De mult n-am mai citit o carte scrisă cu atâta prietenie față de cititor! Nu mă așteptam să o citesc cu atâta râvnă, în doar câteva ore, fără să o pot lăsa din mână.
Un eseu filozofic nu-l citești așa, ca pe un roman, s-ar presupune. Trebuie să faci un mic efort, să transpiri puțin sau să fii într-o anume stare sufletească. O temă atât de abstractă precum însăși gândirea nu pare să provoace o bună-dispoziție imediată.
După primele rânduri însă aceste prejudecăți dispar. Textul nu e deloc anevoios, criptic, cum te așteptai. Te prinde foarte repede. Heidegger, Arendt, Kiergegaard, Noica devin un fel de cunoștințe comune într-o scrisoare pe care ți-o scrie Gabriel Liiceanu. O scrisoare între prieteni, intimă, nedestinată altor ochi decât ai tăi.
Și îți spune un lucru destul de interesant. Că nu mai ești ”minor” și că ar fi cazul să începi să mai gândești lumea și cu mintea ta. Oamenii, în general, nu prea gândesc cu mintea lor, trebuie că știi asta. Preferă mintea comună, mintea altora, gândirea servită, mitologiile, ideologiile sau mintea celor ce vorbesc la televizor.
Ei se descurcă destul de bine, în general, fără să își pună întrebări filozofice. Ba, deseori, faptul de a-ți pune probleme din acestea îți poate provoca necazuri și poate chiar stârni bătăi de joc din partea celor ce sunt foarte bine integrați în mulțime. De pildă, un filozof grec, Thales din Milet, a căzut într-un puț ”pe când observa astrele și se uita în sus. […] Iar o slujnică tracă, spirituală și simpatică, a râs de el, spunând că se străduiește să cunoască lucrurile din cer, dar îi scapă cele de dinainte și din dreptul picioarelor.”
Nu e foarte profitabil să gândești la aștri, așa pare să fie. Și totuși, prietenul tău, autorul cărții, îți spune că el vede în acea cădere în puț a lui Thales o clipă glorioasă. Cum așa? Ce se petrece cu tine și cu lumea atunci când te apuci să gândești în afara rutinei și a afacerilor de zi cu zi?
Sigur, e o carte cu un discurs riguros și sistematic. Dar nu te depășește, autorul îti rămâne devotat, scrie pentru tine. Și te îndeamnă spre lucruri periculoase. A gândi de unul singur este o aventură în care ai de înfruntat obstacole neînchipuit dificile pentru ca în final să-ți găsești sensul propriu de a fi. De pilda, spune autorul în discuția de mai jos: ”A fi pe măsura timpului tău” este o garanție că nu vei gândi cu mintea ta. Cât de greu poate fi să te dezbini de timpul tău? De fapt, nu există și n-a existat vreodată pe lume o aventură mai tare…
Mai jos, puteți urmări o discuție cu Gabriel Liiceanu despre acest volum, ”Nebunia de a gândi cu mintea ta”, apărut de curând la Editura Humanitas. Cartea se va lansa la Bookfest sâmbătă, la ora 13.00, la standul Editurii Humanitas. (L.P.)
Poti cumpara volumul ”Nebunia de a gândi cu mintea ta” cu autograful lui Gabriel Liiceanu, de pe Giftbooks.
______________________________________
Idei din discuție:
- Oamenii pentru care profesiunea răspunde întocmai vocației și pasiunilor lor sunt fericiți și liberi tot timpul. Ocupându-se cu lucrurile care le plac cel mai mult în viață, ei trăiesc într-o armonie perfectă. Dacă însă ne gândim la cei ce sunt înstrăinați în munca pe care o fac zi de zi, atunci se pune întrebarea când se întorc ei la ei înșiși? Fiindcă, dacă nu se întorc, vor constata că viața le-a fost trăită de alții, de structurile sociale, de categoriile speciei.
Contează capacitatea fiecăruia de a-și face tabieturi. De pildă, obiceiul pe care ți-l faci de a citi înainte de a te culca – să nu intri în somn fără să te speli de zgura zilei, evadând într-o lume mai pură, aceea a unei cărți care te face să gândești cu mintea ta, care îți curăță afectele și care te ajută să intri în somn, purgat de zgura zilei. Educatorii pe care i-ai avut sunt esențiali aici. Dacă nu practici întâlnirea cu tine vei fi - vei constata mai târziu – un om profund nefericit și care și-a consumat viața departe de sine însuși.
