A ne reaminti de solidaritatea atlantică, în acest interval de cumpănă şi de isterie, înseamnă a ne reaminti de necesitatea evitării pericolului mortal al izolaţionismului. O Europă întoarsă spre sine, eliberată de legăturile de securitate care au unit-o cu Statele Unite şi cu Marea Britanie prin NATO,ar fi punctul de plecare al unui regres istoric fără precedent. Solidaritatea atlantică nu subminează Uniunea Europeană- ea este complementară şi permite ancorarea continentului nostru în portul de siguranţă al unui spaţiu ce privilegiază pluralismul, demnitatea umană şi virtuţile pieţei libere. Solidaritatea atlantică este alternativa la fragmentare, la xenofobie, la dezunire şi la “ pragmatismul “ făţarnic care oferă inamicilor libertăţii, interni sau externi, şansa de a exploata ocaziile oferite de discordie şi de retranşare laşă.
Lecţia solidarităţii atlantice, a cărei imagine instituţională este NATO, se hrăneşte din eşecurile tragice ale primei jumătăţi de secol XX. Memoria istorică are darul de a contracara ravagiile uităriii,mai mult sau mai puţin inocente. Care ar fi fost chipul Europei abandonate sieşi, lipsite de intervenţia, decisivă, a Statelor Unite şi a Marii Britanii, în confruntarea cu hegemonia nazistă? Care ar fi fost viitorul continentului, în condiţiile retragerii Statelor Unite în deceniile care au urmat înfrângerii germane? Sunt, acestea , interogaţii retorice. Fără curajul solidarităţii atlantice,totalitarismul ar fi învins, de data aceasta, în decorul democraţiilor populare. În cele din urmă, energia unităţii europene a fost alimentată de impulsul dat de unitatea atlantică. Pacea din vestul Europei este nu doar rezultatul reconcilierii franco- germane, dar şi al tenacităţii cu care solidaritatea atlantică a descurajat renaşterea inamiciţiilor istorice.
Îndiguirea puterilor care ameninţă modelul întemeiat pe pluralism este posibilă doar în măsura în care această solidaritate supravieţuieşte şocurilor şi tentaţiilor izolării. Izolarea Europei, prin detaşarea ei de NATO şi de arhitectura sa, este la fel de nefastă ca şi izolarea Statelor Unite, prin renunţarea, fatală, la prezenţa sa pe continent. Pentru Rusia, această dublă auto-izolare ar permite, în fine, asaltul decisiv împotriva ordinii internaţionale pe care a consfinţit-o sfârşitul Războiului Rece.
Pentru Europa Centrală şi de Est, anii din urmă au indicat, de o manieră dramatică, realitatea resurecţiei instinctului imperial rus. Anexarea Crimeei şi agresiunea din Ucraina sunt probele vitalităţii revizioniste. Ofensiva retorică pe care Rusia a indreptat-o împotriva României, după inaugurarea instalaţiei anti- rachetă de la Deveselu, este parte din acest proces de intimidare. Inclinaţia unor oficiali europeni de a condamna întărirea prezenţei NATO în Est ca pe o conduită provocatoare evocă grija cu care Germania lui Hitler a a fost menajată, în anii de dinaintea lui 1939. Spectrul cedării de la München, dar şi umbra pactului sovieto- german, sunt exorcizabile doar în condiţiile în care naţiunile europene îşi temperează tentaţia “ reconcilierii” pragmatice cu Rusia lui Vladimir Putin.
De viitorul solidarităţii atlantice depinde, simbolic, viitorul păciii europene. Punţile care unesc, de dincolo şi de dincoace de Atlantic, nu pot fi rupte decât cu riscul de a retrezi instictele liberticide şi criminale care dormitează,în adâncul Europei noastre. Luciditatea democratică este alternativa la sinuciderea unui întreg continent.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Citeste mai multe despre: europa, nato, solidaritate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu