În plină fervoare FITS, Teatrul pentru Copii şi Tineret Gong le-a oferit participanţilor la festival prilejul de a urmări Alice, o adaptare postmodernă după celebrele romane Alice's Adventures in Wonderland şi Through the Looking-Glass
de Lewis Carroll. Montat de tânărul regizor Eugen Jebeleanu la Teatrul
Gong din Sibiu cu prilejul împlinirii, în 2016, a 150 de ani de la
publicarea operei lui Carroll, spectacolul se adresează în primul rând
adolescenţilor şi tinerilor, invitaţi să îşi chestioneze identitatea şi
să examineze critic dublele standarde cu care operează adulţii din jurul
lor pentru a reuşi într-o societate consumeristă.
Adaptarea naraţiunii care o are protagonistă pe Alice este asumată de Yann Verburgh, al cărui text dramatic este tradus din franceză, pentru montarea de la Sibiu, de Eugen Jebeleanu. În viziunea lui Verburgh, Alice este mai întâi Nadia (Barbara Crişan), o elevă suprasolicitată din cauza exigenţelor unei mame obsedate de performanţă şi de prestigiu social (Mihaela Grigoraş). Astfel, în programul Nadiei hipercorect îmbrăcate şi educate, mama strecoară lecţii de dans, pian, limbi străine, înot etc. Fiica ajunge în faţa fotografului Oscar (Charlie Fălămaş) de la Chester Studio ca urmare a câştigării unui concurs, dar plonjarea ei în lumea Wonderland nu ar fi fost posibilă, până la urmă, fără dorinţa mamei de a-şi expune fiica într-un context glam - un alt punct triumfal bifat pe lista de must-uri.
Nadia cea torturată şi inhibată pe care spectatorul o întâlneşte în studioul lui Oscar este transportată în Wonderland după ce obiectivul camerei o devorează, momentul acestei treceri fiind, de altfel, unul dintre cele mai reuşite şi puternice din întregul spectacol. Frumoasă şi inocentă, dar lipsită de personalitate şi de curaj, adolescenta este obligată, poate pentru prima dată, să se vadă pe sine în întuneric şi în izolare completă, fără nicio plasă de siguranţă. Acelaşi chip corect şi chinuit-solar de mai devreme relevă posibilitatea unei identităţi mai complexe şi mai ambigue, una în care întunericului i se acordă legitimitate în ordinea existenţei în loc de a fi negat în favoarea unei perfecţiuni împovărătoare.
Wonderland se constituie iniţial, în montarea lui Eugen Jebeleanu, mai puţin ca o zonă în care relativitatea timpului şi a spaţiului lasă loc magiei grotesc-fascinante, aşa cum se întâmplă la Carroll, căci, în lumea portretelor fără cusur, iniţierea unui adolescent de azi în ritualul descoperirii sinelui presupune întâi de toate familiarizarea cu mercantilismul şi strategiile comerciale care dictează toate celelalte aspecte ale vieţii. Iepurele Alb (Iustinian Turcu) nu are timp, într-o primă fază, pentru a o asculta empatic pe Nadia-Alice, Omida (Cristina Drăghici) are timp doar pentru a-i înşira, cu un fals accent american ridicol, beneficiile contractelor şi colaborărilor cu studiourile foto astfel încât să-şi contureze un profil de succes, iar Iepurele de Martie şi Pălărierul (Anton Balint şi Paul Bondane) îşi dozează bine timpul pentru a o transforma pe Nadia într-o Alice vandabilă şi convenabilă pentru campania "celei mai firme dintre firme". Dintre toate personajele fantastice şi reale care traversează lumea Nadiei, mama rămâne, însă, cea care are cel mai puţin timp pentru fiica ei, obsesiv fixată în imperativele unui timp măsurabil şi generator de profit şi imagine.
Înainte de a îmbrăţişa complet adevărul cel mai profund al identităţii sale, Alice este supusă iniţierii şi la nivel lingvistic. Fie agresată printr-un discurs fals îmbietor despre succes şi "unicitate", ambalat în cei mai trendy termeni ai secolului, aşa cum i-l livrează, de exemplu, Omida, fie sedusă printr-un limbaj ambivalent care depăşeşte sensurile realităţii cunoscute de Nadia până atunci şi la care contribuie în special Regina de Cupă (Cristina Drăghici) sau Pisica de Cheshire (Charlie Fălămaş), Nadia trebuie să înveţe să descifreze mecanismele subtile ale comunicării verbale. Aglomerarea de cuvinte strălucitoare devine suspectă atunci când lui Alice nu i se oferă timp pentru a le digera şi analiza critic, în timp ce rostirea care o trimite către o altă realitate decât cea familiară ei o rupe definitiv de paradigma vieţii sale previzibile şi hiperprogramate pentru a o obişnui cu ambiguitatea şi misterul.
Transformarea progresivă a Nadiei constituie, pentru spectator, prilejul unei feerii vizuale şi sonore la care au contribuit scenografia Velicăi Panduru, proiecţiile video semnate de Coralie de Gonzaga şi Silviu Naicu şi, nu în ultimul rând, muzica special compusă pentru spectacol de Alex Halka. Spaţiul rămâne de la început până la final dominat de alb, dar nuanţele şi semnificaţiile sale se schimbă de mai multe ori pe parcursul spectacolului în funcţie de parcursul Nadiei. În cadrul scenic apar, pe rând, ori albul inhibator şi copleşitor care pare să indice lumea premianţilor perfecţi, ori albul purificator care semnalează finalul procesului descoperirii de sine a adolescentei, iar jocul dintre obscuritate şi luminozitate marchează inteligent îndoielile şi spaimele fetei. Costumele variază de la un registru fastuos (Regina de Cupă, Omida, Pălărierul, Iepurele de Martie) la o simplitate ce respiră în acelaşi ton cu gradul de autenticitate al personajelor (Nadia-Alice, Iepurele Alb).
În ciuda mesajului pozitiv al spectacolului şi a lumii fascinante care se prefigurează prin punerea în scenă a lui Eugen Jebeleanu, există în spectacol câteva dimensiuni încă insuficient dezvoltate: de exemplu, procesul devenirii lui Alice ar fi meritat o abordare mai amplă şi mai clară atât la nivel textual, cât şi regizoral. Deşi apar mai multe elemente care indică, aşa cum am arătat mai sus, metamorfoza Nadiei dintr-o fetiţă prea cuminte şi inhibată de autoritatea mamei într-o adolescentă hotărâtă şi asumată, este greu de detectat, totuşi, ce exact declanşează în Alice hotărârea de a fi ea însăşi şi cum anume îşi găseşte energia şi forţa interioară pentru a susţine atât de brusc un discurs cu totul opus prezenţei sale iniţiale. În plus, chiar dacă spectacolul li se adresează în primul rând copiilor şi adolescenţilor, antagonismul dintre fake şi autenticitate, perpetuat (prea insistent) de-a lungul spectacolului, ar putea suferi câteva nuanţări în avantajul complexităţii montării. Oricât am aprecia impulsul pozitiv adresat adolescenţilor de a fi "ei înşişi" şi oricât de conştienţi am fi de vanitatea strategiilor comerciale şi glossy, împărţirea binară a acestor categorii în economia punerii în scenă nu face decât să rişte, la rându-i, reiterarea unor clişee ce nu corespund neapărat cu realitatea unui adolescent de secol XXI.
Înainte de meritul de a crea o lume fabuloasă prin sunet, picturalitate sau discurs şi dincolo de aspectele care ar putea fi ameliorate la nivelul construcţiei personajelor, Alice îi datorează regizorului Eugen Jebeleanu în primul rând meritul de a pune just în valoare prezenţa tuturor actorilor din scenă. Tinerii actori Barbara Crişan şi Iustinian Turcu creează un duo memorabil, în care delicateţea sufletească a Nadiei şi energia frenetică a Iepurelui sintetizează cel mai emoţionant frumuseţea prieteniei şi a descoperirii sinelui prin ajutorul implicit al celuilalt. Iustinian Turcu se aruncă entuziast, dar şi riguros, într-o partitură care cere atenţie la nivelul dicţiei, al ritmului vorbirii şi mişcării - ceea ce i-a reuşit ireproşabil în reprezentaţia din 15 iunie 2016 la care am asistat - precum şi o dispoziţie totală pentru deschidere şi comunicare atât cu partenera de scenă, cât şi cu publicul.
Echipat, deci, cu şapte actori plini de viaţă şi capabili să le transmită spectatorilor bucuria de a fi pe scenă, Alice este un spectacol care, fără îndoială, reuşeşte să vorbească pe limba adolescenţilor de astăzi. Mai mult, Alice i-ar putea chiar determina pe tinerii spectatori să îşi chestioneze mediul şi identitatea mult dincolo de pistele propuse de dramaturgul Yann Verburgh şi regizorul Eugen Jebeleanu. Căci, nu-i aşa, nu se ştie niciodată de unde sare Iepurele care te face să te îndrăgosteşti de teatru şi de revelaţiile sale tocmai la vârsta marilor întrebări.
Adaptarea naraţiunii care o are protagonistă pe Alice este asumată de Yann Verburgh, al cărui text dramatic este tradus din franceză, pentru montarea de la Sibiu, de Eugen Jebeleanu. În viziunea lui Verburgh, Alice este mai întâi Nadia (Barbara Crişan), o elevă suprasolicitată din cauza exigenţelor unei mame obsedate de performanţă şi de prestigiu social (Mihaela Grigoraş). Astfel, în programul Nadiei hipercorect îmbrăcate şi educate, mama strecoară lecţii de dans, pian, limbi străine, înot etc. Fiica ajunge în faţa fotografului Oscar (Charlie Fălămaş) de la Chester Studio ca urmare a câştigării unui concurs, dar plonjarea ei în lumea Wonderland nu ar fi fost posibilă, până la urmă, fără dorinţa mamei de a-şi expune fiica într-un context glam - un alt punct triumfal bifat pe lista de must-uri.
Nadia cea torturată şi inhibată pe care spectatorul o întâlneşte în studioul lui Oscar este transportată în Wonderland după ce obiectivul camerei o devorează, momentul acestei treceri fiind, de altfel, unul dintre cele mai reuşite şi puternice din întregul spectacol. Frumoasă şi inocentă, dar lipsită de personalitate şi de curaj, adolescenta este obligată, poate pentru prima dată, să se vadă pe sine în întuneric şi în izolare completă, fără nicio plasă de siguranţă. Acelaşi chip corect şi chinuit-solar de mai devreme relevă posibilitatea unei identităţi mai complexe şi mai ambigue, una în care întunericului i se acordă legitimitate în ordinea existenţei în loc de a fi negat în favoarea unei perfecţiuni împovărătoare.
Wonderland se constituie iniţial, în montarea lui Eugen Jebeleanu, mai puţin ca o zonă în care relativitatea timpului şi a spaţiului lasă loc magiei grotesc-fascinante, aşa cum se întâmplă la Carroll, căci, în lumea portretelor fără cusur, iniţierea unui adolescent de azi în ritualul descoperirii sinelui presupune întâi de toate familiarizarea cu mercantilismul şi strategiile comerciale care dictează toate celelalte aspecte ale vieţii. Iepurele Alb (Iustinian Turcu) nu are timp, într-o primă fază, pentru a o asculta empatic pe Nadia-Alice, Omida (Cristina Drăghici) are timp doar pentru a-i înşira, cu un fals accent american ridicol, beneficiile contractelor şi colaborărilor cu studiourile foto astfel încât să-şi contureze un profil de succes, iar Iepurele de Martie şi Pălărierul (Anton Balint şi Paul Bondane) îşi dozează bine timpul pentru a o transforma pe Nadia într-o Alice vandabilă şi convenabilă pentru campania "celei mai firme dintre firme". Dintre toate personajele fantastice şi reale care traversează lumea Nadiei, mama rămâne, însă, cea care are cel mai puţin timp pentru fiica ei, obsesiv fixată în imperativele unui timp măsurabil şi generator de profit şi imagine.
Înainte de a îmbrăţişa complet adevărul cel mai profund al identităţii sale, Alice este supusă iniţierii şi la nivel lingvistic. Fie agresată printr-un discurs fals îmbietor despre succes şi "unicitate", ambalat în cei mai trendy termeni ai secolului, aşa cum i-l livrează, de exemplu, Omida, fie sedusă printr-un limbaj ambivalent care depăşeşte sensurile realităţii cunoscute de Nadia până atunci şi la care contribuie în special Regina de Cupă (Cristina Drăghici) sau Pisica de Cheshire (Charlie Fălămaş), Nadia trebuie să înveţe să descifreze mecanismele subtile ale comunicării verbale. Aglomerarea de cuvinte strălucitoare devine suspectă atunci când lui Alice nu i se oferă timp pentru a le digera şi analiza critic, în timp ce rostirea care o trimite către o altă realitate decât cea familiară ei o rupe definitiv de paradigma vieţii sale previzibile şi hiperprogramate pentru a o obişnui cu ambiguitatea şi misterul.
Transformarea progresivă a Nadiei constituie, pentru spectator, prilejul unei feerii vizuale şi sonore la care au contribuit scenografia Velicăi Panduru, proiecţiile video semnate de Coralie de Gonzaga şi Silviu Naicu şi, nu în ultimul rând, muzica special compusă pentru spectacol de Alex Halka. Spaţiul rămâne de la început până la final dominat de alb, dar nuanţele şi semnificaţiile sale se schimbă de mai multe ori pe parcursul spectacolului în funcţie de parcursul Nadiei. În cadrul scenic apar, pe rând, ori albul inhibator şi copleşitor care pare să indice lumea premianţilor perfecţi, ori albul purificator care semnalează finalul procesului descoperirii de sine a adolescentei, iar jocul dintre obscuritate şi luminozitate marchează inteligent îndoielile şi spaimele fetei. Costumele variază de la un registru fastuos (Regina de Cupă, Omida, Pălărierul, Iepurele de Martie) la o simplitate ce respiră în acelaşi ton cu gradul de autenticitate al personajelor (Nadia-Alice, Iepurele Alb).
În ciuda mesajului pozitiv al spectacolului şi a lumii fascinante care se prefigurează prin punerea în scenă a lui Eugen Jebeleanu, există în spectacol câteva dimensiuni încă insuficient dezvoltate: de exemplu, procesul devenirii lui Alice ar fi meritat o abordare mai amplă şi mai clară atât la nivel textual, cât şi regizoral. Deşi apar mai multe elemente care indică, aşa cum am arătat mai sus, metamorfoza Nadiei dintr-o fetiţă prea cuminte şi inhibată de autoritatea mamei într-o adolescentă hotărâtă şi asumată, este greu de detectat, totuşi, ce exact declanşează în Alice hotărârea de a fi ea însăşi şi cum anume îşi găseşte energia şi forţa interioară pentru a susţine atât de brusc un discurs cu totul opus prezenţei sale iniţiale. În plus, chiar dacă spectacolul li se adresează în primul rând copiilor şi adolescenţilor, antagonismul dintre fake şi autenticitate, perpetuat (prea insistent) de-a lungul spectacolului, ar putea suferi câteva nuanţări în avantajul complexităţii montării. Oricât am aprecia impulsul pozitiv adresat adolescenţilor de a fi "ei înşişi" şi oricât de conştienţi am fi de vanitatea strategiilor comerciale şi glossy, împărţirea binară a acestor categorii în economia punerii în scenă nu face decât să rişte, la rându-i, reiterarea unor clişee ce nu corespund neapărat cu realitatea unui adolescent de secol XXI.
Înainte de meritul de a crea o lume fabuloasă prin sunet, picturalitate sau discurs şi dincolo de aspectele care ar putea fi ameliorate la nivelul construcţiei personajelor, Alice îi datorează regizorului Eugen Jebeleanu în primul rând meritul de a pune just în valoare prezenţa tuturor actorilor din scenă. Tinerii actori Barbara Crişan şi Iustinian Turcu creează un duo memorabil, în care delicateţea sufletească a Nadiei şi energia frenetică a Iepurelui sintetizează cel mai emoţionant frumuseţea prieteniei şi a descoperirii sinelui prin ajutorul implicit al celuilalt. Iustinian Turcu se aruncă entuziast, dar şi riguros, într-o partitură care cere atenţie la nivelul dicţiei, al ritmului vorbirii şi mişcării - ceea ce i-a reuşit ireproşabil în reprezentaţia din 15 iunie 2016 la care am asistat - precum şi o dispoziţie totală pentru deschidere şi comunicare atât cu partenera de scenă, cât şi cu publicul.
Echipat, deci, cu şapte actori plini de viaţă şi capabili să le transmită spectatorilor bucuria de a fi pe scenă, Alice este un spectacol care, fără îndoială, reuşeşte să vorbească pe limba adolescenţilor de astăzi. Mai mult, Alice i-ar putea chiar determina pe tinerii spectatori să îşi chestioneze mediul şi identitatea mult dincolo de pistele propuse de dramaturgul Yann Verburgh şi regizorul Eugen Jebeleanu. Căci, nu-i aşa, nu se ştie niciodată de unde sare Iepurele care te face să te îndrăgosteşti de teatru şi de revelaţiile sale tocmai la vârsta marilor întrebări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu