Nu cred în sfârşitul lumii

Antoaneta Ralian
Nu cred în sfârşitul lumii. Articole, amintiri, interviuri
Volum coordonat de Marius Chivu
Editura ART, 2016

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Fragment

Spaimele şi deliciile traducătorilor

Prima dată când am citit Henry Miller era pe la 16 ani. Am avut o educaţie de familie mic-burgheză de provincie, destul de puritană şi moralistă, şi a fost foarte şocant şi incitant să citesc toate pasajele acelea de un erotism debordant, luxuriant.
Iniţial, l-am citit în franceză.
Şi cuvintele spuse pe şleau - aşa cum le-a numit Nicolae Manolescu -, "cuvinte în pielea goală", nu m-au şocat atât de tare cum m-au şocat mai târziu. În grafia românească parcă sună mult mai dur, mai vulgar decât în engleză.
Dar niciodată n-aş fi crezut că o să ajung să le transpun eu în româneşte.
Iar pe Henry Miller, când îl traduci, nu-l poţi traduce cu frunze de viţă... Aşa că m-am străduit în traducerea asta - a fost o traducere grea şi lungă, cinci volume din Henry Miller - să-l scot la iveală pe marele scriitor şi să mă descotorosesc de tot ce ar fi putut fi considerat vulgar. Acolo unde este artă nu poate fi vorba de obscenitate: un nud al lui Michelangelo nu este obscen.

La început îmi era teamă.
A trebuit să-mi înving propriile tabuuri, propriile blocaje. Să trec peste mine.
Sunt cuvinte în Henry Miller care nu mi-au traversat niciodată buzele şi pe care n-aş putea să le pronunţ. Pot să le scriu, dar n-aş putea să le rostesc. Am făcut o documentare "de cartier", căutând sinonime şi expresii de argou sexual. Am întrebat de la băieţii din bloc până la fiii prietenelor mele şi mi-am format un aşa-zis vocabular "millerian". Era şi jenant, câteodată: eu, o doamnă, discutând cu băieţii din cartier şi neştiind ce e în mintea lor când aud ce-i întreb. Dar Henry Miller a reuşit să mă dezinhibe şi pe mine. Am căpătat un fel de voluptate a lucrurilor spuse direct şi, odată cu traducerea lui, mi-am lepădat şi eu o parte dintre vălurile mic-burgheze în care eram înfăşurată.

Am tradus până acum 112 cărţi, deci pot spune că am creat 112 intimităţi.
Nu pot traduce un scriitor până nu mi-l însuşesc. O fac printr-o lectură foarte atentă şi prin încercarea mea de a gândi cu gândurile lui, de a simţi cu sensibilitatea lui. Citesc în special noaptea - sunt noctambulă. E obligatoriu să-l înţelegi pe cel pe care îl traduci. Să-i pătrunzi nu numai textul, ci şi subtextul. Scriitorul poate să îţi placă sau nu.
O singură dată am fost criticată, deşi s-a scris foarte mult despre traducerile mele - am orgoliul să decupez din ziare ce a apărut, păstrez saci plini de decupaje. A apărut în ziarul Cuvântul un articol al unui tânăr scriitor, foarte urban şi scris foarte frumos, cu multă deferenţă la adresa mea, dar în care eram şi certată că am folosit sinonime. Articolul se numea "Ştoiul şi fofoloanca", erau sinonime pe care le folosisem în traducere. În celelalte cărţi mi-am dat drumul copios.

Traduc mereu pe un fundal muzical. Îmi creează o stare de bine, de tihnă. E o undă de frumos şi am impresia că ceva din muzica pe care o ascult pătrunde în cuvintele pe care le scriu.
Ascult şi muzică hip-hop, Paraziţii. Nu vreau să mă ancorez în trecut, să mă anchilozez.
Traduc de 56 de ani şi scriu doar de mână.
O spun cu ruşine în faţa generaţiei tinere. S-a creat un fel de intimitate între mine şi hârtie, un fel de relaţie senzuală între cuvintele pe care le scriu sau cele pe care le tai. Am un computer, dar care stă şi se uită la mine şi, uneori, am impresia că râde în hohote când mă vede cum scriu de mână.

Noaptea mi se întâmplă să mă gândesc la cuvinte sau să îmi vină o idee şi să mă ridic din pat să o notez ca să n-o uit. Dar nu pot să spun că sunt o obsedată.
După ce îmi apare o traducere, mi-e frică să o recitesc ca să nu am o reacţie de tipul: "Vai de mine ce stupidă am fost, cum am putut să scriu asta!" Dintr-un instinct de apărare nu le recitesc.

A traduce, pentru mine, este o pasiune. Sunt şi rebusistă, îmi place să dezleg şi cuvinte încrucişate, şi asta îmi ascute mintea, cred.
O traducere e o enigmă pe care o dezlegi.
Când reuşeşti să transpui ce a vrut scriitorul, dar cu cuvintele tale, care să-i meargă la inimă cititorului, ai o satisfacţie colosală. De pildă, când am tradus Spre far de Virginia Woolf, am plecat într-o vacanţă la Mangalia şi în fiecare zi făceam drumul până la far, pur şi simplu ca să ascult muzica valurilor, să pot să o redau în ce scriam.
Într-o traducere, totul este autorul. Dar pe autor îl filtrez, îl transpun prin puterea mea de înţelegere şi de exprimare. Eu sunt vioara a doua. De multe ori mă socotesc un fel de alter ego al scriitorului, cu care încerc totuşi să fiu în relaţii bune, chiar dacă e mort, dacă e fantomă.
Am fost prietenă timp de 25 de ani cu scriitoarea britanică Iris Murdoch. Iar Marea, marea mi se pare una dintre cele mai reuşite traduceri ale mele pentru că am făcut-o din dragoste pentru Iris Murdoch şi pentru cărţile ei. Dar niciodată nu am vorbit cu ea despre traducere. Murdoch emana în momentul când am cunoscut-o, într-o cârciumioară englezească, o simplitate fantastică şi căldură umană. Odată, într-un pub, a început să-i pună întrebări unui tânăr străin care stătea lângă masa noastră. A început cu întrebări domoale şi, până la urmă, l-a făcut să-şi povestească întreaga viaţă. M-a făcut să mă gândesc că, de fapt, aşa se scriu cărţile, cu frânturi din viaţa adevărată.

Text apărut în Adevărul literar şi artistic, iunie 2010, sub formă de interviu-colaj realizat de Ana-Maria Onisei

Interdicţiile m-au făcut să sufăr

Care sunt primele interdicţii de care vă amintiţi?
M-am născut într-o familie mic-burgheză, înstărită şi am avut guvernantă, pe Frau Hermine. Din fericire, am avut-o doar vreo doi ani de zile. O şi văd în faţa ochilor - o fată bătrână, uscată, îmbrăcată întotdeauna în culori sobre, cenuşii şi care purta pe cap o bonetă albă, cu aripi, ca de călugăriţă. De la această Frau Hermine, de la care am învăţat puţină germană, mi-a rămas înşurubat bine în minte acest Das ist nicht erlaubt (Asta nu e voie). Asta îmi zicea tot timpul, la fiecare şotie sau poznă copilărească pe care o făceam. Pentru mine, Das ist nicht erlaubt al acestei Frau Hermine fost prima interdicţie de care îmi aduc aminte.
Din fericire, perioada acestei guvernante n-a durat decât vreo doi ani şi apoi am intrat sub aripile mamei, care era o femeie inteligentă şi emancipată pentru vremea aia. Fuma, juca cărţi, avea o viziune mult mai deschisă. Aşa a început, pentru mine, educaţia mic-burgheză de acasă, făcută într-un spirit de bun-simţ - niciodată să nu spui un lucru urât cuiva, să nu-l faci să se simtă prost - şi oarecum în spiritul celor zece porunci, care sunt restricţioniste: să nu furi, să nu minţi etc. Nu era vorba neapărat de interdicţii, ci de norme de educaţie, dar, într-un fel, restricţioniste şi astea.
Din fericire pentru mine însă, n-am avut restricţiile pe care le aveau fetele din provincie, pe vremea aia, în relaţiile cu băieţii. Când am trăit o primă foarte mare dragoste, prietenul ăsta al meu venea la mine acasă în fiecare zi şi citeam împreună Proust. La un moment dat, ştiu că a intervenit o ceartă între noi, iar mama, fără să-mi spună nimic, a fost cea care s-a dus la el, l-a împăcat şi l-a rugat să vină la noi pentru că eu sufeream.

Ce puteţi spune despre a doua etapă de interdicţii pe care le-aţi trăit?
Au venit la rând restricţiile din liceu. Am fost la un liceu de provincie, cel din Roman, cu profesori foarte buni, dar cu o directoare care era o interdicţie ambulantă. Locuia în incinta liceului iar soţul ei se îndrăgostise de o elevă de clasa a VIII-a şi fugise cu ea. Drept care, această profesoară de română ura, pur şi simplu, toate fetele tinere. Aşa că, în tot timpul liceului, pe lângă faptul că nu aveam voie să mergem să vedem nici un film şi nici o piesă de teatru, căci ar fi fost decadent şi indecent, toată vara eram obligate să mergem îmbrăcate în uniformă: o rochie gri, un şorţ negru pe deasupra, ciorapi negri, pantofi negri, o pălărie neagră, trasă de la sprâncene până la ceafă. Doamne fereşte să te fi prins fără pălărie pe stradă.
Această profesoară, împreună cu o alta, oribilă, făceau în fiecare după-amiază un tur cu o trăsură cu doi cai, pe strada mare. Noi, elevele, cunoşteam deja ropotul cailor lor, aşa că, atunci când îl auzeam, ne refugiam în magazine şi ne ascundeam ca nu cumva să ne vadă. Toţi negustorii erau complici cu noi. O singură dată m-a prins fără pălărie. Aveam un păr frumos pe vremea aia, foarte bogat, de care eram extrem de mândră. La începutul anului, directoarea mi-a ţinut o teorie în faţa întregii clase, spunându-mi: "Arătai ca o nebună, cu părul ăla desfăcut..." Aşadar, ciclul al doilea de interdicţii a fost al doamnei Mihail.

Ce a venit la rând?
A venit războiul, cu mari interdicţii şi restricţii. Fiind evreică, am fost dată afară din şcoală, eu, care eram premianta clasei. Tatăl meu era directorul băncii comerciale din Roman şi şi-a pierdut postul. Bunicul meu avea o mică făbricuţă de îmbuteliat răcoritoare, care i s-a luat. Am fost scoşi din casa noastră bătrânească şi trimişi la marginea oraşului, la periferie, într-o locuinţă mizeră. În plus, mai era şi steaua galbenă pe care trebuia s-o purtăm în piept. Nu avem voie să ieşim pe stradă după ora 6 seara. Asta era o restricţie cumplită. Cum tata nu mai avea nici o sursă de venit, trăiam din ce vindeam din casă.

Marea interdicţie era, în fond, că nu mai puteaţi să vă trăiţi viaţa dinainte...
Nu ştiu cum s-a întâmplat că toate aceste nenorociri au coincis cu prima dragoste. Aşa că toate ororile erau văzute de mine ca printr-un văl. Cumva estompate. Auzeam ce se întâmplă, dar pentru mine era Florin, care venea la mine, şi Proust, pe care îl asociez cu războiul, cu prima dragoste, cu urâtul şi cu sublimul. Acesta a fost un ciclu de interdicţii dureroase, dar muiate de romantismul acestei iubiri. Pe de altă parte, auzeam de trenurile morţii, se vorbea că şi Romanul ar fi pe lista lagărelor de exterminare.

Atmosfera din casă nu vă îngrijora?
Se vorbea în casă, bineînţeles, ştiam din auzite. Erau, totuşi, departe de mine ororile care se întâmplau. Acum, aproape că mi-e ruşine când mă gândesc la perioada aia şi la cât de detaşată am putut fi atunci. Pe un fundal de moarte şi de grozăvie, o dragoste trandafirie, romantică e ceva ciudat. Dar asta a fost.

S-a terminat războiul, aţi scăpat de nişte interdicţii şi au urmat altele.
Am plecat la studii la Bucureşti. Prima iubire s-a terminat. Eram studioasă, făceam engleza, franceza, italiana, aveam profesori extrem de interesanţi - Dragoş Protopopescu, Basil Munteanu, Nina Façon, Tudor Vianu la estetică.
Din facultate, am fost angajată la Ministerul Învăţământului şi Culturii. Ministrul era din Roman, mă cunoştea de mică, fusese coleg de liceu cu fratele meu, ştia că vin dintr-o familie burgheză, dar m-a chemat la el şi mi-a spus că în minister trebuie schimbate cadrele pentru că avem nevoie de "sânge proaspăt". Şi au luat studenţi, şefi de promoţie, o masă manipulabilă şi curată din punct de vedere politic. Primul meu job a fost ceva groaznic. Am lucrat la epurarea bibliotecilor. Trebuia să scoatem din bibliotecă tot ce era considerat carte subversivă. Şi subversivă era trei sferturi din literatură: tot ce era filosofie idealistă, tot ce era considerat erotic, tot ce avea vreo trimitere antisocialistă, tot ce era procapitalist trebuia scos şi trimis la Fondul Secret.
I-am scos şi pe Călinescu, şi pe Kant din bibliotecă. Şi pe Henry Miller, pe care mai târziu l-am tradus cu brio. Mă simţeam groaznic. Veneam acasă şi plângeam în hohote, mă tot întrebam cine sunt eu să îi scot pe autorii ăştia din bibliotecă, eu, care iubeam atât de mult literatura. Trăiam o situaţie schizofrenică. Pe de o parte, trebuia să fac ce făceam pentru că tatăl meu pierduse absolut totul, soţul meu avea şi el altă poveste - fusese secretar de redacţie, în studenţie, la revista lui Iuliu Maniu, Ţară nouă, iar apoi, periodic, descopereau că fusese ţărănist şi îl dădeau afară din presă. Pe de altă parte, literatura o aveam în sânge de mică.
Până la urmă, m-am dus la acest Mihai Florescu, ministrul Culturii, şi i-am cerut să mă transfere în altă parte. Şi m-a transferat la Direcţia Generală a Editurilor. Aici vine alt ciclu de interdicţii şi de restricţii. Era o muncă de rutină, întocmeam statistici. Trebuia să analizăm câte cărţi despre ţărănimea muncitoare, câte despre proletariat, câte traduceri apăreau. Toate manuscrisele de la editură treceau întâi pe la noi şi apoi ajungeau la Cenzură. Noi eram stadiul intermediar spre Cenzură. Şi de la Cenzură se întorceau zdravăn filtrate.
După ce s-a schimbat ministrul Culturii, m-au trimis la munca de jos, pentru că nu aveam dosar bun şi nu eram membră de partid, ceea ce a fost salutar pentru mine. Căci am ajuns redactor la Editura Univers, unde mi-am şi descoperit vocaţia de traducător.
Pentru că de acum ştiam cum e cu cenzura, ce e voie şi ce nu e voie, la redactările de traduceri pe care le făceam, umblam la manuscrise şi tăiam ca-n brânză, pasaje întregi, tot ce ştiam că nu avea cum să treacă. Edulcoram, foloseam perifraze, transformam scene.
Toate aceste cicluri de interdicţii prin care am trecut m-au făcut să sufăr, m-au mutilat sufleteşte, pentru că sunt o sentimentală, o îndrăgostită de literatură şi, trăind toate aceste lucruri, pătimeam inclusiv fizic.

Dar v-aţi răzbunat pe toate aceste interdicţii când l-aţi tradus pe Henry Miller...
M-am răzbunat. Am tradus cu voluptate limbajul pe şleau al lui Henry Miller. Am scos din mine toate tabuurile, căci ani de zile, cât am tradus Miller, m-am luptat cu mine însămi să le spun organelor sexuale şi actelor sexuale pe nume.
Ca să închei, în ultimul ciclu al marilor renunţări, al teritoriilor pierdute - vorba lui Pleşu -, aş trece interdicţiile medicale de la bătrâneţe, care mi se par foarte dureroase: nu mai fuma, nu mai sta la soare, nu mânca sărat, nu mânca dulce. O serie infinită şi nesuferită de nu-uri.

Text apărut în Dilema veche, nr. 493 (dosarul "Interzis şi făcut"), iulie 2013, sub formă de interviu realizat de Ana Maria Sandu.