Oamenii pot trăi perfect fără să intre în dialog cu ei înșiși, fără să caute un sens al existenței în această lume. Pot trăi perfect în marea călduță a vieții, duși de val până la sfârsitul zilelor, în categoriile comune ale vieții. Majoritatea oamenilor așa și trăiesc.
- Un om poate trăi pe diferite paliere ale existenței. Poate trăi foarte jos, la un nivel biologic și spiritual comun sau poate trăi foarte sus, spunând: eu nu pot să ies din viață fără să fi făcut efortul de a înțelege ce e cu mine.
Alexandru Dragomir a fost un mare gânditor al acestei țări, dar nu s-a manifestat public niciodată. Câțiva prieteni l-au întrebat: bine, dar atunci de ce citiți toți filozofii și toată literatura lumii, vă luați note, scrieți reflecții în caiete? Pentru ce? Răspunsul lui a fost: ”Ca să nu mor bou!” Noica spunea altfel: știu că viața nu are un sens, ce bine că nu are! Așa pot eu să-i dau unul.
- Ești obligat să te întorci la tine, este răspunderea supremă. Ce fac eu cu timpul pe care trebuie să-l petrec aici? Cine să-ți spună ce să faci, dacă nu tu?
Nebunia de a gândi cu mintea ta
- Mare parte din biografia mea profesională s-a consumat în prejudecata că specia umană începe din clipa în care începe cultura. Nu îmi puneam problema pe fondul cărei istorii a apărut această gândire – gândire pentru sine, pură. Cum au apărut oamenii care se așezau undeva înlăuntrul vieții lor și pur și simplu se gândeau în afara felului pragmatic în care gândirea funcționează în fiecare zi.
- Există gândirea care este comună tuturor oamenilor, o funcție neurologică – este capacitatea de a prelucra funcțiile vieții, de a gândi în jurul actelor comune: cum îmi așez ustensilele pe masa de lucru, cum îmi deschid ușa casei… Noi gândim cu toții în acest fel, secundă de secundă. Aceasta este funcția neurologică a gândirii și ea este aceeași la toți oamenii. Oamenii gândesc, spre deosebire de celelalte animale, în modul cel mai rafinat, cel mai evoluat pentru a se orienta în mediul lor. Dar atunci de ce trebuie să apară un alt fel de gândire? De ce trebuie să ne gândim la sensuri, la valori sau la ce e cu noi, la cum a început lumea?
- Gândirea aceasta – pe care am numit-o oțioasă, adică gratuită, ruptă de activitățile comune curente – a apărut foarte târziu în istoria speciei umane. Ce s-a întâmplat atunci în sutele de mii de ani de dinainte? Răspunsul e simplu: se gândea tribal. În momentul în care apare gândirea pe cont propriu la filozofii greci, ceilalți, concetățenii acestor gânditori, cetățenii din Atena gândeau colectiv. Totul era explicat prin zei. Explicațiile vaste ale lumii le făceau prin recurs la mitologie. Așa se întâmplă și azi. Pe fundalul acesta discutăm despre miracolul apariției gândirii cu mintea ta.
- Ideile noi pe lume sunt puține. În științele umaniste nu există infinite idei. Există idei despre ce e frumos, bine, rău, cum să trăiești. La acestea nu poți să dai mii de răspunsuri. Dar fiecare om care s-a ciocnit cu aceste probleme, la un nivel înalt de creativitate, a exprimat alfel aceste lucruri.
- A-ți cuceri mintea pe cont propriu înseamnă a învinge succesiv o serie de obstacole. Ne naștem într-un mediu în care se gândește. Când spui în română ”se”, traduci impersonalul unui act. Noi intrăm în lume gândind în felul în care se gândește. Un prim obstacol sunt prejudecățile. Ele funcționează începând din familie. Bunicii sunt cei ce, de obicei, ți le trec. Apoi sunt prejudecățile pe care ți le dă școala – ideologizată, de multe ori. Ea îți dă o interpretare a lumii care nu-ți permite selecții, ci care îți spune: așa trebuie să gândești.
