Oglinda societăţii româneşti

Probabil că ziua de 19 iunie 2016 va rămâne în memoria colectivă a românilor ca fiind una neagră, de coşmar. O performanţă negativă remarcabilă de a pierde în faţa Albaniei într-un meci decisiv al unui Campionat European nu este tocmai ceea ce îţi doreşti de la echipa naţională de fotbal. Privind însă din unghiul opus, meciul dintre România şi Albania a adus o victorie istorică albanezilor. A fost primul succes al echipei la un turneu final şi în timp ce înfrângerea României doare şi lasă cel mai amar gust de multă vreme încoace, victoria Albaniei este savurată de remarcabilii săi fani şi sărbătorită ca un eveniment naţional. Echipa ar putea chiar să se califice în optimile de finală ca una dintre cele mai bune de pe locurile trei, în funcţie de rezultatele celorlalte grupe.

E greu să aşterni nişte idei pe hârtie ecran când sunt atâtea lucruri de care te poţi lega. De bucuria albanezilor îi las pe alţii să scrie. La fel despre drumul lor remarcabil spre calificarea în premieră la un Campionat European şi de faptul că au un antrenor străin, italian, care a reuşit să insufle un nou spirit unei echipe pe care România o învingea cu 6-1 nu demult, dar cu care a pierdut când era mai important să nu o facă. Aş fi putut să scriu despre acest Giovanni De Biasi, care conduce Albania de cinci ani şi care a devenit cetăţean albanez în 2015. Dacă echipa sa va ajunge în optimile de finală sau, de ce nu, şi mai departe, De Biasi ar putea să candideze la preşedinţie cu şanse reale.

De asemenea, aş fi putut scrie despre Sadiku, acest atacant cu nume dublu predestinat care a marcat golul primei victorii albaneze la un Euro. Pe lângă numele care poartă amintirea a ceea ce a făcut ieri România - o echipă de sadici care îşi merită soarta sinistră -, pe Sadiku îl strigă lumea Armando. Căci aşa îl cheamă, probabil în memoria unui anume Diego Armando Maradona, şi nu a personajului preferat de telenovelă al mamei sale. Sunt şi statistici de care mă pot lega. Albania a reuşit primul ei gol la un turneu final la care România nu a înscris din acţiune - doar din penalti. Mă rog, nu mai continui...
 

În schimb, voi reda ceva ce am scris pe Facebook exact în urmă cu doi ani, în timpul Cupei Mondiale din Brazilia la care România evident că nu a participat.
"Costa Rica bate Italia şi Uruguay. Uruguay bate Anglia. Mexic ţine în şah Brazilia. Chile şi Olanda bat Spania. Australia îşi joacă şansa extraordinar. Cupa asta Mondială mi se pare deja una dintre cele mai interesante din istoria recentă. Echipe de mâna a doua care joacă de la egal la egal cu mari puteri fotbalistice, jucători care lasă totul pe teren, aducând emoţiile cu ei pe iarbă şi fani incredibili veniţi din toate colţurile lumii să-şi susţină idolii.

În toată ecuaţia asta, românii se uită la televizor, sau unii norocoşi de la faţa locului, la nişte echipe care, după părerea mea, ne arată cu exactitate de ce naţionala noastră nu e acolo. N-am văzut niciodată la echipa noastră dăruirea arătată de cele enumerate mai sus şi de jucătorii ei. La Cupa asta Mondială, presupusele diferenţele de valoare dintre echipe s-au făcut nevăzute, iar spectacolul de care am avut până acum parte se datorează acestui lucru. Echipele mici reuşesc să se autodepăşească având în faţă adversari mult mai titraţi şi cunoscuţi. Expresia celebră cum că "nu mai există echipe mici" aproape că se aplică în Brazilia.

României îi lipseşte exact abilitatea asta de a-şi ridica nivelul de joc atunci când situaţia o cere, de a-şi depăşi condiţia de echipă mediocră. România nu are acea scânteie care să se vadă pe teren şi în ochii jucătorilor, cea care te asigură de dorinţa existentă, de pasiunea pe care ar trebui să o aibă. Poate că e mai bine că nu avem şi noi reprezentativa în Brazilia. Poate trebuie să stăm şi să ne uităm la cine şi cum joacă acolo, în ţara care respiră fotbal, şi mai apoi să reflectăm asupra a ceea ce ne lipseşte nouă."

Parcă timpul a stat în loc de atunci.
 

Nu cred că mai era nevoie de încă un semnal de alarmă care să ne arate în ce stare jalnică se află fotbalul românesc. Dacă era, ei bine, iată că a venit. Poate că nu mai există echipe mici, dar dacă există, România este cu siguranţă una dintre ele. Ea joacă precum o echipă mică de multă vreme - defensiv, fără vlagă, deşi îi lipseşte complet ambiţia specifică unei astfel de formaţii. Poate că e timpul ca România să se şi comporte ca fiind o echipă mică. Fără planuri măreţe, fără pretenţii exagerate. Capul jos şi multă muncă, bazată pe un plan şi un sistem bine pus la punct.

Îi trebuie câteva lucruri. Îi trebuie un antrenor care să poată lucra la mentalitatea jucătorilor, căci România are cei mai labili psihic jucători din fotbalul mondial. Îi trebuie nişte oameni noi şi cinstiţi la conducerea federaţiei, care să aibă un plan pe termen lung bine stabilit şi care să recapete astfel încrederea suporterilor. Îi trebuie, cum bine a spus Cristian Săpunaru după meciul cu Albania, multe centre de copii şi juniori. Dar nu numai atât. Îi trebuie şi oameni care să administreze acele centre de copii şi juniori la standarde adecvate; antrenori care să îi poate învăţa pe fotbaliştii de mâine ce e fotbalul şi sportul cu adevărat.

E greu să ai astfel de pretenţii de la o ţară ca România. Dar trebuie. Altfel, rămâi pe loc în timp ce lumea evoluează în jurul tău. Fotbalul şi ce s-a întâmplat cu echipa naţională la Campionatul European grăieşte mai mult decât suficient. Fotbalul este mereu o oglindă a societăţii. În cazul României, o oglindă a societăţii bolnave în care trăim.

Rezultate 19 iunie 2016:
Lyon: România - Albania 0-1 (Sadiku 43')
Lille: Elveţia - Franţa 0-0
Clasament Grupa A: 1. Franţa - 7p; 2. Elveţia - 5p; 3. Albania - 2p; 4. România - 1p

20 iunie 2016:
Ucraina - Polonia şi Irlanda de Nord - Germania (ora 19); Rusia - Ţara Galilor şi Slovacia - Anglia (ora 22)

Sursa foto: Facebook UEFA EURO

Dan Dracea este jurnalist sportiv. Îl puteţi urmări pe Facebook sau Twitter @DDracea.
Noul său proiect, Zecarul, poate fi citit pe site-ul său personal.