Pisica verde pierdută în labirintul adolescenţei - Atelier, Baia Mare, 2016

Protagoniştii piesei sunt şase adolescenţi bolnavi de plictiseala unui orăşel muncitoresc născut în jurul unui combinat care mai este amintit astăzi doar pentru că se află în apropierea unicului club al oraşului. Şcoala şi clubul sunt cele două scene pe care evoluează aceşti plictisiţi patologici. Cei şase ne povestesc despre dramoletele lor romantice, joaca de-a pastilele şi vodka, evadarea din mizeria cotidiană prin farmece şi superstiţii, pe care le folosesc, aşa cum folosesc drogurile sau alcoolul, uneori în doze letale. Tinerii se amuză cum pot, date fiind posibilităţile locului până într-o seară, când un intrus pătrunde în bula de intrigi călduţe şi o face praf. Adolescenţa plictisitoare se termină cu o tragedie. Pisica aceasta verde, care dă titlul piesei, este refugiul imaginar al unui băiat disperat de viaţa cumplită pe care i-a rezervat-o soarta. Dacă am amintit de soartă, aceasta are un rol important în desfăşurarea evenimentelor. Soarta face ca obsesia băiatului, pisica verde, să se regăsească pe tricoul unei fete, sub forma unui desen imprimat pe material. Desenul a fost la început alb, dar mama fetei, neatentă, a spălat tricoul împreună cu nişte şosete verzi şi acesta le-a împrumutat culoarea. Astfel un banal accident casnic acţionează ca efectul fluturelui, declanşând un şir de întâmplări nefericite.

Decorul disco-gothic creează iluzia unui club imens, amenajat, poate, într-o veche biserică dezafectată. Cei şase actori şi cam tot atâţia figuranţi m-au făcut să cred că eram cu adevărat într-un club aglomerat sâmbătă seara. Publicul este implicat în spectacol. Actorii se apropie de spectatori şi le vorbesc privindu-i în ochi, aşa cum fac cei care încearcă să poarte o conversaţie într-un club. Spectatorii sunt invitaţi să se aşeze pe cuburile aruncate în jurul ringului de dans şi sunt "deranjaţi" atunci când personajele trec pe lângă ei. Un spectator a avut parte de descrierea unui trip cauzat de un cocktail de pastile, o spectatoare a fost invitată să-si schimbe locul pentru că unul dintre personaje avea chef să vorbească din colţul în care stătea ea. Jocul de lumini, muzica, izolarea pe care o impun căştile - instrumente magice prin care am avut acces la poveştile şi la muzica adolescenţilor - m-au făcut să uit că eram la teatru şi m-am surprins bătând ritmul. Am dat jos căştile pentru un moment şi am ascultat ciudata linişte în care mă autoexilasem, în timp ce priveam în continuare grupul de tineri pierduţi în magia dansului. Tinerii actori ai Teatrului pentru Tineret Luceafărul din Iaşi erau în elementul lor. Flori (Camelia Dilbea), sora eroinei principale, şerpuind printre spectatori, sărind uşoara ca un fulg, de parcă ar fi plutit prinsă în nişte cabluri de siguranţă invizibile, mi-a transmis starea de panică atunci când a devenit clar că Biancăi i se întâmplase ceva grav. Aşezată cu spatele la public, lăsându-ne să-i vedem doar silueta chircită de durere şi mâinile care încercau parcă să prindă un spirit, a interpretat în tăcere prăbuşirea în faţa teribilului eveniment. Rolul Robert mi s-a părut cel mai ofertant atunci când am citit piesa şi am aşteptat cu nerăbdare să-l văd pe scenă - avea toate datele unui Dr. Jekyll / Mr Hyde adolescent. Actorul (George Cocoş) a creat un băiat rău foarte bun, dar, a fost mai puţin convingător interpretând făţărnicia copilului de bani gata.

Pisica verde este un minunat spectacol despre adolescenţi, la fel de interesant pentru cei despre care vorbeşte, cât şi pentru cei care au fost adolescenţi în mileniul trecut.

Teatrul Luceafărul Iaşi
Pisica verde, de Elise Wilk
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Irina Moscu
Distribuţia: Dani - Dragoş Maftei, Bianca - Ioana Corban, Boogie - Alex Iuraşcu, Robert - George Cocoş, Roxana - Carmen Mihalache, Flori - Camelia Dilbea.