Evenimentele recente din Marea Britanie sunt nu doar o sursă de perplexitate, dar şi un motiv serios de alarmă pentru toţi europenii. Dacă o tradiţie politică precum cea engleză, apoi britanică, nu a fost suficientă pentru a-i împiedica pe politicienii de la Londra în a urma un curs de acţiune care a plasat întreg Regatul Unit într-o situaţie aproape imposibilă, prognoza cu privire la evoluţiile viitoare probabile din Europa cu greu poate fi una optimistă.
Emoţiile sunt încă foarte puternice, şi este normal să fie aşa, nu doar pentru că ieşirea Marii Britanii din UE ar fi, într-adevăr, un moment de turnură în istoria Europei (şi a Occidentului), dar şi pentru că o imensă majoritate a sondajelor, studiilor, analizelor, comentatorilor etc. anunţa până la 22 iunie o victorie a taberei “Remain”, la scor strâns ce-i drept.
Orice încercare de evaluare a situaţiei create în Europa de referendumul britanic ar trebui să plece de la constatarea faptului că Marea Britanie şi establishment-ul politic de la Londra se află, începând cu 23 iunie 2016, într-o situaţie de netă inferioritate faţă de UE şi establishment-ul politic de la Bruxelles şi, mai mult decât atât, fără perspective realiste de redresare a poziţiei în viitorul previzibil. Cedând din raţiuni aproape exclusiv de politică internă (deci tactice) tentaţiei de a organiza un referendum pe o temă strategică (apartenenţa la UE), pe care nimeni şi nimic nu i-l impunea, premierul David Cameron a comis o eroare capitală: a subordonat strategia tacticii, exact invers decât normal, obţinând astfel un “rezultat” care cu greu îşi poate găsi în istoria britanică un echivalent după bătălia de la Hastings din 1066.
Mulţi observatori insistă deja asupra faptului că referendumul din 23 iunie a fost consultativ, deci guvernul britanic nu este obligat din punct de vedere strict legal să ţină cont de rezultatul acestuia. Observaţia este tehnic corectă, la fel ca şi constatarea faptului că 51,9% dintr-o prezenţă la vot de 72,2% înseamnă că “doar” 37,4% din electoratul britanic a votat pentru Brexit. La fel de adevărat este şi faptul că politica asumată de guvernul Cameron înainte de referendum era una de rămânere a Marii Britanii în UE, precum şi faptul că parlamentarii britanici, într-o proporţie covârşitoare, sunt pro-UE. Nu este însă deloc clar ce valoare de întrebuinţare politică mai pot avea aceste adevăruri acum, după ce “poporul s-a pronunţat”.
Dilema fundamentală în care guvernul Cameron (cu concursul mai mult sau mai puţin tacit al opoziţiei laburiste) a plasat întreaga clasa politică britanică este următoarea: fie ignoră pe bază de argumente tehnic-legaliste rezultatele referendumului din 23 iunie şi riscă astfel să administreze o lovitură fatală celei mai vechi tradiţii parlamentar-liberale din Europa (de la semnarea Magna Carta au trecut exact 800 de ani, o “vechime în democraţie” cu care nici un alt stat european nu se poate mândri), fie respectă tradiţia şi merge înainte, riscând astfel nu numai pierderea statutului actual şi influenţei în UE, dar – mai grav poate – pierderea Scoţiei şi Irlandei de Nord.
A doua constatare majoră care se impune în acest moment este că, în pofida aparenţelor, aderarea la UE este mai simplă decât ieşirea din organizaţie, fapt pe care majoritatea britanicilor abia au început să-l descopere, sau să-l intuiască, abia pe 24 iunie 2016, când presa a început să se ocupe temeinic de acest subiect (interesant, ignorat în general înainte de referendum). Cert este că independent de votul din 23 iunie, niciun Brexit nu poate avea loc înainte de minimum 2 ani de la depunerea de către guvernul britanic a cererii oficiale de retragere din UE, în baza Articolului 50 (deja faimos) din Tratatul UE. Or, în afară de anunţarea viitoarei sale retrageri din funcţie, David Cameron nu pare deocamdată deloc decis asupra paşilor următori, cu atât mai puţin asupra pasului irevesibil al notificării Consiliului UE cu privire la intenţia de a “divorţa” de Uniune. Se adaugă şi faptul că Parlamentul nu poate fi ocolit în chestiuni privind tratatele internaţionale (cum este şi cazul Tratatului UE), deci cu greu va putea fi evitat un vot al Camerei Comunelor unde, cum spuneam, marea majoritate a deputaţilor sunt pro-UE.
Chiar dacă guvernul demisionar Cameron ar decide (şi reuşi) să depună notificarea în scurt timp, Marea Britanie va fi membră deplină a UE cel puţin până la mijlocul anului 2018. Iar pentru a înţelege mai bine ce ar putea însemna “minimum 2 ani“, să ne amintim că retragerea Groenlandei din CEE a durat 3 ani (1982 – 1985), şi asta în condiţiile în care a fost vorba de o retragere “minusculă”, atipică şi parţială – Groenlanda este teritoriu autonom care ţine nominal de Coroana Danemarcei, avea atunci sub 50.000 de locuitori, şi legături economice şi instituţionale cu CEE care nu suferă nicio comparaţie cu legăturile existente azi între Marea Britanie şi UE. Ceea ce s-a construit timp de 43 de ani între Marea Britanie şi Europa cu greu se va putea “desface” în 2 ani, mai ales de o manieră reciproc convenabilă.
Pentru Londra însă, în acest moment, nu timpul este principala problemă, ci poziţia de negociere, grav afectată de deciziile guvernului Cameron. Aproape toţi europenii sunt de acord că UE traversează o criză existenţială severă, oricum suficient de gravă pentru ca scenariul disoluţiei generale să nu mai fie neapărat considerat ca ştiinţifico-fantastic sau apocaliptic. De aceea nu este surprinzător că liderii eurocraţiei de la Bruxelles şi Strasbourg au reacţionat la referendumul britanic din 23 iunie atât printr-un amestec de dialectică îmbăţoşată (“Foarte bine, plecaţi cât mai repede, noi ceilalţi rămânem strâns auniti în jurul măreţelor idealuri!” etc.), cât şi de o manieră amintind vag de proverbul românesc care zice că “în tot răul şi-un bine“.
Liderii instituţiilor europene – i.e. adevăraţii lideri ai UE – nu au decât o singură problemă cu Brexit-ul: exemplul şi inspiraţia pe care l-ar putea da altor state membre, sau unor forţe politice euro-sceptice din cadrul acestora, mai academic spus “riscul de contaminare”. Probabil că politicienii britanici care au acceptat ideea referendumului pe tema apartenenţei la UE nu au urmărit cu atenţie istoria Greciei din ultimii 8 ani, altfel ar fi tras concluzii utile operaţional. Liderii UE au făcut (aproape) tot ce le-a stat în putere pentru a preveni ieşirea Greciei din zona euro, care ar fi presupus un risc major de ieşire şi din UE, nu pentru că aveau insomnii legate de situaţia economică a grecilor, ci pentru că nu considerau (şi nu consideră nici acum) acceptabile riscurile psihologice, de imagine, şi în ultimă instanţă politice pe care “pierderea” unui stat membru le-ar putea antrena la nivelul europenilor din alte state membre.
Desigur, Grecia nu “joacă” în aceeaşi ligă politică cu Marea Britanie, care este a doua putere economică din UE şi care şi-a negociat din timp exceptări atât de la zona euro, cât şi de la spaţiul Schengen. Dar oricât de puternică ar fi Marea Britanie în plan european, după un mariaj de peste 40 de ani liderii eurocraţiei de la Bruxelles, Strasbourg şi Frankfurt nu o vor lăsa să iasă din UE “ca şi când nimic nu s-a întâmplat”, adică păstrând avantajele avute ca membru, dar fără fără să plătească un preţ dureros, dintr-un motiv foarte simplu: propriul lor instinct de supravieţuire. Preşedintele Comisiei Europene, domnul Jean-Claude Junker a fost cât se poate de explicit în acest sens, când a declarat că “nu va fi un divorţ amiabil cu Marea Britanie“. Nu a fost vreun resentiment ascuns în respectiva declaraţie, ci doar un calcul rece de putere şi interese, iar decidenţii britanici ar trebui să-l ia foarte în serios.
Ca să parafrazăm o recentă expresie care a făcut vâlvă a domnului Frank-Walter Steinmeier, ministrul german de Externe, deja se aude “zăngănit de referendumuri” din Franţa, Olanda şi Italia, pentru a nu mai vorbi de Scoţia şi Catalunia. Dacă, după Marea Britanie, fie şi un singur stat membru UE cu pondere mare, din zona euro, se decide la rândul său pentru “Exit” (sau intră într-o criză internă severă care-l scoate din “jocul european”), UE va fi terminată, fapt foarte bine înţeles începând de la ameţitorul nivel al domnilor Jean Claude Junker, Donald Tusk şi Martin Schultz, şi până jos, la nivelul ultimilor funcţionari europeni care se luptă cu hârtiile.
După Brexit, Franţa, Italia, Spania sau chiar Olanda ar dispune, fiecare în parte şi împreună, de “glonţul de argint” cu care ar putea trage în UE. Germania singură nu ar face faţă unui al doilea “exit” de asemenea calibru, fapt aparent bine înţeles la Berlin, dovadă declaraţia deloc entuziastă şi trimiţând la continuarea cooperării cordiale cu britanicii, emisă “la cald” de cancelarul german, doamna Angela Merkel. Germania a pierdut la 23 iunie 2016 ultimul mare aliat din “vechea Europă” în lupta pentru menţinerea disciplinei bugetare şi reducerea datoriilor suverane în UE.
Începând cu 24 iunie 2016 ritmul de modificare a mai multor balanţe de putere din Europa s-a accelerat semnificativ. Într-una dintre acestea, Germania va fi tot mai izolată în faţa frontului statelor vest- şi sud-europene care aplică, pe fond, politici de inspiraţie socialistă bazate prioritar pe menţinerea (sau chiar creşterea) deficitelor bugetare şi pe creşterea constantă a datoriei suverane, politici – trebuie spus – sprijinite de Banca Centrala Europeană, care injectează lunar zeci de miliarde de euro în cumpărarea de obligaţiuni de stat emise de aceste state, cu dobânzi preferenţiale, din aceleaşi “raţiuni superioare” independente de legile economice: salvarea UE, implicit a instituţiilor europene, nu în ultimul rând a ei însăşi. Dacă şi în Spania, urmare a două alegeri generale cu rezultate neclare, blocul de extremă stânga condus de Podemos va reuşi să acceadă la guvernare, Germania se va găsi practic singură în faţa “blocului latin” (fără România, dar cu Grecia), care va face din lozinca “anti-austerităţii” drapel de luptă.
A doua balanţă de putere afectată de referendumul britanic este cea dintre Germania şi Franţa. Sigur că cele două state menţin o prietenie şi cooperare exemplare din anii 1950, care a permis iniţierea “proiectului european”, dar nici naivitatea n-ar trebui să ne copleşească. Trio-ul “greilor” – Berlin, Londra, Paris – se va restrânge acum la duetul Berlin – Paris. Cele două capitale personifică arhitecturile statale şi suveraniste cele mai solide ale Europei continentale, deci niciun avans decisiv spre o UE ca adevarată uniune politică nu va fi posibilă fără ca elitele germană şi franceză să-şi clarifice – în interiorul lor mai întâi, apoi între ele – răspunsurile la câteva întrebări extraordinar de dificile. Supravieţuirea strategică a UE se va juca acum, decisiv, pe axa Berlin – Paris. Dar, deloc de neglijat, Franţa “dispune” azi de cel mai puternic, structurat şi periculos vehicul politic anti-UE din Europa de Vest – “Frontul Naţional” – un baroc latin de naţional-socialism (pe care prea puţini îndrăznesc să-l eticheteze corect, chiar dacă i-au studiat “programul” şi sursele de finanţare), care a ajuns suficient de puternic pentru a ataca în 2017 reduta puterii din Paris, cu şanse matematice non-neglijabile.
Ieşirea Marii Britanii din UE poziţionează automat Franţa într-o poziţie decisivă pentru viitorul UE, şi asta în condiţiile în care spectrul politic francez este serios bulversat. Aproape nimeni nu ia în serios deocamdată accederea FN la putere în Franţa, dar asta nu ar trebui neapărat să ne liniştească, având în vedere că până la 22 iunie 2016 aproape nimeni nu credea nici că britanicii ar putea vota pentru ieşirea ţării lor din UE. Dacă un astfel de scenariu ar deveni realitate, ar echivala cu reeditarea în context şi tipare actuale a unei situaţii strategice similare cu cea din 1939: o Germanie preeminentă economic şi politic pe continent, dar fără o “plasă de siguranţă” (UE) corespunzătoare, blamată din toate direcţiile (astăzi, spre deosebire de 1939, fără temei) pentru eşecul economic al unor state din zona euro, ar fi în mod periculos tentată să asculte din nou cântecul de sirenă care vine dinspre Est (în esenţă, acelaşi care se aude aproape continuu din vremea Tratatului de la Rapallo din 1922).
A treia balanţă de putere pe care votul britanic din 23 iunie 2016 o va influenţa direct este cea între instituţiile UE şi statele membre UE. Crizele multi-vectoriale şi inter-condiţionate care afectează Europa începând cu 2008 au lovit în plin, în principal, statele naţionale membre ale UE. În ceea ce le priveşte, instituţiile europene au fost prea puţin afectate, ba chiar şi-au trăit “o a doua tinereţe”, cu puteri şi energii nebănuite. Ieşirea Marii Britanii din UE ar accelera procesul (devenit evident odată cu criza izbucnită în 2008) de transfer al puterii reale din UE de la guvernele statelor membre la instituţiile europene. Nu este un accident, şi nici o coincidenţă, că imediat după aflarea rezultatelor referendumului preşedinţii Comisiei Europene şi Parlamentului European au început să emită declaraţii favorabile urgentării “divorţului” de Londra şi “partajului” cu aceasta: situaţia le convine (să recunoaştem că o asemenea minge la fileu, precum cea ridicată de premierul Cameron, nu apare în fiecare zi în marea politică), şi dacă nu ar fi sentimentul vag de teamă că Brexit-ul le-ar putea da şi altora idei, care mai atenuează ceva din entuziasm, dopurile ar fi sărit de mult din sticlele de şampanie la Bruxelles.
În mod similar, nu este nici un accident, şi nici o coincidenţă, că doamna Merkel – spre deosebire de liderii instituţiilor UE şi de alţi lideri naţionali din UE – a fost mai reţinută şi deloc entuziasmată la aflarea rezultatelor referendumului britanic: pentru că înţelege exact că izolarea în care deciziile guvernului Cameron au împins Marea Britanie, complică implicit şi poziţia politică a Germaniei în UE (“bombardată” cu Brexit şi refugiaţi, opinia publică europeană n-a dat mare atenţie disputei recente dintre Deutsche Bank şi ministrul german de Finanţe, de o parte, şi conducerea Băncii Centrale Europene, de cealaltă parte; este păcat, ar fi trebuit s-o facă). Să nu uităm că doamna Merkel guvernează într-o “mare coaliţie”, avându-l de-a dreapta pe vice-cancelarul Sigmar Gabriel, iar de-a stânga pe ministrul de Externe Frank-Walter Steinmeier, liderii Partidului Social Democrat (deci ambii “de-a stânga”, de fapt), care au o influenţă majoră asupra direcţiei diplomaţiei germane.
Nu este greu de imaginat ce gânduri “suave” ar putea avea la această oră doamna Merkel la adresa domnului Cameron, care în afară de faptul că şi-a auto-anulat cariera de politician şi om de stat, a mai plasat-o şi pe cancelara germană într-o situaţie ultra-complicată. Cu tensiunile din coaliţia CDU/CSU – SPD, generate de diplomaţia paralelă a acestuia din urmă faţă de Rusia, încă prezente, doamna Markel s-a trezit cu un al doilea front intern, legat de abordarea Brexit-ului. Declaraţiile contradictorii din 26 iunie, doamna Merkel pledând pentru “negocieri fără grabă cu partenerii britanici“, iar domnul Steinmeier pentru “lansarea cât mai rapidă a separării, pentru a evita un blocaj de durată“, atestă fără dubiu că acest al doilea front tocmai a fost deschis, şi nu se va închide prea curând.
Pentru a recupera, doamna Merkel a convocat – tot la Berlin, desigur – pe 27 iunie o reuniune la nivel înalt în “format super-Roma” (Germania, Franţa şi Italia – adică doar “greii” semnatari în 1957). A făcut aparent concesii preşedintelui francez, grăbit ca mulţi alţi lideri UE “să-i vadă placaţi pe britanici“, afirmând că negocierile cu Londra vor începe imediat ce va fi depusă cererea de retargere din Uniune. Un pas inteligent, având în vedere că declaraţiile din aceeaşi zi ale premierului Cameron indică foarte clar că nu va fi deloc uşor de identificat în Regatul Unit un candidat la postul de prim ministru, fie el conservator, laburist sau de orice altă afiliaţie, care să aibă tentaţii politic-suicidale suficient de puternice pentru a-şi lega numele de cererea oficială de retragere a Regatului Unit din UE. Invitarea Italiei într-un “format de 3″ a fost de asemenea o manevră inteligentă, întrucât oferă Germaniei mai multă frexibilitate prin comparaţie cu relativ rigida şi constrângătoarea “axă Berlin – Paris”.
Dincolo însă de poziţionările şi manevrele politice la nivel continental, din ultimele zile, explicabile prin preocupările principalilor protagonişti de a evita să plătească orchestra atunci când “opera Brexit” se va încheia, din coroborarea declaraţiilor reuniunilor de urgenţă UE-6 şi UE-3, din 26 şi 27 iunie, se conturează, înaintea Summit-ului UE-27 din 29 iunie, o tendinţă prioritară de a avansa agenda “uniunii de apărare şi securitate”, urmată de agenda “uniunii fiscale”. Se adaugă ceva elemente de asezonare privind creşterea competitivităţii, a coeziunii sociale, reducerea şomajului în rândul tineretului etc., zone unde orice progres este însă condiţionat de reforme drastice ale legislaţiilor naţionale privind munca, mediul de afaceri şi administraţia, iar experienţa recentă a Franţei, care încearcă o reformă în domeniu mult mai timidă faţă de ce ar fi necesar, nu induce neaparăt optimism.
O concluzie posibilă ar fi că, aşa cum se conturează acum, agenda prioritară a Summit-ului UE din 29 iunie 2016, nu se anunţă în mod deosebit promiţătoare pentru statele din afara nucleului CEE iniţial, în mod sigur nu pentru statele non-euro şi non-Schengen (şi nici pentru toate celelalte).
Efectele şi reverberaţiile Brexit-ului au mai arătat şi faptul că mai vechii sau mai recenţii critici ai domnului Jean-Claude Junker, preşedintele Comisiei Europene, s-au înşelat serios în evaluările lor. Declaraţia domnului Junker că “după Brexit, Germania va juca un rol central chiar mai important, în Europa” este capodopera unui artist al politicii, a unui tactician strălucit, nicidecum a unui “birocrat rigid”. Afirmaţia, inatacabilă la Berlin, lansată într-un interviu dat “popularului” cotidian “Bild” (cel mai citit ziar german) a echivalat cu un şah dat cancelariei federale germane: veţi avea un rol “central”, adică veţi fi în lumina reflectoarelor, vizibili (şi mai ales responsabili), în timp ce instituţiile UE, mai puţin vizibile, vor continua procesul de consolidare. Cum să refuzi aşa onoare făcută de domnul Junker?
Concluzia de etapă, din acest punct de vedere, este că poziţia naţională a Germaniei, în arhitectura de putere a UE, a fost “lovită” serios de Brexit. Între poziţiile foarte ferme la adresa “dezertorilor” britanici adoptate de liderii instituţiilor UE, dar şi de preşedintele francez François Hollande, dar şi de propriul său ministru de externe (care a obţinut consensul, pe aceeaşi poziţie, la Berlin, în 26 iunie, din partea omologilor francez, italian, olandez, belgian şi luxemburghez), cancelara Angela Merkel un spaţiu de manevră limitat.
Nu ar fi însă corectă analiza modului în care liderii instituţiilor UE au reacţionat şi preluat iniţiativa după Brexit, fără a menţiona că din perspectiva obiectivului fundamental (implicit, dar fundamental) al proiectului “construcţiei europene” – respectiv o uniune politică bazată pe suveranitate comună / partajată – politicile Marii Britanii în plan european, în ultimii 43 de ani, cu greu ar putea fi definite ca favorizante. Dimpotrivă, Londra a avut constant o poziţie “specială”, “excepţională”, şi-a negociat “opt out”-uri într-o serie de domenii şi a marcat constant faptul că are rezerve faţă de continuarea transferului de suveranitate şi faţă de continuarea integrării politice la nivel continental. Ultimele “excepţii” pe care guvernul Cameron le-a negociat (dificil) cu UE, în speranţa obţinerii unei majorităţi “Remain” la referendumul din 23 iunie, cu siguranţă au enervat multe persoane la nivelul instituţiilor UE, dar şi în unele capitale naţionale.
Prin urmare, problema fundamentală aici este de a stabili dacă fermitatea majorităţii liderilor UE şi din statele vest-europene faţă de Londra (în sensul de a o presa spre urgentarea “divorţului”) are la bază motivaţia corectă sau nu. Aici se află cheia înţelegerii perioadei următoare.
Dacă motivaţia fermităţii post-Brexit a leadership-ului UE este de a valorifica rapid oportunitatea avansării integrării politice europene, “odată dispărută frâna britanică”, în sensul de a redefini instituţii UE simplificate birocratico-administrativ şi apropiate rapid de interesele şi capacitatea de înţelegere a europenilor prin dependenţa electorală directă de aceştia (altă pârghie democratică nu s-a inventat deocamdată) şi prin mecanisme clare de alegere, investire, demitere şi control, atunci ne-am afla în faţa unei perspective interesante, novatoare, cu şanse rezonabile să scoată Europa din criza multi-vectorială actuală. România ar fi interesată direct de o astfel de perspectivă, şi ar beneficia de pe urma ei dacă ar deveni realitate.
Dacă însă fermitatea post-Brexit a leadership-ului UE este motivată de jocuri tactice la nivelul elitelor europene, vizând consolidarea puterii eurocraţiei în cadrul arhitecturii instituţionale actuale (care are, apropo, o responsabilitate certă în amplificarea curentelor euro-sceptice, anti-sistem, populiste etc.), sau vizând câştiguri de politică internă pe termen scurt în principalele state vest-europene mai ales, atunci ne-am afla în faţa unei perspective îngrijorătoare, în care cu greu s-ar putea identifica avantajele ieşirii Marii Britanii din UE, inclusiv – sau mai ales – pentru statele UE din Europa central-răsăriteană.
Evident, nu este încă posibilă o concluzie fermă, “la cald”, cu privire la direcţia pe care o vor imprima decidenţii din UE, care dispun încă de pârghiile necesare pentru a evita cel mai rău scenariu. Se poate doar constata că primele manevre nu sunt neapărat încurajatoare. Trimiterile iniţiale, timide, despre necesitatea unui nou Tratat European, au fost rapid estompate de reluarea referirilor la o “UE flexibilă”, adică una cu mai multe sub-uniuni incluse, criteriul de apartenenţă fiind “dorinţa” unui stat sau a altuia de a avansa integrarea în diferite domenii. Altfel spus, ideile progresive (un nou Tratat UE care să ducă in corpore la integrare politică avansată) sunt deja contrabalansate de ideile regresive (o “UE frexibilă” este o altă formulare pentru “Europa cu mai multe viteze”, idee deja “obosită” pe piaţa politico-academică de profil în ultimii cel puţin 20 de ani).
Convocarea la Berlin, în 26-27 iunie, a două reuniuni “restrânse” a liderilor europeni, în formate “UE-6″ şi “UE-3″, nu este, în contextul analizării efectelor Brexit-ului, de bun augur. Nu sunt doar 3 sau 6, ci minimum 27 de state care intenţionează să rămână în UE, a căror părere contează, şi care au statut politic egal în baza Tratatului UE. Anul 1957 este departe, iar Europa s-a schimbat profund de atunci. Resuscitarea, la Berlin sau în orice capitală vest-europeană, a “gloriosului an 1957″ (semnarea Tratatului de la Roma) nu este, în esenţă, prea diferită de resuscitarea, la Moscova, a aceluiaşi “glorios an 1957″ (lansarea Sputnik-ului). Revenirea cu picioarele în actualitate, şi la realitatea momentului, ar face bine tuturor.
Care au fost aşadar mesajele principale ale reuniunilor “restrânse” de la Berlin din 26-27 iunie? Două, în esenţă. Primul mesaj, către Londra: “Plecaţi cât mai repede ca să ne putem şi noi rezolva problemele!“. Ar fi interesant de ştiut dacă emitenţii unui astfel mesaj au evaluat atent ce efect va produce la nivelul Camerei Comunelor din Parlamentul de la Londra şi al Guvernului britanic (chiar dacă Partidul Conservator îi va găsi rapid un succesor lui David Cameron), ştiut fiind că nimic din cadrul Tratatului UE sau din legislaţia internă britanică nu impune instituţiilor de la Londra să facă ceva, orice, în legătură cu referendumul din 23 iunie, şi cu atât mai puţin “repede”, cum sunt somate din aproape toate direcţiile (europene) de 72 de ore. Al doilea mesaj, către statele UE neinvitate: “Pregătiţi-vă pentru o UE flexibilă, şi pregătiţi-vă să fiţi voi înşivă flexibili!“. De aici s-ar putea înţelege că multe state UE ar trebui să fie nu atât “flexibile”, cât mai ales pregătite pentru surprize diverse. Şi încă pe termen scurt.
Revenind la efectele referendumului din 23 iunie, este evident că, pe termen scurt, acestea vor afecta Marea Britanie într-o măsură mai mare decât UE. Jucând pe o miză uriaşă fără cărţi prea bune în mână, guvernul Cameron a aruncat practic Marea Britanie într-o perioadă de cel puţin 2 ani de incertitudine şi instabilitate. Jumătate din exporturile britanice se fac în UE, de unde rezultă că negocierea unor termeni comerciali favorabili de acces pe piaţa comună pentru produsele şi serviciile britanice este vitală pentru Londra. Ieşirea din UE ar presupune şi renegocierea, sub egida OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului) a tuturor acordurilor comerciale la care Marea Britanie este implicit parte acum ca urmare a apartenenţei la UE, respectiv a acordurilor cu ţări care concentrează mult din celelalte 50% ale exporturilor britanice.
Administraţia publică britanică ar fi nu doar supusă la presiuni colosale pentru a încheia un astfel de volum de negocieri în 2 ani (termen fixat de Articolul 50 din Tratatul UE), dar toţi ceilalţi ar fi conştienţi că britanicii ar negocia contra-cronomentru, cu un termen limită “în spate”, deci de pe poziţii de inferioritate. În cazul negocierilor cu instituţiile UE, s-ar adauga, cum spuneam, dorinţa liderilor acesteia de a demonstra restului europenilor “ce păţesc dezertorii” (termenul îi aparţine domnului Junker). Epopeea Brexit-ului face evident faptul că Articolul 50 a fost redactat astfel încât să pună în dezavantaj serios statul care ar intenţiona retragerea din UE, “detaliu” căruia nu i s-a dat atenţie la negocierea Tratatului probabil pentru că nimeni nu se gândea atunci că un “exit” ar interesa pe cineva. De unde se vede, odată în plus, că în politică şi afaceri niciun scenariu nu trebuie ignorat. Oricum, dacă Guvernul britanic ar decide totuşi să depună notificarea cu privire la intenţia de retragere din UE, pentru negociatorii britanici ar urma, în cel mai “bun” caz, doi ani de coşmar şi – mai grav – fără perspective realiste de a obţine la final un statut internaţional pentru Marea Britanie măcar egal cu cel actual.
Dacă situaţia nu era deja suficient de sumbră, o analiză rapidă a modului în care britanicii au votat la scară regională face tabloul şi mai alarmant. Nicio singură circumscripţie electorală din Scoţia nu a votat majoritar pentru Brexit, iar pe ansamblu votul pro-UE a fost de 62%, un semnal clar având în vedere rezultatul naţional de aproape 52% favorabile Brexit-ului. Votul din 23 iunie 2016 a pus în evidenţă (printre altele) şi o falie profundă între Scoţia şi Irlanda de Nord, favorabile rămânerii în UE, şi respectiv Anglia (cu excepţia notabilă a Londrei) şi Ţara Galilor, favorabile ieşirii din Uniune.
Aşa cum susţine înţelepciunea populară (nu doar la români), “o greşeală trage altele după ea“. Este perfect adevărat în cazul guvernului “conservator” condus de David Cameron. În 2012, deşi avea de partea sa legea britanică, care spune că în probleme constituţionale Parlamentul din Londra are competenţe exclusive, guvernul Cameron a semnat, în absenţa oricărei constrângeri legale, Acordul de la Edinburgh prin care a “transferat temporar” guvernului scoţian dreptul de a organiza un referendum pe tema independenţei Scoţiei. Referendumul s-a ţinut la 18 septembrie 2014 şi a fost pierdut de separatişti, care nu au reuşit să strângă “decât” 45% din voturi.
Deşi în 2014 guvernului Cameron i-a trecut un “glonţ” (politic) foarte aproape de ureche, nicio lecţie nu a fost învăţată. Şi erau cel puţin două: (1) joaca “de-a referendumul” pe chestiuni strategice sau constituţionale este periculoasă, şi (2) motivul decisiv pentru care scoţienii au respins în 2014 (la limită) separarea de Regatul Unit a fost teama că se vor “auto-vota” în afara UE, nicidecum sentimentele pozitive faţă de Londra. Era chiar aşa de greu de priceput atunci, în 2014, ce nu mai trebuie făcut în continuare?
Perseverenţa guvernului Cameron în a organiza “mari referendumuri”, deloc necesare constituţional sau politic, s-a întors astăzi împotriva sa. Greşelile combinate din 2014 şi 2016 îi plasează acum pe independentiştii scoţieni într-o poziţie excepţional de favorabilă. Dacă Londra va merge înainte şi va notifica UE cu privire la intenţia de a se retrage, Scoţia va avea drumul deschis spre independenţă pe baze “europene şi progresiste”. Iar Irlanda de Nord o va imita probabil, solicitând alipirea la Republica Irlanda pentru “a rămâne în UE” (desigur). Dacă, totuşi, Londra va ignora rezultatul referendumului din 23 iunie şi va căuta in extremis variante de salvare a Regatului Unit în statutul său de membru UE, oricum vântul din pupă care suflă deja puternic în pânzele separatiştilor scoţieni, care se vad deja în demnităţi protocolare superioare, va fi greu de domolit. Dacă va putea fi domolit.
Dar pe noi, ceilalţi europeni, ar trebui să ne intereseze aceste evoluţii? Ar cam trebui, pentru că astăzi noul ev mediu aşteaptă rânjit la colţ aproape fiecare stat membru UE, şi nimeni nu poate afirma senin că o eventuală dezmembrare a Regatului Unit nu ar avea, şi încă rapid, efect de încălzire a unor dosare istorice europene aflate în congelatorul modernităţii.
Şi ar mai fi ceva de spus, cu atât mai mult cu cât marea majoritate a românilor, şi România oficială, privesc cu simpatie şi, deseori, cu prietenie Regatul Unit şi pe britanici, şi îşi doresc sincer rămânerea acestora în marea famile europeană şi în arhitectura instituţional-politică a UE: singură analiza “pe guvern” nu explică totul despre cum s-a ajuns la referendumul din 23 iunie 2016. Dacă fenomenul nu va fi bine înţeles, alţi politicieni europeni “promiţători” vor risca la rândul lor sa calce, în viteză, pe acelaşi tip de greblă care poate afecta grav nu doar “dantura” unui guvern, dar şi “dantura” unei întregi naţiuni.
Britanicii au fost supuşi, ani la rând înainte de referendumul din 23 iunie 2016, unui “bombardament” mass-media impresionant, “bine” gândit ca să provoace şi întreţină frică şi revoltă. Ar fi prea mult să ne referim la ceea ce s-a întâmplat cu expresii de genul “război psihologic”, sau “atacuri asimetrice”? Greu de spus deocamdată. Ne amintim însă, prea bine, de campaniile de presă respective, pentru că inclusiv românii (catalogaţi obsesiv şi nediscriminatoriu drept “imigranţi din Europa de Est”, deşi erau cetăţeni europeni cu drepturi şi obligaţii egale, clar stabilite de legislaţia UE) au fost frecvent luaţi ca ţinte de unele tabloide şi televiziuni britanice, într-o manieră care amintea, în epoca informaţională, de barajele de artilerie specifice războaielor epocii industriale.
Astăzi înţelegem bine că nu românii, polonezii sau alţi “imigranţi est-europeni” erau ţinta reală: imaginea lor era doar manipulată pentru atingerea obiectivelor “superioare”, tactică facilitată de faptul că est-europenii, din raţiuni naturale, pot fi atacaţi mediatic fără a atinge tabu-urile “corectitudinii politice”. Adevărata ţintă era electoratul britanic. Miza menţinerii, sau nu, a Marii Britanii în UE este imensă, inclusiv la scară globală.
Constituţiile statelor democratice occidentale (şi nu numai) sunt, toate, de inspiraţie post-iluministă şi pun în cadre şi limite precise doar 3 puteri în stat: legislativă, executivă şi judecătorească. Presa nu era, şi nu este, pe listă. Situaţia actuală, definită de accesul la comunicaţii globale în timp real, dominaţia cvasi-totală a imaginii (TV şi internet) asupra tipăriturii şi transmisiei radio şi relativizarea valorică, oferă democraţiilor “naţionale şi suverane” un ecosistem radical diferit, şi mult mai periculos, faţă de cel în care s-au născut în secolul al XVIII-lea.
La 1900, europenii se informau doar din ziare. La 1950, existau două surse de informare: ziarele şi radioul. Şi totuşi, în democraţiile europene, nici la 1900, nici la 1950, o propunere de salt în gol fără plasă de siguranţă nu ar fi obţinut 52% din voturile liber exprimate. Avantajele certe ale “exploziei” informaţionale şi globalizării, par să fie acompaniate de dezavantaje serioase în ce priveşte menţinerea coerenţei axiologice interne a corpurilor cetăţeneşti din statele democratice. Sistemele educative naţionale nu ţin nici ele pasul cu progresele tehnologiei şi cu ritmul de creştere a fluxurilor informaţionale. Adevărul inconfortabil este că societăţile economic, social şi tehnologic avansate – precum cele europene – sunt chiar mai vulnerabile, din acest punct de vedere, decât celelalte.
“Marea spaimă” a anului 2016 ar trebui să fie următoarea: dacă a fost posibil în cazul britanicilor, este posibil cu oricare alţi europeni. Democraţiile supravieţuiesc cu cetăţeni siguri pe ei şi pe valorile lor, nu cu indivizi “fexibil” manipulabili prin presa de tip tabloid, pentru că în ultimă instanţă democraţia ţine de valori, nu de aritmetica electorală.
Nota: Opiniile exprimate aparțin exclusiv autorului și nu angajează MAE român.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Citeste mai multe despre: brexit
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu