (ca sinteză a limbajului) este doar punctul maxim al acestui dialog. Cu adevărat, cucerirea celuilalt se face pe tărîmul propriului eu, unde alternanţa cuvînt/tăcere trimite anamnetic la începuturi, la originaritatea oricărui cuvînt şi a oricărei tăceri. Timpul şi spaţiul, în indiferenţa lor imperturbabilă, măsoară tăcut distanţa dintre eu şi celălalt eu. Context în care limbajul este forma catoptrică de a fi împreună. Fapt care înseamnă şi această armonizare cu elementele străine (eului), prinse voluntar în comunul spaţio-temporalităţii. „Numai deoarece eu sînt un sine ce există, numai de aceea eu sînt un posibil «tu» pentru un altul, însoţitor tot ca sine”xiv. Cine şi-a înţeles pe deplin eul (celălalt) a parcurs pe jumătate calea divinităţii. Tematizarea subiectului sacru începe cu tematizarea profană a celuilalt eu. Limbajul rămîne mediul ontologic din care rezultă derivaţia eu-tu. Existenţa umană stă preponderent în natura revelată a acestui raport. Eul filtrat prin prezenţa tu-ului (aproapelui) oferă o primă certitudine misterioasă a existenţei sale. Este vorba despre cea a eului reflectat în străinătatea prietenoasă a feţei celuilalt. Uneori, neputînd fi eu complet (celălalt eu), eul se goleşte (kenosis), se rupe în multiple euri nesemnificative, limitîndu-se la conţinuturile aleatoriu livrate de conştient sau de inconştientxv, la egologie.
Chiar şi eul necredincios îşi secretă propria sa idealitate, pandant la profanitatea din jur. După cum eul poate fi umplut cu conţinuturile cele mai contradictorii. Între eu şi tu se interpune intervalul celuilalt eu, care ne apropie şi ne desparte în acelaşi timp. Cînd se produce, dialogul eului cu Tu-ul său semnifică şi umple cu substanţă golul temporal. Face ca „sinele” prezenţei noastre să dea turul unei realităţi nemaiîntîlnite, inexistente pînă la noi. Eul finit rămîne partea vizibilă a unui raport cu un Tu infinit, prins în limitele nelimitatului său. Cu alte cuvinte, „în experienţa religioasă, Dumnezeu, înainte de a fi un Eu, este un Tu”xvi. Prin cuvîntul rostit în sine, divinitatea se auto-originează. Creaţia îşi are fundamentul în această originare, care înseamnă ieşirea eului divin din sine şi dialogul tăcut cu tu-ul lumii. Din cauza creaţiei ex nihilo, probabil, eul nostru poate doar să aspire la egalitatea cu Tu-ul creator. Dar, de atins, nu va putea să o atingă niciodată. Natura noastră creaturală nu ne permite acest lucru. Pentru că toate „au fiinţă în măsura în care au primit-o de la Tine şi sînt lipsite de fiinţă în măsura în care nu sînt ceea ce Tu eşti”xvii. Prin păcat, primii oameni îşi descoperă adevărata natură a ego-ului: cea căzută. Creîndu-l pe om din „ţărînă”, Dumnezeu nu a vrut un partener de dialog absolut egal, ci doar unul care să aspire permanent la această egalitate. A vrut un bob de rouă în care să se poată reflecta un crîmpei de universalitate, măreţia creaţiei. Eul nu se poate manifesta, iniţial, decît ca diferenţă, ca distanţare faţă de mediul său originar. Pentru ca, ulterior, să nu se poată împlini decît în această culpabilă re-găsire. În drumul spre celălalt (eu) intră necesarmente şi aproapele, cu capitalul lui dezinteresat de iubire. Imperativul cristic de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine este cel mai greu de conciliat în registru uman. Celălalt nu poate fi iubit necondiţionat decît în măsura în care a devenit alter ego. Fără liantul acestei simbioze, eu şi celălalt evoluăm nu doar în indiferenţa ne-iubirii, ci rămînem entităţi divergente, dacă nu total antinomice. Cosmicitatea eului devine accesibilă şi prin mundaneitatea aproapelui, prin terestritatea sa mistică. În faţa eternităţii vom apărea într-o dublă ipostază: de eu şi de imagine (eidolon) a celuilalt. Efectul întîlnirii cu celălalt îl vom purta pînă la capăt. „Creaţiunea îşi vădeşte alcătuirea graţie fenomenului întîlnirii”xviii. Momentul întîlnirii cu alteritatea constituie prilejul reiterării originarei reciprocităţi, a nevoii eului de celălalt. Odată cu eul se naşte şi tu-ul nostru geamăn, aproapele. Aflate într-o profundă simbioză, cele două nu vor face decît să-l caute pe Tu-ul perfect, premergător oricărei existenţe. Şi a cărui „perfecţiune se comportă ca materie pentru perfecţiunea ulterioară”xix, adică pentru om. Noi existăm doar pentru că el a existat mai întîi.
Eul accede la eu prin Tu numai după ce şi-a cucerit cathartic eul din Eu, tu-ul proxim. Prima formă de tu se cuibăreşte în noi, în natura noastră disjunctă, în drumul raportării la marele Tu. Nici un eu (nici un tu) nu poate fi definit în afara nemijlocitei prezenţe a celuilalt. În orice definiţie a eului intră o doză de Tu, o fărîmă din celălalt-ul imediat. Eul poate fi subiect numai dacă cineva observă acest lucru. Nici obiectele, nici lucrurile din preajmă, nici chiar eul complet izolat nu se poate ridica la calitatea de subiect. Pentru ca fiinţa să fie, ea are nevoie organică de prezenţa unui martor. Altfel, ea este fără să fie. Celălalt rămîne, prin prismă fenomenologică, doar un obiect al experienţei şi trăirilor personale, o formă de provocare ontico-noematicăxx. În deplină şi reculeasă singurătate, eul poate deveni martorul (absent al) celuilalt eu. Timpul sacru, în acest context, este măsura raportării eului la Eu. Spaţiul (sacralizat şi el) fiind suportul său derulant, scena convergenţei imanente eu-tu. Plasată în spaţiu şi în timp, întîlnirea cu celălalt nu se poate face decît în sărbătoare. Orice tu rămîne, pînă la urmă, doar o treaptă, şansa destinală a întîlnirii unicului Tu. Dacă omul (sau hazardul) ar fi stat la originea propriei existenţe nu ar mai fi fost nevoie de celălalt. Acesta era înglobat solipsist în propria sa singularitate. Fiind creat ca eu imperfect (dar capabil de perfecţiune), preajma celuilalt apare ca o formă de infinit tangibil, ca o umbră geamănă proiectată pe oglinda posibilului. Sinteza priveliştilor de sus şi de jos ale eului reprezintă, în bună măsură, lumea propriului destin. „Lumea nu este un joc divin, ea este un destin divin”xxi. Eul „lărgit” înglobează, la o privire sumară, eul propriu-zis, supra-eul şi eul sacralizat (celălalt eu). Eul propriu-zis ne este dat în mod natural. Supra-eul îl putem atinge printr-un exerciţiu constant de voinţă şi preocupare spirituală. Eul sacral (celălalt eu) se naşte doar în contingenţă cu divinul. El poate fi întîlnit gradual, parcurgînd treptele eului, sau, ex abrupto, prin revelaţie. Necesitatea eului sacru este dată a priori, pe cînd celelalte trepte empirice ale eului rămîn să fie cucerite pas cu pas, prin concluziile a posteriori parţial necesare. Eul este şi experienţă revelată. Cînd eul s-a instalat în divinitate şi divinitatea s-a coborît în eu, în profunzimile lui, eul nu mai este doar eu. Eul devine parţial altul, adică celălalt eu. Toate Persoanele treimice sînt, fiecare, Dumnezeu. Dar numai Dumnezeu-Tatăl poate rosti în eternitate – Eu. Celelalte Persoane treimice se îmbracă în Eul dumnezeiesc (fiind, în acelaşi timp, Dumnezeu), primesc nesfîrşita sa lumină. Facerea lumii a fost Cuvîntul pronunţat în potenţele nelimitate ale tăcerii sale originare. Tăcerea de dinainte nefiind decît determinantul cuvîntului, aşteptare a sa, componenta etern-disponibilă a putinţei rostirii lui. „În relaţia cu Dumnezeu, exclusivitatea nemijlocită şi inclusivitatea absolută sînt una”xxii. Eul nostru nu e decît rostirea permanentă a Eului divin, a tăcerii sale vorbitoare, analogon-ul său. Cît timp facem parte din această rostire, eul nostru mai are un rost. În afara ei, cu toată existenţa noastră epidictică, nu existăm. Ca atare, libertatea eului este chiar dependenţa sa transmundană. Şi totuşi, se topeşte total eul sufletesc al omului în unitatea divină? „La ce bun această desfătare în Dumnezeu?”xxiii. Sîntem entităţi menite a nu ne întîlni niciodată? Probabil, ca în scrierile upanişadice, cînd vom putea cît de cît înţelege acest lucru, înţelegerea şi adevărul nu vor mai servi la nimic. (Acest tip de căutare seamănă cu o parabolă a lui J. d’ Encausse: „Omul în căutarea adevărului poate fi numit un om de zăpadă plecat în căutarea cauzei sale fundamentale care este apa. Înainte de a o cunoaşte, el trebuie să accepte moartea propriei sale forme, transformarea sa într-o baltă de apă. Este sigur că între omul de zăpadă dispărut şi balta de apă apărută prin dispariţia lui, între om şi cauza sa primă nu se poate stabili nici un dialog”).
Din perspectiva teologiei creştine eul există, a fortiori, doar în speranţa întîlnirii Tu-ului divin. Credinţa autentică nu este, pînă la urmă, decît o încercare de diminuare (înălţătoare) a eului, de topire a lui în Tu. Celălalt eu este trecerea parţială în Tu-ul sacru. Fiinţa nici nu se uneşte total cu divinitatea, nici nu rămîne pururi separată. Unitatea şi singularitatea evoluează precum lumina şi întunericul, însă cu totul după alte legi. Noi putem doar alege lumina sau întunericul. La fel cum tot în sarcina eului cade evoluţia sa în rău sau în bine, gestiunea libertăţii sale. Răul este la îndemîna oricui, în timp ce binele trebuie cucerit clipă de clipă. Platonician vorbind, cînd ai la îndemînă toate posibilităţile răului, nu e uşor să fii drept, cinstitxxiv. Eul se afundă în imensitatea Tu-ului universal, rămînînd totuşi în forma conceptibilă a individualităţii sale. Putem fi întregul doar avînd mereu în conştiinţă, ratio essendi, partea noastră perisabilă. „Dumnezeu «imaginează» lumea în sensul că o aşează dinaintea Sa, ca pe ceva total străin de sine”xxv. Eternitatea poate fi cucerită în secvenţe, secundă de secundă. Viaţa este chiar acest nesperat prilej. Omul (eul) nu este scop în sine. Scopul omului este Dumnezeul-Om. Sinteza dintre absolutul divin şi contingentul uman a fost făcută de Isus. Punîndu-şi limitele şi posibilităţile doar în sine, în elanul propriului eu, omul va rata, chiar dacă uneori în mod sublim, încărcătura adevăratelor sale valenţe spirituale. (Spiritualitate care, din alte perspective, poate părea că este şi o funcţie a biologicului). Chiar dacă este înmormîntat în pămînt, omul este născut mai mult pentru cer. Limitarea sa umană nu este decît baza pentru non-limitarea sa divină, postulatul transcendentalităţii sale. În cea mai banală faptă umană este investită o nelimitată doză de sacralitate. Pentru omul care crede, chiar dacă acesta nu doreşte nimic pentru el, prin credinţa sa Dumnezeu va dori pentru elxxvi. Gîndul nostru lucrează la două mîini: una de aici şi alta de dincolo. Numai împreună ele pot da lucrarea. Modelul rămîne Dumnezeul-Cuvînt. Eul nostru îl conţine pe tu, după cum tu-ul îl conţine iremediabil pe eu. Ele nu sînt decît căutare reciprocă. „Fiecare este celălalt şi nimeni nu este el însuşi”xxvii. Unite de la început (aspect ce ne-ar fi plasat direct în tagma îngerilor), eul şi tu-ul ar fi ratat chiar esenţialul lumesc: întîlnirea. Eul nu trebuie mutilat, anulat la întîlnirea cu Tu-ul său creator, ci mai temeinic pus în valoare. Sacralitatea noastră este dată doar de faptul de a fi, de a putea rămîne oameni liberi (capabili de îndumnezeire) pînă la capăt. În unirea cu Dumnezeu omul rămîne om şi Dumnezeu rămîne Dumnezeu. Un singur om s-a unit total cu Dumnezeu: Isus Cristos. În unitatea credinţei pot intra un eu şi un Tu care nu se destructurează total, ci se unesc în bucuria umană/divină a diferenţei. Primul pas spre acest tip de unificare este moartea, privită în orizontul creştin al învierii. Viaţa este şansa unei evlavioase diferenţieri. Numai aşa, în continuare, „omul e însuşi rostul şi încununarea lumii”xxviii. Eul nostru nu se poate uni total cu Eul divin. Creatorul nu l-a făcut, augustinian vorbind, din natura sa, ci din nimicul cosmic. Dacă substanţa noastră era identică celei divine, eul nostru evolua în ceruri. La sfîrşitul timpurilor ne vom uni nu cu Creatorul nostru, ci cu partea umană a dumnezeirii. Dincolo, lutul nostru modelat nu are nici o valoare de întrebuinţare. Proaspătă va rămîne doar partea spiritualizată a pămîntului din care am venit.
Eu şi tu sîntem doar două contingente limitări, care ne dez-limităm reciproc în speranţa întîlnirii Tu-ului transcendent, a speranţei mîntuirii. „A te prezenta în mod determinat în faţa misterului nedeterminat este condiţia primă a mîntuirii”xxix. Unificarea totală cu infinitul creator rămîne un ţel prea mare pentru creatura finită. Mai modesta căutare a întîlnirii rămîne o ţintă mai rezonabilă. Tentaţiei maximale a infinitului sacru trebuie să-i contrapunem realitatea mai plauzibilă a intervalului, a finitudinii operante. Absolutului hazardat trebuie să-i preferăm (in)finitul posibil. Iubirea (aproapelui) este forma cea mai înaltă şi mai concretă de a spune Tu. Iubirea este substanţa eului, granitul şi diafanitatea prezenţei sale. Eu sînt cel ce pot să fiu cu ajutorul tău. Dumnezeu este al nostru doar în măsura în care nu îl transformăm în posesie, dacă nu îl obligăm să fie al nostru. Noi sîntem ai lui doar dacă sîntem uitînd recuperator acest lucru. El este totalitatea, dar nu poate fi partea rea a sufletului nostru. Dumnezeu nu poate fi răul din noi. Dar, în mod direct, nu poate fi nici binele, pentru că acesta rămîne un atribut specific al eului. El rămîne libertatea noastră fundamentală. Dumnezeu este căutare. Cu cît avem sentimentul că l-am găsit, cu atît trebuie căutat cu şi mai mare ardoare. Cu o vorbă pascaliană, trebuie căutat tocmai pentru că l-am găsit. Credinţa este modul privilegiat şi exclusiv de a căuta, o cercetare continuă a sufletului şi a raţiunii. Eul se zideşte prin căutări şi aproximări pioase, nu prin găsiri demonstrative, triumfaliste. Ca euri conştiente, treze, sîntem condamnaţi la îndumnezeire. „Căci de Dumnezeu trebuie să ne amintim mai degrabă decît să respirăm, şi, dacă se mai poate spune, nimic altceva nu trebuie să facem, decît să ne amintim de Dumnezeu”xxx. Omul poate fi rău şi ticălos datorită bunătăţii lui Dumnezeu. Dacă el ar fi fost o clipă rău, omul nu ar mai fi apucat să fie bun (ori rău) niciodată. Pentru a putea aspira la vecinătatea Tu-ului divin, eul nostru trebuie să rămînă în coordonate cît mai umane. El trebuie să realizeze îndumnezeirea în limitele sale şi în condiţiile acestei lumi. Căci „nimeni nu s-a suit la cer decît Cel ce S-a coborît din cer, Fiul Omului, Care este în cer”xxxi. Fără prezenţa sacralităţii, eul rămîne un rest din care umbra Tu-ului a dispărut, o fantoşă misterioasă. Trăirea celuilalt eu, a eului pus să dialogheze cu Tu-ul său creator rămîne marea noastră faptă pămîntească. Din unghiul eului conştient, Tu-ul există chiar şi în inexistenţă. Orice increat îşi conţine rezerva sacrală a potenţelor sale, Tu-ul său intrinsec îşi ia identitatea posibilă drept fiinţarexxxii. Tu-ul este oglindirea originară a oricărui eu. Numai omul, prin credinţa şi faptele sale, poate să-i restituie lui Dumnezeu, pentru existenţa sa primită în dar, promisiunea umanului îndumnezeit. Omul nu este chemat să strice ordinea lumii, ci este chemat să o confirme continuu de pe treapta sa profană/sacră.
Universalitatea divinităţii trebuie parcursă la pasul particularităţilor umane specifice. Desăvîrşirea eului nu se face posesiv, centripetal, ci se face cultivîndu-l pînă la abandon. Cum putem fi noi egali cu Dumnezeu înainte de a putea fi egali cu noi înşine, cu celălalt-ul potenţialităţii noastre? Nu riscăm să dobîndim „grade ale fiinţării, însă pierdem fiinţarea?”xxxiii. Cum pot fi egal cu mine însumi ( cu aproapele) fără a cuteza creştineşte să fiu cît de cît egal cu Dumnezeu? Dar noi am primit un eu gata creat, urmînd ca doar recrearea lui sacrală să cadă în sarcina noastră. Doar în felul de a ne re-crea la infinit sîntem asemănători divinităţii. Credinţa autentică şi spiritualitatea trăite stenic pot constitui minime dovezi ale temeiului existenţei concrete a celuilalt eu. Nu cred că Dumnezeu ne vrea dumnezei. El ne vrea exact ceea ce ne-a creat – o a m e n i. Oameni care sînt capabili de îndumnezeire, buni gospodari ai potenţelor şi libertăţilor proprii. Fiinţe care poartă sublimul şi decăderea naturii primite. Privit în oglinda absolutului, orice eu poate deveni celălalt eu. Cu condiţia să ştie să invoce la timp Tu-ul al cărui ecou şi consecinţă nemijlocită este.
Note
i Ioan, 1,1.
ii Sfîntul Augustin, Confesiuni, trad. Eugen Munteanu, Ed. Nemira, Bucureşti, p. 423.
iii Ioan, 1,14.
iv Goetschel, Roland, Kaballa, trad. Carmen Blaga, Editura de Vest, Timişoara, 1992, p. 40.
v Sartre, Jean-Paul, Fiinţa şi neantul. Eseu de ontologie fundamentală, trad. Adriana Neacşu, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2004, p. 352.
vi Ponty, Maurice Merleau, Fenomenologia percepţiei, trad. Ilieş Cîmpeanu, Georgiana Vătăjelu, Ed. Aion, p. 418.
vii Badiou, Alain, Manifest pentru filosofie, trad. Andreea Raţiu, Ed. Ideea Desing & Print, Cluj, 2008, p. 54.
viii Lévinas, Emmanuel, Între noi, încercare de a-l gîndi pe celălalt, trad. Ioan Petru Deac, Ed. All, Bucureşti, 2000, p. 37.
ix Idem, Totalitate şi infinit, eseu despre exterioritate, trad. Marius Lazurca, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 23.
x Aristotel, Metafizica, trad. Şt. Bezdechi, Ed. IRI, Bucureşti, 1996, p. 55.
xi Ibidem, p. 73.
xii Hegel, Georg Wilhelm Friedrich, Prelegeri de filosofie a religiei, trad. D. D. Roşca, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1969, p. 60.
xiii Kierkegaard, Soren, Fărîme filosofice, trad. Adam Arsinevici, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999, p. 41.
xiv Heidegger, Martin, Problemele fundamentale ale fenomenologiei, trad. Bogdan Mincă, Sorin Lavric, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 478.
xv Vezi Jung, Carl Gustav, Puterea sufletului, Antologie, trad. Suzana Holan, Ed. Anima, Bucureşti, 1994, p. 13.
xvi Pareyson, Luigi, Ontologia libertăţii. Răul şi suferinţa, trad. Ştefania Mincu, Ed. Pontica, Constanţa, 2005, p. 131.
xvii Sfîntul Augustin, op. cit. p. 149.
xviii Buber, Martin, Eu şi Tu, trad. Ştefan Aug. Doinaş, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 52.
xix Thomas de Aquino, Despre fiind şi esenţă, trad. Eugen Munteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 51.
xx Vezi Husserl, Edmund, Meditaţii carteziene, trad. Aurelian Crăiuţu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 125.
xxi Buber, Martin, op. cit., p. 111.
xxii Ibidem, p. 107.
xxiii Ibidem, p. 115.
xxiv Platon, Dialoguri, trad. Constantin Noica, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, p. 237.
xxv Pleşu, Andrei, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 78.
xxvi Meister Eckhart, Cartea consolării divine, trad. Victoria Comnea, Dan Dumbrăveanu, Ed. Herald, Bucureşti, p. 13.
xxvii Heidegger, Martin, Fiinţă şi timp, trad. Gabriel Liiceanu, Cătălin Cioabă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 175.
xxviii Pleşu, Andrei, op. cit. p. 35.
xxix Buber, Martin, op. cit. p. 119.
xxx Sf. Grigorie de Nazians, Cuvîntări teologice, trad. Gh. Tilea, Nicolae Barbu, Ed. Herald, Bucureşti, p. 73.
xxxi Ioan, 3, 13.
xxxii Lévinas, Emmanuel, op. cit. p. 20.
xxxiii Nietzsche, Friedrich, Voinţa de putere, trad. Claudiu Baciu, Ed. Aion, 1999, p. 319.