- Apoi, sunt prejudecățile bazate pe structuri afective, pe experiențe afective. Va dau ca exemplu primul nostru președinte de după `90, care a spus în repetate rânduri că tatăl său l-a influențat foarte mult și că de la fragedă vârstă adolescentină l-a îndrumat pe făgașul gândirii comuniste. Este foarte greu să smulgi din tine opțiunea de gândire care se face pe baze afective. E legată de tatal tău pe care-l iubeai, de respectul pe care-l aveai față de el, e legată de tinerețea ta, e legată poate de o iubită care avea idei comuniste, să zicem, pentru că au fost și astfel de convertiri. Majoritatea felurilor noastre de a gândi sunt pe un fond afectiv. Nu există gândire pură. Neuroștiințele au stabilit că oamenii privați de un fond afectiv, cu o afectivitate aproape de zero – există astfel de cazuri în urma unor accidente, când sunt distruși centrii afectivi ai creierului – ajung la o gândire pură, dar care este monstruoasă.
- Cum să învingi toate obstacolele acestea? Există mintea noastră a tuturor care este și mintea pe care o implici în preocupările științifice. A gândi pe cont propriu apare atunci când intervine lumea valorilor. Atunci mințile se distribuie cu totul altfel, de exemplu, în funcție de culturi, de matrice culturale. Matricea culturală a Europei a practicat individualismul, aceasta implicând ideea că trebuie să te porți așa încât să nu vătămezi pe altul. Matricele culturale asiatice sau africane sunt de tip sociocentrice. Îndrăznesc să spun ca numai civilizația europeană a scos pe lume imperativul gândirii cu mintea ta.
- Cultura europeană este produsul oamenilor care au gândit cu mintea lor, începând de la Socrate. Ca să rămâi la imperativele gîndirii pe cont propriu trebuia să ieși din turmă. Kierkegaard dădea ca exemplu crucificarea lui Iisus. Fiecare individ din publicul care asista la crucificare își pierduse capacitatea de a gândi cu mintea lui și de a reacționa cu sentimentele lui.
- ”A fi pe măsura timpului tău” este o garanție că nu vei gândi cu mintea ta. Trebuie să gândești în afara timpului tău, înaintea timpului tău. A gândi în pas cu timpul tău înseamnă azi, de pildă, a te alinia corectitudinii politice și, indiferent de ceea ce simți sau crezi în mod intim, să repeți în cor tot ceea ce ți se spune că trebuie să gândești. Nimic din ceea ce e mare pe lume nu s-a făcut în pas cu ”vremea ta”.
- De unde te lua Noica? Te lua din locul în care se gândea cu mintea tuturor. Când l-am întâlnit pe Noica îmi imaginam că a face filozofie înseamnă să fii conectat la revistele occidentale de estetică sau de etică. Facultatea nu-ți dădea conștiința că trebuie să citești marii autori ai lumii. Această banalitate îmi era străină. Trebuia să apară un om care să-mi spună: dacă vrei să gândești cu mintea ta și să ajungi undeva trebuie să filtrezi tot ce s-a scris pe lumea asta. Pe urmă, îți spunea Noica, trebuie să ai o idee a ta cu care să interpretezi lumea, o cheie cu care să deschizi poarta lumii. Ești obligat să ai cheia asta!
- Benjamin Constant era un formidabil gânditor politic, unul dintre clasicii liberalismului occidental, de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În acel moment era în mare efervescență idealismul german – Fichte, Schelling, Hegel. La un moment dat, când îl cunoaște pe Schelling, își notează în jurnal: deși este o gândire complicată, abstrusă ș.a.m.d., are meritul că îți pune în mișcare gândurile proprii. Într-un mediu cultural cu o diversitate maximă și în care dialogul cultural are loc cu adevărat, gândurile fiecăruia se emancipează pentru că fiecare trebuie să filtreze ceea ce spune celălalt, să-i dea replica. De ce credeți că la Atena se gândea atât de fabulos? Pentru că oamenii liberi ajunseseră la o performanță a dialogului cum n-a mai existat niciodată pe lume. Mintea lor era foarte rafinată. Aveau capacitatea de a discuta în contradictoriu, de a vedea cum se pledează o teză și opusul ei. Toate acestea erau forme de a-ți antrena mintea. Astăzi mintea nu mai e antrenată – decât poate prin locurile comune ale televiziunii, unde calitatea celor ce apar pe ecran este de obicei jalnică.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu