Cristina

sâmbătă, 1 aprilie 2017

Începe cea de-a şasea ediţie a caravanei Zilele Filmului Românesc, 2017

Comedii, premiere şi filme premiate călătoresc în oraşele din ţară din martie până în iunie 2017, în cadrul celei de-a şasea ediţii a caravanei Zilele Filmului Românesc. Ediţia din 2017 marchează 10 ani de la caravana 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, care a adus filmul premiat cu Palme d'Or în 15 oraşe din ţară, în 2007, şi continuă să promoveze producţia autohtonă de film şi să reînvie ideea spectacolului de cinema ca eveniment.

Târgovişte dă startul caravanei Zilele Filmului Românesc 2017, cinci titluri putând fi vizionate la Muzeul de Istorie, în perioada 30 martie - 2 aprilie 2017. Seria proiecţiilor continuă la Pucioasa (Centrul Cultural European, 4-6 aprilie 2017), Fieni (Centrul Cultural, 7-8 aprilie 2017), Vatra Dornei (Casa de Cultură "Platon Pardău"), unde filmele vor rula începând cu 6 aprilie 2017, Cugir (Casa de Cultură, 24-26 aprilie 2017). Caravana va ajunge şi la Iaşi (10-14 mai 2017) în cadrul ediţiei a 8-a a festivalului Serile Filmului Românesc şi în alte oraşe din ţară în lunile mai şi iunie 2017.

Iată programul primelor proiecţii:

Târgovişte: 30 martie - 2 aprilie 2017
Muzeul de Istorie 2017

Joi, 30 martie 2017

ora 18:00 - Bacalaureat
Vineri, 31 martie 2017

ora 18:00 - 6,9 pe scara Richter
Sâmbătă, 1 aprilie 2017

ora 17:00 - Fixeur

ora 19:00 - Afacerea Est
Duminică, 2 aprilie 2017

ora 17:00 - Sieranevada

Pucioasa: 4 - 6 aprilie 2017
Centrul Cultural European

Marţi, 4 aprilie 2017

ora 17:00 - Două lozuri

ora 19:00 - Bacalaureat
Miercuri, 5 aprilie 2017

ora 17:00 - Afacerea Est

ora 19:00 - 6,9 pe scara Richter
Joi, 6 aprilie 2017

ora 16:30 -Fixeur

ora 18:30 - Sieranevada

Fieni: 7 - 8 aprilie 2017
Centrul Cultural

Vineri, 7 aprilie 2017

ora 17:00 - Două lozuri

ora 19:00 - Bacalaureat
Sâmbătă, 8 aprilie 2017

ora 17:00 - La drum cu tata

ora 19:00 - 6,9 pe scara Richter

Programul actualizat poate fi urmărit pe siteul www.filmedefestival.ro/zfr

Titluri din program: 6,9 pe scara Richter, r. Nae Caranfil; Fixeur, r. Adrian Sitaru; Inimi cicatrizate, r. Radu Jude; Două lozuri, r. Paul Negoescu; Afacerea Est, r. Igor Cobileanski; Bacalaureat, r. Cristian Mungiu; Sieranevada, r. Cristi Puiu; La drum cu tata, r. Anca Miruna Lăzărescu; Ilegitim, r. Adrian Sitaru; Anişoara, r. Ana Felicia Scutelnicu; 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, r. Cristian Mungiu.

Evenimentul este organizat de Voodoo Films şi Asociaţia Cinemascop şi este realizat cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei. Parteneri locali: Muzeul de Istorie Târgovişte, Centrul Cultural European Pucioasa, Primăria Fieni, Primăria Municipiului Vatra Dornei prin Casa de Cultură "Platon Pardău" Vatra Dornei, Casa de Cultură Cugir, Festivalul Serile Filmului Românesc Iaşi.

Contact: VOODOO FILMS
Cristina Gavrilă: pr@voodoofilms.ro / Tel: +40 720 722 106, +40 21 666 4827

O doamnă într-o scrisoare mi-a dat pentru Dvs. această trăsură - Câteva rânduri de la Traviata citire

De fiecare dată când văd Traviata, mi-aduc aminte de încurcătura de limbă survenită în actul al II-lea unui corist emoţionat, care avea de dat această unică replică, cea din titlul acestui articol. Mi-a povestit-o tata şi nici măcar nu mai ştiu dacă e reală sau face parte din multele şi adesea amuzantele basme care ţes lumea culiselor operei. Mi-am amintit-o şi zilele trecute (22 martie 2017), văzând a nu ştiu câta oară Traviata pe scena Operei Naţionale Bucureşti. De la un fapt relativ hazliu, m-am găsit vagabondând cu avânt în universul unor frânturi de gânduri care se însăilau unul dintr-altul. Nu, nu despre vulnerabilitatea şi aproximarea vocale şi interpretative ale unei vedete (Sumi Jo), care s-a cocoţat pe nişte tocuri ameţitoare degeaba - pantofii Violettei i-au rămas mult prea mari. Nici despre frumoasa şi inteligenta producţie a lui Paul Curran, care îmbracă povestea binecunoscută într-un New Look convingător nu doar la nivel de timeframe. Ci despre acest personaj, unul dintre cele iconice nu doar ale repertoriului liric, ci ale întregii producţii intelectuale din ultimele veacuri, multiplicate din literatură în arte scenice şi film: Marie (Alphonsine) (du) Plessis - Marguerite Gautier - Violetta Valéry - Vivian Ward.

"Donna son'io, signore, ed in mia casa. Ch'io vi lasci assentite, più per voi che per me". Consider că una dintre cele mai apăsate caracterizări ale personajului stă în doar două fraze, de la începutul marelui duet cu baritonul din actul al II-lea. "Sunt femeie, domnule, la mine acasă. Permiteţi-mi să mă retrag, de ruşinea Dvs., nu neapărat a mea". O asemenea declaraţie de stil şi statut e cea care îi prilejuieşte lui Germont-tatăl exclamaţia "Quai modi!" (Ce maniere!). De aici, anacronismul Violettei Valéry, un personaj cum nu se poate mai valabil creionat de libret, muzică şi, înainte, literatură şi cum nu se poate mai puţin existent astăzi, în cheie contemporană.

Cine este Violetta? O întreţinută de lux, am spune azi, fără a ne mai formaliza cu sintagme de tipul "damei de companie". O Pretty Woman luată nu de pe stradă, ci direct de la coada vacii, care, prin tenacitate, farmec şi frumuseţe ajunge senzaţia unui Paris la fel de greu de cucerit atunci ca şi acum. Şi prin inteligenţă şi maniere. Şi prin auto-depăşire. Ceea ce în carte, operă şi film este sugerat ca acces de frivolitate sau grosolănie (replici acide, zeflemea, exces de personalitate) e mai mult decât compensat printr-o atitudine generală străbătută de la un cap la altul de prestanţa unei contese. O spune Dumas-fiul, în cele peste două pagini în care ne întâlnim prima oară cu Marguerite plimbându-se singură pe Champs Elysées, înfăşurată în şaluri persane, dreaptă, tăcută şi rezervată. O cântă Verdi în actul I, când însuşi actul asumării unui nou amant are eleganţa sugestivă a unei camelii. O joacă Julia Roberts într-un film în care simţim personajul mai curând el însuşi în hainele couture de împrumut decât în cizmele porno de vinilin şi peruca ieftină.

Cheia de lectură a unui personaj nu este, nu trebuie, nu are cum să fie unică, dar există un fir conducător nealterat în toate declinările poveştii. În ochii mei, Traviata (cea care a luat-o pe lângă drum), indiferent de opţiune, indiferent de finalitate, rămâne definită de stil. Nu doar cel prin care dă tonul şi face prozelite (astăzi ar fi trendsetter cu mii de followers, cu siguranţă), ci acela prin care se propune şi se autocizelează până la sfârşitul poveştii. De aceea, ea n-ar trebui niciodată să-i dea cu pumnii în piept lui Germont-tatăl, nici să îl ia de piepţii cămăşii. "Quai modi" îi refuză acest lucru. Marguerite îşi bate joc de Armand Duval, îl trimite după struguri glasaţi, se cocoaţă pe stânjeneala lui într-un rol de vodevil, dar o identifici drept ea însăşi atunci când părăseşte tremurândă şi tăcută petrecerea la care o toporană Olympe o jigneşte, după cum Vivian nu suportă să rămână cu resturi între dinţi şi cu demnitatea terfelită.

Odată depăşită condiţia de provincială, Marie-Marguerite-Violetta-Vivian îşi trăieşte alter ego-ul de curtezană, şi-l recunoaşte şi-şi traversează scurtul destin cu clasă şi eleganţă. Poate nu înnăscută, dar asta contează prea puţin. Şansa spre autorafinare şi îmbunătăţire o are oricine. Opera lui Verdi, susţinută de libretul lui Francesco Maria Piave, desenează o eroină nu cu o mie de chipuri, ci cu unul dominant străbătut de mii de expresii, ca un portret impresionist în care culorile şi tuşele cele mai zigzagate nu periclitează imaginea de ansamblu. Din această perspectivă, nu aş spune că personajul evoluează, ci, mai degrabă, se îndreaptă previzibil spre o identitate care i-a fost proprie de la bun început, dar pe care a protejat-o sub scutul colorat şi petiant al impertinenţei.

La toate acestea mă gândeam în tabloul I al actului al doilea din Traviata, cel care concentrează energii şi dezlănţuiri de o intensitate tulburătoare şi care, despovărat de fardurile stridente ale ochilor lumii, dezveleşte o femeie în paradoxală coerenţă cu ea însăşi. "Il passato perche, perche v'accusa? Più non esiste." "De ce purtaţi stigmatul trecutului?", o chestionează, cumva retoric, bătrânul Germont. "Nici nu mai există", îi răspunde Violetta, intercalând între paranteze o lume de împrumut. Una de care s-a folosit, dar nu i s-a revendicat. Una căreia i-a luat gloss-ul, nu şi găunosul. Una de care se descotoroseşte la primul semn de prezumtivă reabilitare. Una care nu i s-a insinuat decât în anturaj.

Niciuna dintre variaţiunile acestei femei, de alaltăieri sau de azi, nu umple contururile unei generic numite doamne. Îi lipsesc conformismul, infailibilul, virtutea. Violetta e o demimondenă, la fel cum Marguerite şi Vivian sunt prostituate trei sferturi din poveste. E o piele de şarpe care rămâne în iarbă şi din care se pot confecţiona ambalaje cu sclipici. Fără suflet, însă, fără coloană vertebrală. Fără miez de carne şi adeziune.

Mergeţi şi vedeţi Traviata. Nu vă cramponaţi de un nume cu mare ecou internaţional. Lăsaţi sacul acasă sau, şi mai bine, luaţi-l atunci când Violetta e încredinţată unor forţe locale. Veţi vedea că au sensibil mai multă putere de convingere şi de locuire a personajului. Şi, de ce nu, de reimaginare a lui pe lângă drum. Drumul ce duce spre clişeu.

Marimbafonul, un univers sonor internaţional

Din diversitatea familiei instrumentelor de percuţie, marimbafonul este poate cel mai bine cunoscut în spaţiul european, fiind prezent în foarte multe stiluri muzicale, de la jazz la world music, trecând bineînţeles prin muzica concertelor clasice.

Un alt factor care a făcut şi face mult bine vocaţiei solistice a acestui instrument este şi atenţia de care se bucură din partea fabricanţilor, tehnica şi materialele de construcţie ale marimbafonului beneficiind de cele mai inovative tehnici şi tehnologii, fapt care a condus la amplificarea considerabilă a capabilităţilor sonore ale acestuia. Marii fabricanţi au fost la rândul lor inspiraţi de nivelul tot mai ridicat de performanţă al interpreţilor, aşa se face că astăzi avem şansa de a ne putea mândri cu Bogdan Băcanu, percuţionist de origine română format în România şi Austria, unde a fost discipolul lui Peter Sadlo marele percuţionist german, timpanistul numărul unu al celebrei Filarmonici din Munchen pe vremea când aceasta a fost condusă de Sergiu Celibidache. La rândul său continuator de şcoală, Bogdan Băcanu este profesor de marimbă la Universitatea "Anton Bruckner" din Linz, unde împreună cu percuţioniştii Emiko Uchiyama şi de foştii săi elevi Vladimir Petrov şi Christoph Sietzen formează din 2008 cvartetul WAVE, o formaţie de 4 marimbafoane devenită repede o adevărată vedetă internaţională. Cei patru - care în funcţie de specificul fiecărui proiect abordează la cel mai înalt nivel toate instrumentele de percuţie - fac parte dintre acei foarte puţini muzicieni aleşi de a reprezenta firma Adams, unul dintre liderii fabricanţilor de instrumente de percuţie, care din 2015 a lansat un tip de instrument care poartă numele lui Bogdan Băcanu.

În perioada 24 - 27 martie 2017, cvartetul WAVE alături de Orchestra Română de Tineret condusă de Cristian Mandeal a susţinut un turneu de concerte la sala Capitol din Timişoara, la vestita Brucknerhaus din Linz şi la Alte Rezidenz din Salzburg, cel din urmă fiind un concert dedicat sărbătoririi a 10 ani de când România a devenit membru al Uniunii Europene.

Programul turneului a avut ca piese centrale Emmanuel Séjourné - Gotan "concert pentru Wave" şi Bizet/Shchedrin - Suita Carmen, iar în deschidere s-au cântat la Linz Constantin Silvestri - Trei piese pentru orchestră de coarde şi la Salzburg J.S. Bach - Concertul BWV 1062, în aranjament pentru 4 marimbe şi orchestră de coarde, ambele piese fiind incluse în prima parte a concertului de la Timişoara.

Pentru acest repertoriu deosebit, Orchestra Română de Tineret a fost compusă doar din instrumente de coarde, în cadrul celor 70 de instrumentişti făcându-şi intrarea o nouă generaţie de muzicieni selecţionaţi din toată România şi Republica Moldova. Şi de această dată, dirijorul Cristian Mandeal a reuşit - în baza unor repetiţii intense, chiar dure - să creeze o orchestră care a reuşit să confirme, chiar să depăşească toate aşteptările. Colaborarea cu cvartetul WAVE a fost reluată cu bucurie de ambele părţi, după sesiunea de înregistrări şi concertul de mare succes de la Ateneul Român din primăvara anului 2015.
"Am crescut cu dirijorul Cristian Mandeal, unul dintre primii dirijori cu care am colaborat, acest lucru contribuind la formarea mea ca muzician. De aceea, revin cu bucurie la oricare nouă colaboarare cu dânsul. Cât priveşte Orchestra Română de Tineret am avut numai satisfacţii ori de câte ori am avut onoarea de a cânta alături de ei. Li se spune orchestră de tineret, dar sunt multe ansambluri profesioniste care ar avea ce să înveţe de la ei, mai ales ceea ce ţine de pasiunea pentru muzică", declara Bogdan Băcanu.

S-a simţit acest lucru pe parcursul întregului proiect, care a mers într-un continuu crescendo din punct de vedere artistic. Pentru membrii cvartetului WAVE piesele de rezistenţă au fost Gotan "concert pentru Wave", Emmanuel Séjourné - o lucrare scrisă "din interior", perfect mulată pe specificul estetic al ansamblului - şi aranjamentul pentru patru marimbe al dublului concert pentru două viori BWV 1062 de Bach, o întreprindere riscantă, care a făcut apel la considerabila măiestrie de adaptare a sonorităţilor şi a modurilor de atac a celor patru muzicieni.

Pentru public, concertele au prezentat un mare grad de atractivitate în care exotismul instrumentelor soliste a fost din primele momente pus în umbră de energia degajată de actul interpretativ. Cu o chimie internă pozitivă, în care actul interpretării reprezintă în sine un mod de comunicare mereu agreabil, Bogdan Băcanu a imprimat colegilor săi o manieră de abordare a partiturii pusă sub semnul exhibării emoţiilor.

În partea a doua a celor trei concerte, Suita Carmen de Bizet/Shchedrin a fost o adevărată revelaţie pentru public în sensul cel mai pozitiv. Dirijorul Cristian Mandeal a creat o naraţiune plină de culoare şi romantism, adevărate tablouri sonore, mergând de la tuşele cele mai rarefiate şi luminoase ale dragostei, trecând prin roşul aprins al jertfei şi până la nuanţele de cobalt ale durerii. A avut în tinerii săi colegi un partener plin de dorinţa sinceră a autodepăşirii, concertul desfăşurat în sala istorică Alte Residenz din Salzburg - ultimul concert din turneu - oferind o versiune tulburătoare a acestui opus extraordinar.

În acest fel şi-a facut intrarea - de această dată foarte repede într-un proiect internaţional - o nouă generaţie a Orchestrei Române de Tineret, un proiect care după declaraţia profesorului şi violoncelistului Marin Cazacu - creatorul acestui program de educaţie - au fost până acum formaţi peste 500 de tineri muzicieni. Acest proiect adaugă orchestrelor de tineret deja existente, care acoperă toate categoriile de vârstă de la 14 la 28 de ani, respectiv Orchestra Junior, Romanian Sinfonietta şi Orchestra Română de Tineret, încă o orchestră, care se va numi Orchestra Naţională Simfonică a României şi va fi compusă - fără limită de vârstă de această dată - din cei mai valoroşi membri din prezent sau din trecut ai Orchestrelor de Tineret.

Marimbafonul, un univers sonor internaţional

Trio Huillet la Suflet în Culori, 2017 - Concert caritabil în beneficiul copiilor cu autism

Sâmbătă, 1 aprilie 2017, începând cu ora 19.00, pe scena Sălii Radio din Bucureşti, Asociaţia pentru Muzică, Artă şi Cultură şi Asociaţia Help Autism, cu sprijinul Kaufland România, în parteneriat cu Centrul InfoEuropa din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, Radio România, Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti", Muzeul Naţional George Enescu, Gala Societăţii Civile şi Floria.ro, organizează cea de-a IV-a ediţie a evenimentului Suflet în Culori, concert caritabil în beneficiul copiilor cu autism.

Este cel de-al patrulea an în care Asociaţia Help Autism marchează Ziua Internaţională a Conştientizării Autismului, 2 aprilie, prin intermediul evenimentului cultural menit să atragă atenţia asupra problematicii autismului în România şi totodată să strângă fonduri pentru susţinerea celor 440 de copii din asociaţie.

Aflat deja la cea de-a IV-a ediţie, Suflet în Culori revine pe scena Sălii Radio din Bucureşti cu trei muzicieni de talie internaţională din trei ţări, România, Franţa şi Spania, reuniţi în Trio Huillet şi promite o experienţă acustică desăvârşită, atât pentru iubitorii genului muzical cât şi pentru toţi iubitorii artei, dornici să contribuie la sprijinirea copiilor cu autism. Clara Cernat (vioară/violă), Thierry Huillet (pian) şi Gari Cayuelas - Krasznai (clarinet) sunt artiştii ce au răspuns de această dată iniţiativei celor două organizaţii de a aduce în atenţia publicului bucureştean conştientizarea autismului printr-un concert de excepţie.

Creat în 2013, Trio Huillet abordează un repertoriu excepţional de muzică de cameră, reunind trei instrumente care se completează reciproc: viola, clarinetul şi pianul. Această reunire frumoasă de instrumente i-a inspirat pe cei mai mari compozitori, de la Mozart la muzica contemporană, trecând prin Bruch, Schumann şi Stravinski. Graţie talentului versatil al Clarei Cernat, în dublul său rol de violistă şi violinistă, Trio Huillet oferă programe de concert pentru vioară, clarinet şi pian. Thierry Huillet este unul dintre cei mai importanţi compozitori ai timpului nostru, astfel încât creaţia sa muzicală este una dintre calităţile naturale ale Trio Huillet".

Biletele sunt disponibile pe www.bilete.ro, în oficiile Poştei Române, în magazinele Inmedio semnalizate bilete.ro şi în magazinele Germanos, iar fondurile colectate în urma vânzării de bilete vor fi direcţionate către programele de terapie pentru copiii cu autism derulate de Asociaţia Help Autism.

În România sunt aproximativ 30.000 de persoane care suferă de Tulburări din Spectrul Autist. În lume, 1 din 68 de copii suferă de această tulburare. Autismul poate să apară în orice familie, indiferent de rasă, etnie, zonă geografică, nivel de educaţie. Autismul nu se poate vindeca, dar printr-o intervenţie timpurie intensivă, până la 47% dintre copiii cu autism pot avea o viaţă independentă. Fără terapie, simptomele autismului şi comportamentele disfuncţionale se agravează în timp. Din păcate, această intervenţie este de durată şi foarte costisitoare, iar costurile depăşesc de cele mai multe ori veniturile unei familii. Iată de ce o campanie de strângere de fonduri se impune, astfel încât cât mai mulţi copii să poată beneficia de terapie adecvată şi pentru a reuşi integrarea lor în şcoală şi societate.
De 7 ani, Asociaţia Help Autism se implică activ în derularea de programe de conştientizare a autismului, diagnostic precoce şi intervenţie timpurie pentru copiii cu autism. Pe lângă activitatea susţinută în schimbarea statutului autismului în România, asociaţia oferă servicii de terapie în cadrul celor 6 centre, 6 parteneriate public-private - cu Direcţiile de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din Bucureşti, Suceava, Drobeta Turnu-Severin, Dâmboviţa - şi la domiciliu, desfăşoară cursuri de formare în terapie ABA, cursuri gratuite pentru informarea cadrelor didactice, workshop-uri şi şedinţe de consiliere pentru părinţi şi este co-organizator al Conferinţei Internaţionale ABA - ştiinţa care stă la baza terapiilor de recuperare în autism.

Istoric

Prima ediţie a concertului caritabil Sufet în Culori, desfăşurată în data de 3 aprilie 2014 a reprezentat pentru asociaţiile organizatoare piatra de hotar în popularizarea însemnătăţii zilei de 2 aprilie şi a beneficiat de participarea unor nume importante din sfera muzicală românească: tenorul Ştefan Pop, soprana Rodica Vică, violonistul Vlad Maistorovici şi pianistul Ştefan Doniga. Evenimentul a fost prezentat de actriţa Manuela Hărăbor şi jurnalistul Marius Constantinescu şi a reunit, la Sala Radio, iubitori ai muzicii clasice şi oameni interesaţi de schimbarea statutului autismului în România, deopotrivă.
Cea de-a doua ediţie a concertului caritabil a avut loc, pe scena Sălii Radio, pe 29 martie 2015 şi a reunit muzicieni de marcă ai scenei naţionale şi internaţionale. Violonistul Remus Azoiţei şi pianistele Mara Dobrescu şi Diana Ionescu au fost artiştii care au ales, de această dată, să se alăture campaniei de conştientizare, punându-şi talentul şi celebritatea în slujba cauzei.
Devenit deja o tradiţie printre iubitorii genului muzical, concertul caritabil Suflet în Culori, ajuns in 2016 la cea de-a III-a ediţie, s-a bucurat de prezenţa pe scena Ateneului Român a unor mari artişti, Soprana Leontina Văduva, în anul de aniversare a celor 30 de ani de carieră, muzicianul Grigore Leşe, organistul Nicolae Licareţ şi pianista franceză Laure Cambau au fost artiştii ce au dat culoare spectacolului, desfăşurat chiar pe 2 aprilie, Ziua Internaţională a Conştientizării Autismului.

Clara Cernat - violă/vioară

Repurtând succese în importante centre muzicale precum Opera de Hanoï, Palacio Foz din Lisabona, Théâtre de la Monnaie din Bruxelles, Centrul Naţional pentru Artele spectacolului din Pekin, Auditorio şi Palau de la Musica din Barcelona, Teatrul Collosseum şi Teatrul Grand Rex din Buenos-Aires, Sala Cecilia Meireles din Rio de Janeiro, Sala Pablo Casals din Tokyo, Théâtre du Châtelet din Paris, Salle Gaveau, Clara Cernat se remarcă prin talentul său de excepţie. A susţinut recitaluri în Japonia, Coreea de Sud, Laos, Brazilia, Tunisia, Croaţia, Spania, Grecia, Belgia, Ungaria, Slovenia, Austria, Argentina, Uruguay, Italia, Peru. A fost invitată să participe la importante festivaluri din China, la Festivalul Suona Francese în Italia precum şi la Festivalul George Enescu din Bucureşti. Clara Cernat a studiat cu Ştefan Gheorghiu, Tibor Varga şi Igor Ozim, iar dintre premiile obţinute de-a lungul timpului amintim: Marele Premiu al Concursului internaţional de vioară J. S. Bach, Marele Premiu al Concursului Citta di Andria, Premiul al doilea şi Premiul special Mozart la Concursul Kloster-Schöntal. Înregistrările sale au fost apreciate de critica de specialitate, iar cele realizate pentru Fonoteca de Aur a Societăţii Române de Radiodifuziune relevă profesionalismul său desăvârşit. Clara Cernat a gravat în anul 2016 prima înregistrare mondială pe compact disc a lucrărilor inedite ale lui George Enescu pentru vioară solo, aceste lucrări fiind incluse pe compact discul Soledad. Activitatea sa artistică implică şi valorificarea repertoriului muzicii de cameră, alături de soţul său, pianistul şi compozitorul Thierry Huillet, participând la numeroase concerte. În prezent Clara Cernat este profesor la Conservatoire à Rayonnement Régional de Toulouse şi susţine numeroase cursuri de masterclass pentru vioară şi violă.
www.pianoviolon.com

Thierry Huillet - pian

Thierry Huillet pianist şi compozitor francez de renume, recunoscut pe plan internaţional, a cântat pe cele mai importante scene ale lumii. Admis la Conservatorul Naţional Superior de Muzică din Paris la vârsta de 15 ani a obţinut, trei ani mai târziu, o diplomă în pian, muzică de cameră şi acompaniament vocal. A câştigat numeroase premii internaţionale, printre care: Premiul I "Robert Casadesus" la Cleveland International Piano Competition S.U.A; Premiul "Busoni" în Italia şi o distincţie în cadrul Competiţiei Internaţionale de pian de la Tokyo. A susţinut sute de recitaluri şi concerte cu orchestră şi a înregistrat pentru Radio-France, R.A.I., Radio Suisse Romande şi Radiodifuziunea Română. A fost invitat să interpreteze principalele concerte de pian cu orchestre faimoase şi a susţinut recitaluri în Franţa, S.U.A., Japonia, Italia, Spania, Austria, Malaezia şi România. Lucrările compuse de Thierry Huillet au fost cântate în multe ţări, la numeroase festivaluri, de către mari muzicieni. Lucrările de compoziţie ale lui Thierry Huillet sunt publicate la Editions Alphonse Leduc, Paris. În prezent, duo-ul Clara Cernat & Thierry Huillet este invitat să concerteze în întreaga lumea în săli prestigioase precum: Opéra de Hanoï, Théâtre de la Monnaie din Bruxelles, Théâtre du Châtelet din Paris, National Center of Performing Arts în Beijing, Palacio Foz din Lisabona, Teatro Coliseo din Buenos Aires, Sala Cecilia Meireles din Rio de Janeiro, Sala Pablo Casals din Tokyo, Auditorio y Palacio de la Música Catalana din Barcelona, etc. Au susţinut numeroase recitaluri în Japonia, Peru, Argentina, China, Statele Unite ale Americii, Vietnam, Brazilia, Libia, România, Croaţia, Spania, Anglia, Italia, Franţa, etc. De asemenea, au participat la festivaluri internaţionale precum: "Croisements Festivalul" - China, "Festivalul Internaţional George Enescu" - România, Festivalul "Suona Francese" - Italia.

Gari Cayuelas-Krasznai - clarinet

Gari Cayuelas - Krasznai - considerat copil minune al clarinetului, tânărul clarinetist spaniol-ungur a obţinut la vârsta de 17 ani (2013) "Premiul Extraordinar pentru Muzică al Comunităţii din Madrid". A fost elevul lui Pablo Fernandez. În prezent studiază la Universitatea Franz Liszt din Budapesta sub conducerea artistică a celebrului clarinetist, pedagog şi compozitor Béla Kovács. În 2011, împreună cu fratele său Daniel (pianist), obţine premiul întâi la Concursul Internaţional de Muzică de Cameră Weiner Leó în Ungaria. Ca solist a cântat cu orchestra la Palacio Conde Duque din Madrid, cât şi cu diferite orchestre în Auditorio Nacional din Madrid, în Palais des Beaux-Arts din Bruxelles, sub bagheta lui Roni Porat, George Pehlivanian şi Karol Borsuk. De asemenea, a susţinut concerte de muzică de cameră în Ungaria, Spania, Franţa şi Slovacia. A înregistrat pentru Radio Nacional de España lucrări de Debussy, Messiaen şi Kovács. Recent a câştigat Premiul al II-lea la Concursul Internaţional pentru Clarinet de la Debrecen.

Organizatori: Asociaţia pentru Muzică, Artă şi Cultură şi Asociaţia Help Autism
Birou Presă - Asociaţia pentru Muzică, Artă şi Cultură
tel. +40 723917995; e-mail: birou.presa@musicarte.ro;
www.facebook.com/asociatia.muzicaartacultura

Comunicare - Asociaţia HelpAutism
tel. +40 723157373; pr@helpautism.ro; www.helpautism.ro;

Partener Principal: Kaufland România
Parteneri: Centrul InfoEuropa din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, Radio România, Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti", Muzeul Naţional George Enescu, Gala Societăţii Civile, Floria.ro, Aurel Vîrlan Photography, Bilete.ro, Poşta Română.
Parteneri Media: TVR 2, Trinitas TV, Radio România Cultural, Radio România Muzical, Radio Trinitas, Radio Clasic, Blitz Tv, Revista Tango - Marea Dragoste, Libertatea, Ziarul Metropolis, Agenţia de Presă Mondenă, Gazeta de Ştiri, Unirea Shopping Center, Senso TV, Book Hub, Tonica.ro, Actualitatea Muzicală, reportervirtual.ro, Clubul Copiilor, B365.ro, Ceaşca de Cultură, Calendar Evenimente, Autentic Promotion, Agenţia de Carte, Art Out, Artline, PR Wave, 4Arte.ro, Oraşul Meu, Inoras.ro, Bucureşteanul.Info, Bună dimineaţa Bucureşti, Jurnal de Bucureşti, OnlineGallery.ro, Bucharest Cultural Events, Business Woman, RoEvents, Enciclopedia Muzicală a României, Societatea Muzicală, LiterNet.ro, România Pozitivă, BZI Cultural, iQads, Catchy, autentici.ro.

Ramificaţiile cordonului ombilical - BIEFF, 2017

Exceptând Gala de Deschidere, marţi, 29 martie 2017 a fost prima zi în cadrul festivalului meu preferat de film, Bucharest International Experimental Film Festival. Îmi place BIEFF atât pentru creativitatea sa inepuizabilă, cât şi pentru prospeţimea cu care abordează teme tabu, iar proiecţiile din cadrul competiţiei Cutting the Cord nu au făcut excepţie de la această regulă.

Deosebit de interesantă, tema celor patru proiecţii vorbeşte despre acel cordon ombilical metaforic ce rămâne ataşat de noi mult timp după dispariţia celui fizic. El se manifestă în diferite moduri şi surprinde diferite dependenţe emoţionale sau comportamentale faţă de cei care ne-au dat viaţă. Primul lucru pe care l-am remarcat despre cele patru proiecţii a fost diversitatea lor. Fiecare scurtmetraj abordează problematica dintr-o altă perspectivă, dezvăluindu-i complexitatea. Ţin să menţionez din start că nu au existat proiecţii slabe în cadrul acestei teme, iar ierarhizarea lor ţine exclusiv de preferinţele individuale.

I was a winner, în regia lui Jonas Odell este proiecţia care mi-a plăcut cel mai mult, atât din punctul de vedere al abordării temei, cât şi din cel al folosirii mijloacelor artistice de expresie. Timp de 14 minute, spectatorul este invitat să pătrundă într-o lume virtuală a unui joc online nenumit, în care trei personaje discută despre dependenţa lor de jocuri şi despre ce a însemnat ea în vieţile lor. Nu vedem chipurile oamenilor care vorbesc, nu există nici măcar o secvenţă din lumea reală. Totul se petrece în lumea virtuală a jocului, populată cu dragoni, vrăjitori şi cavaleri în armuri. Jonas Odell face mai mult decât un colaj despre dependenţa faţă de jocuri - el o arată şi îşi transpune spectatorul într-o altă lume a cărei forţă de seducţie poate fi explicată prin natura relaţiilor faţă de familie şi realitatea înconjurătoare. Provenind din familii problematice sau având relaţii disfuncţionale cu partenerii de viaţă, cele trei personaje din I was a winner vorbesc despre extaz, creaţie, intensitate a sentimentelor într-un mediu al mirajului. Explorarea unei lumi virtuale unde totul este posibil, crearea unor avataruri şi simularea emoţiilor reprezintă paleative pentru aceşti oameni pe care existenţa în mediul real nu îi satisface. Percepţia este realitate, iar dacă ea se concentrează pe observarea unei lumi imaginare, sfârşeşte prin a înlocui realitatea unei lumi fizice. Este vorba despre un soi de dedublare, o disociere între corp şi mental în care individul explorează, învinge, pierde şi trăieşte exclusiv la nivel mental. Frumuseţea creaţiei proprii şi promisiunea controlului seduc deoarece lumea fizică nu este nici controlabilă, nici născută din propria imaginaţie. Dar pentru a te disocia de ea este nevoie de un catalizator, iar Jonas Odell îl regăseşte în cadrul relaţiilor familiale. Legătura dintre dependenţa faţă de jocuri şi relaţiile de familie este încă un teritoriu neexplorat, iar regizorul filmului I was a winner reuşeşte să ridice întrebări în legătură cu tot ceea ce credeam că ştim despre această dependenţă.

Parafrazând faimoasa expresie autohtonă Eu te-am făcut, eu te omor, Alexandru Petru Bădeliţă reuşeşte o proiecţie surprinzătoare şi extrem de bogată din punct de vedere vizual cu filmul său I made you, I kill you. Un colaj de fotografii, desene ale copiilor, secvenţe de animaţie, precum şi picturi celebre, filmul lui Bădeliţă este o compoziţie exhaustivă de tehnici artistice. Laitmotivul tabloului lui Edvard Munch, The Scream, apare în diferite ipostaze, amplificând dramatismul mesajului. Naratorul povesteşte despre propria copilărie marcată de violenţa tatălui şi groaza insuflată de acesta. Printre întâmplările povestite de copil, sunt inserate şi întâmplări narate de tatăl violent care, la rândul său, a fost victima a violenţei în familie în copilărie. Suntem condamnaţi să devenim părinţii noştri? pare a fi întrebarea nerostită, dar omniprezentă a filmului I made you, I kill you. Un alt motiv care se repetă în filmului lui Bădeliţă este acela al morţii şi al pierderii celor dragi. Putem vedea pe ecran fotografii mărite de la diferite înmormântări din cadrul familiei naratorului, fotografii extrem de puternice care confruntă o realitate asupra căreia rareori ne oprim. Un film complex care împleteşte elemente suprarealiste cu drame familiale neprelucrate, I made you, I kill you este o proiecţie care provoacă la reflecţie asupra ciclului violenţei în familie de-a lungul generaţiilor.

Despre Our Legacy, filmul lui Jonathan Vinel în colaborare cu Caroline Poggi, pot spune că este, în mod cert, cea mai provocatoare proiecţie din cadrul acestei teme. Scurtmetrajul provoacă atât prin subiect, cât şi prin imagine. În centrul poveştii se afla Lucas şi Anäis, un cuplu de adolescenţi care îşi trăiesc relaţia fără prea multe cuvinte, dar foarte intens din punct de vedere fizic. În cazul lor, umbra tatălui lui Lucas, un regizor celebru de filme porno, este omniprezentă. Împletind imagini din viaţa lui Lucas cu imagini din filmele regizate de tatăl acestuia (atenţie, conţinut explicit!), Vinel şi Poggi aduc în discuţie modul prin care sexualitatea adolescentină este influenţată atât de relaţiile din cadrul familiei, cât şi de comportamentul adulţilor care au un rol esenţial în a modela viziunile copiilor. Este doar un aparent contrast între "profesionalismul" actelor sexuale filmate de tatăl lui Lucas şi relaţia adolescentului cu Anäis. În realitate, însă, Lucas se raportează la sex în singurul mod pe care îl cunoaşte în intimitate - fără prea multă tandreţe şi fără a putea face o diferenţă foarte clară între propria parteneră şi actriţele din filmele tatălui său.

Ultima proiecţie din cadrul temei Cutting the cord, Small Town, în regia lui Diogo Costa Amarante este şi câştigătoarea Ursului de Aur în cadrul Berlinare Shorts 2017. Din punct de vedere vizual, filmul lui Amarante este un veritabil poem. Însă, dintr-un punct de vedere personal, o imagine nu face, întotdeauna, cât o mie de cuvinte, mai ales atunci când discutăm despre o temă complexă şi sensibilă, precum conştientizarea propriei mortalităţi de către un copil în vârstă de şase ani. Small Town reprezintă o incursiune în subconştient, iar tehnica sa aminteşte de principiile curentelor de avangardă. Montajul, sunetul, fiecare element tehnic al filmului reprezintă o piesă de puzzle care completează decorul. Din păcate, însă, personajele şi trăirile lor trec pe planul al doilea, iar această opţiune regizorală reduce din volumul proiecţiei, lăsând-o într-o zonă nedefinită, în care filmul ar putea, de fapt, să fie despre orice subiect şi să se desfăşoare în acelaşi mod.

Mucenic 2.0 - (M)uchenik

A fost, mai întâi, un text, Märtyrer, scris de dramaturgul german Marius von Mayenburg şi publicat în 2012. Un an mai târziu, un spectacol de teatru, montat chiar de autor, la Berlin. Apoi, altă versiune scenică, după o formă adaptată a textului, la Moscova, în regia rusului Kirill Serebrennikov. Titlul: (M)uchenik. O nouă adaptare şi, în 2016, premiera la Cannes a filmului, cu titlul internaţional The Student (premiul François Chalais, în secţiunea Un certain regard). Turnat, vreme de o lună, cu o distribuţie formată din profesionişti şi amatori, în Kalingrad, oraş astăzi rusesc, dar vreme îndelungată german (Königsberg, până în 1946). Ajuns, în primăvară lui 2017, şi pe ecranele româneşti, sub numele (M)ucenicul.

Secretul traseului efervescent al textului stă în tema sa ultra-actuală: un adolescent singur la părinţi (de fapt, singur la mamă divorţată) abandonează plăcerile uzuale ale vârstei şi alege să citească realitatea exclusiv prin grila Bibliei mototolite pe care o poartă în buzunarul din spate al pantalonilor şi din care citează non-stop. Un tânăr care alege să se auto-fanatizeze, fără a "beneficia" de aportul vreunui anturaj care să-l îndemne la asta.

Confecţionându-şi un profil de călugăr ce alege să-şi trăiască pustia la oraş, Venya (jucat impecabil de un Pyotr Skvortsov cu alură de dark rock-star) e în război declarat atât cu mirenii, cât şi cu biserica, contestându-i şi ridiculizându-i în egală măsură atât pe profesorii de ştiinţe reale, cât şi pe cel de religie. Asemeni modelului de Christ de la care se revendică, îngăduie, totuşi, alături de el, un ucenic, pe Grigori, coleg de clasă, care are un defect locomotor din naştere, motiv de ironii şi agresiuni fizice din partea fetelor şi, respectiv, băieţilor de aceeaşi vârstă.

Din păcate pentru el, dar şi pentru fineţea scenariului cinematografic, Venya citează trunchiat din Biblia, după cum tot trunchiat înţelege prietenia cu Grigori, luînd din ambele fix elementele care îi alimentează furia şi fiind orb la toate celelalte nuanţe.

Şubrezenia personajului aparent principal se developează mai ales în oglindă cu cel al profesoarei de biologie Elena (impresionantă, Viktoria Isakova), care contrazice, mai întâi cu amuzament, apoi cu crescândă încrâncenare, ascensiunea ideilor lui Venya, ascensiune a cărei spirală cvasi-ne-controlată ajunge să cuprindă în epicentrul ei toate cadrele didactice ale şcolii şi pe mama tânărului. Portretul de plan secund al imaginarului colectiv rusesc contemporan (asemănare teribilă cu cel mioritic) îi reuşeşte de minune lui Serebrennikov. Într-o massă de indivizi incapabili să-şi articuleze propriile idei şi credinţe într-un sistem de gândire autonom, pseudo-ideologia inventată de furorile misterioase ale unui tânăr solitar pătrund că în brânză.

Profesoară de biologie e însă un adversar redutabil. Şi, deşi, pare că şansele ca raţiunea femeii ce alege să urle, demascând mascarada, nu are nici o şansă să triumfe, finalul (M)ucenicul-ui răstoarnă calculele hârtiei. Şi rescrie întreaga istorie a filmului. Cine e, până la urmă, adevăratul mucenic, adevăratul om care suferă, care se sacrifică pentru ideile sale? Cine crede cu adevărat în ceva (de pildă, în justeţea unei societăţi construite pe raţiune şi toleranţă)? În caz de perspectiva creştină, cine e Iisus-ul care se va răstigni pentru a salva omenirea de păcatele gen prostie, obscurantism, intoleranţă?