Programul Festivalului Filmului European, 4 - 11 mai 2017, Bucureşti

Joi 4 mai 2017
Spaţiul Public European **
ora 19:00 Fixeur - Adrian Sitaru / România, Franţa / 2016 / 98 min
Muzeul Naţional de Artă al României - Gala de deschidere a FFE
ora 19:30 Cealaltă parte a speranţei - Aki Kaurismäki / Finlanda, Germania / 2017 / 98 min

Vineri 5 mai 2017
Muzeul Naţional de Artă al României
ora 11:00 - 19:00 ARTE@MNAR **
Cinema Elvire Popesco
ora 18:30 Memoria viitorului - Fiona Tan / Olanda, Irlanda, Germania / 2016 / 95 min
Cinema Muzeul Ţăranului - Studioul "Horia Bernea"
ora 18:30 Austerlitz - Sergei Loznitsa / Germania / 2016/ 93 min
Centrul Ceh **
ora 18:30 Despre orbire - Călătorie într-o lume lipsită de vedere - realitate virtuală
Institutul Cervantes **
ora 19:00 Hitchcock/Truffaut - Kent Jones / Franţa / 2015 / 69 min
Spaţiul Public European **
ora 19:00 Când am deschis ochii - Leyla Bouzid / Franţa, Tunisia, Belgia, UAE / 2015 / 102 min
Cinema Elvire Popesco
ora 20:30 Mercenarul - Sacha Wolff / Franţa / 2016 / 103 min
Cinema Muzeul Ţăranului - Studioul "Horia Bernea"
ora 20:30 Marija - Michael Koch / Germania, Elveţia / 2016 / 100 min
Institutul Cervantes **
ora 20:30 Asediul - Rémy Ourdan, Patrick Chauvel / Franţa, Bosnia şi Herţegovina / 2016 / 89 min
Centrul Ceh **
ora 20:30 Despre orbire - Călătorie într-o lume lipsită de vedere - Pete Middleton, James Spinney / Marea Britanie / 2016 / 90 min

Sâmbătă 6 mai 2017
Muzeul Naţional de Artă al României
ora 11:00 - 19:00 ARTE@MNAR **
Cinema Elvire Popesco
ora 11:00 Scurtmetraje animate pentru copii - Danemarca /2013 - 2015 / 61 min
Cinema Elvire Popesco
ora 13:00 Poveştile străbunicului - Tone Mygind Rostbøll, Lea Glob / Danemarca / 2016 / 72 min
Cinema Elvire Popesco
ora 16:00 Febră în zori - Péter Gárdos / Ungaria, Suedia, Israel / 2015 / 114 min
Cinema Muzeul Ţăranului - Studioul "Horia Bernea"
ora 16:30 Misterul dealurilor verzi - Čejen Černić / Croaţia / 2017 / 81 min
Cinema Elvire Popesco
ora 18:30 Eu, Olga Hepnarova - Petr Kazda, Tomáš Weinreb / Republica Cehă, Polonia, Slovacia, Franţa / 2016 / 105 min
Cinema Muzeul Ţăranului - Studioul "Horia Bernea"
ora 18:30 21 de nopţi cu Pattie - Arnaud Larrieu, Jean-Marie Larrieu / Franţa / 2015 / 115 min
Institutul Cervantes **
ora 19:00 De serviciu - Alice Diop / Franţa / 2016 / 98 min
Centrul Ceh **
ora 20:30 Toate aceste nopţi nedormite - Michal Marczak / Polonia / 2016 / 100 min
Cinema Elvire Popesco
ora 21:00 Ireproşabil - Sébastien Marnier / Franţa / 2016 / 106 min
Cinema Muzeul Ţăranului - Studioul "Horia Bernea"
ora 21:00 Lady Macbeth - William Oldroyd / Marea Britanie / 2016 / 89 min

Duminică 7 mai 2017
Cinema Elvire Popesco
ora 16:00 Un american foarte patriot - Friedrich Moser / Austria / 2015 / 110 min
Cinema Muzeul Ţăranului - Studioul "Horia Bernea"
ora 16:00 Zile confuze - Triin Ruumet / Estonia / 2016 / 105 min
Cinema Elvire Popesco
ora 18:30 24 de săptămâni - Anne Zohra Berrached / Germania / 2016 / 102 min
Cinema Muzeul Ţăranului - Studioul "Horia Bernea"
ora 18:30 Safari - Ulrich Seidl / Austria / 2016, 90 min
Cinema Elvire Popesco
ora 21:00 Străin în paradis - Guido Hendrikx / Olanda / 2016 / 77 min
Cinema Muzeul Ţăranului - Studioul "Horia Bernea"
ora 21:00 În aceeaşi grădină* - Ali Asgari, Adrian Sitaru, Alexandre Rockwell, Rolf De Heer, Gurvinder Singh, Chema García Ibarra, Roger Deutsch, Sergey Bodrov, Andrej Landin / omnibus / 2016 / 114 min

Luni 8 mai 2017
Cinema Elvire Popesco
ora 18:30 Fata fără mâini - Sébastien Laudenbach / Franţa / 2016 / 73 min
Cinema Muzeul Ţăranului - Studioul "Horia Bernea"
ora 18:30 Aya din Yop - Marguerite Abouet, Clément Oubrerie / Franţa / 2013 / 84 min
Spaţiul Public European **
ora 19:00 Viaţa mea de dovlecel - Claude Barras / Elveţia, Franţa / 2016 / 70 min
Institutul Cervantes **
ora 19:00 Casă, dulce casă - Katrine Philp / Danemarca / 2015 / 26 min
Institutul Cervantes **
ora 20:00 Camera obscură - Gheorghe Preda / România / 2016 / 84 min
Cinema Elvire Popesco
ora 20:30 Tăcerea* - Yorgos Gkikapeppas / Grecia / 2015 / 92 min
Cinema Muzeul Ţăranului - Studioul "Horia Bernea"
ora 20:30 Ministrul francez - Bertrand Tavernier / Franţa / 2013 / 113 min
Centrul Ceh **
ora 20:30 Pisica rabinului - Antoine Delesvaux, Joann Sfar / Franţa / 2011 / 100 min

Marţi 9 mai 2017
Cinema Muzeul Ţăranului - Studioul "Horia Bernea"
ora 18:30 Frigul din Kalandar - Mustafa Kara / Turcia, Ungaria / 2015 / 150 min
Institutul Cervantes **
ora 18:30 Oameni buni - Anders Helgeson, Karin af Klintberg / Suedia / 2015 / 92 min
Centrul Ceh **
ora 20:30 Lucifer - Gust Van den Berghe / Belgia, Mexic / 2014 / 110 min
Institutul Cervantes **
ora 20:30 Scurtmetraje R. Moldova* / 2015 - 2017 / 94 min
Cinema Muzeul Ţăranului - Studioul "Horia Bernea"
ora 21:00 Împreună pentru totdeauna* - Lina Lužytė / Lituania, România / 2015 / 88 min
Cinema Elvire Popesco
ora 21:30 Ochi închişi - Giuseppe Petitto / Italia, Elveţia, Slovenia / 2015 / 84 min

Miercuri 10 mai 2017
Cinema Elvire Popesco
ora 18:30 Mamă - Kadri Kõusaar / Estonia / 2016 / 89 min
Cinema Muzeul Ţăranului - Studioul "Horia Bernea"
ora 18:30 Idila - Tomaž Gorkič / Slovenia / 2015 / 83 min
Spaţiul Public European **
ora 19:00 Toni Erdmann - Maren Ade / Germania, Austria, România / 2016 / 162 min
Cinema Elvire Popesco
ora 20:30 Imaginea de apoi - Andrzej Wajda / Polonia / 2016 / 98 min
Cinema Muzeul Ţăranului - Studioul "Horia Bernea"
ora 20:30 Vara s-a sfârşit* - Radu Potcoavă / România / 2015 / 105 min
Centrul Ceh **
ora 20:30 Accabadora - Enrico Pau / Italia / 2015 / 97 min

Joi 11 mai 2017
Cinema Elvire Popesco
ora 18:30 Înfurigranţii - Arman T. Riahi / Austria / 2017 / 98 min
Cinema Muzeul Ţăranului - Studioul "Horia Bernea"
ora 18:30 Martorul acuzării - Iglika Triffonova / Bulgaria, Suedia, Olanda / 2015 / 102 min
Spaţiul Public European **
ora 19:00 Două lozuri - Paul Negoescu / România / 2016 / 86 min
Cinema Elvire Popesco
ora 20:30 140 fericiţi! - Gracia Querejeta / Spania / 2015 / 98 min
Cinema Muzeul Ţăranului - Studioul "Horia Bernea"
ora 20:30 Gala de închidere a FFE
Ultima zi* - Gabriel Achim / România / 2016 / 108 min
_______
* Proiecţie în prezenţa invitaţilor speciali (oportunităţi de Q&A)
** Accesul publicului este gratuit, în limita locurilor disponibile.
În eventualitatea în care vor interveni modificări în program, acestea vor fi anunţate pe www.ffe.ro şi www.facebook.com/ffeRomania.

Hieronymus Hipsterus - The Temptation of Saint Anthony, Hieronymus Bosch la Festivalul Filmului European, 2017

[Cronicile ne-cinematografice care preced Festivalul Filmului European 2017 nu se adresează atât cititorilor a căror dilemă este "film european sau de Hollywood?", ci mai degrabă celor care se întreabă "ce film european?". Şi, de altfel, aceste texte nici nu oferă răspunsuri, ci doar expun dilemele autorilor lor, critici de film - declarat amatori(!), dar spectatori pentru care luna mai înseamnă, de peste douăzeci de ani, sărbătoare de film european. Doar cîteva dintre cele peste 50 de filme din actuala ediţie vor fi disecate aici (iar selecţia a fost făcută pe criterii absolut arbitrare), însă toate merită văzute. Veniţi să vă convingeţi!]

Odaia de la drum, a bună, era mai friguroasă, soba cu plită era în odaia mare, open space - şi dormitor şi bucătăria bunicilor - iar aici, unde dormeam în vacanţă era mai rece. Mă încălzeam sub plăpumile grele, însă o parte din friguri veneau de deasupra capului. Acolo unde Sfîntul Gheorghe învingea a mia oară balaurul, într-o reproducere naivă, în care Partea Întunecată a Forţei era pictată sub formă de diavol. Mi-era frică dar eram şi fascinat de figura uşor mirată a copitatului, surprins parcă de violenţa unui Sfînt încruntat şi foarte agresiv. Efectul era oarecum invers şi, pentru un necredincios venit din altă cultură - un Vineri de culoare-debutant în ale civilizaţiei - era greu să realizeze care e adevăratul cavaler Jedi al ortodoxiei.

Îmi place pictura clasică, nu-mi plac, dar îi respect pe suprarealişti pentru imaginaţia lor figurativă sau mai degrabă nonfigurativă, însă mărturisesc că nu m-am oprit la Prado în faţa Grădinii Desfătărilor Umane, la pièce de résistance a lui Hieronymus Bosch. Poate mi s-a părut mult prea modernă. Bănuiesc că Dali s-a inspirat subliminal din el, cînd a revenit pe piaţa şevaletelor cu Ispitele Sfîntului Anton călare pe elefanţii lui cu picioare de păianjen. La Prado ştiu că l-am vînat adolescentin pe Goya cu Maya lui tolănită în două ipostaze, şi l-am admirat intrigat cu Colosul său, dar mai degrabă cu Saturn devorîndu-şi fiii, în degradarea artistică pusă pe seama nebuniei. Dar bănuiesc mai degrabă un umor pişicher (mai foloseşte cineva cuvîntul ăsta?) de bătrîn arogant care a văzut şi a pictat tot ce-au vrut muşchii lui. Flexori.

La Lisabona n-am vizitat muzeul cu tripticul lui Bosch, despre care vorbeşte, cu o voce feminină atît de senzuală, documentarul Ispitirea Sfîntului Anton. Lîngă ocean pare păcat să stai închis într-un muzeu şi să nu admiri basoreliefurile măcinate de aerosoli.

Însă pierzi.
Pierzi figurile diavoleşti, unele chiar simpatice, care-l ispitesc pe Sfîntul din deşert să călătorească în zbor, călare pe o broască cu aripi, răstignită. Pierzi peştii zburători dinţoşi care i-ar produce pînă şi Întîiului Pescar (din Teleorman) al ţării o revelaţie mistică. Urmată, sperăm, de o auto-exilare la dracu-n praznic, pentru ispăşirea păcatelor lumeşti. O ipoteză supranaturală, bineînţeles, la fel cu cea formulată de criticii lui Hieronymus Bosch, care-l acuzau de erezie sau apartenenţă la nu-ştiu-ce cult secret. Tripticul şi-a găsit locul pe peretele castelului regelui Filip al II-lea al Spaniei, catolic fervent. Care n-ar fi dormit în vecii vecilor cu ereziile deasupra capului, într-o cameră friguroasă. Din castel.

Bănuiesc că regele stătea seara în faţa picturii lui Bosch, cu o lumînare în mînă, iar lumina flăcării ce tremura pe pereţi îi crea senzaţia unui futurist ecran LCD. În care corăbiile spaţiale aşezate pe monştri marini zburau într-o fascinantă Dezlegare la peşte. Ca o emisiune-tabloid înainte de timpuri. De timpurile în care televiziunile îşi expun colecţia de struţo-cămile siliconate în menajeria lui Capatos. Sau a lui Cesnavicius.

De ce triptic?
O introducere, un deznodămînt şi-o încheiere clasică a poveştii biblice. Sau un binging executat seară de seară de cinefilul Filip.

Pe fundalul piesei centrale a tripticului arde o cetate, în film figurile vin animate din spate spre privitor, măcelărindu-se metodic cu sunete şi imagini scoase parcă din jocurile video de pe tablete. Par secvenţe dintr-un Minecraft mai rotunjit. Sînt curios cum ar arăta un documentar animat, în acelaşi fel, despre Cina cea de Taină a lui da Vinci. Bănuiesc că fundalul sonor ar fi un zgomot enervant de tacîmuri, presărat cu strigătele şefului de sală:
- Nota la masa celor 13. 30 de arginţi pentru domnul Iuda!

Interesantă şi distonanţa între înşiruirea de nenorociri abătute asupra bietului sihastru Anton, refugiat în deşert tocmai pentru a scăpa de ispite, incendii, cangrene, epidemii şi boli, totul pe fondul suavei voci a povestitoarei engleze. Prietenii-ucenici ai Sfîntului îl găsesc însă pe bietul om în locul torturii şi îl conduc în altă parte, salvîndu-l. Ceea ce poate însemna că şi cel mai retras om poate fi găsit şi salvat de către prietenii săi. Sau, în cazuri mult mai tulburătoare şi prea puţin artistice, poate fi găsit de către angajaţii de la Fisc. Dar pictorul nu e chiar atît de crud încît să-l consemneze pentru posteritate pe Sfîntul Anton chinuit de Administraţia Fiscală. Fiindcă, nu-i aşa, de monştrii cu cap de peşte şi gheare de fiară mai poţi scăpa.

În fine, procedeul cinefil de a dubla caleidoscopic imaginile mişcătoare ale tripticului, îşi găseşte în finalul documentarului motivaţia: sînt cei doi ochi în care s-au reflectat păcatele lumeşti surprinse de vîrful pensulei lui Hieronymus Bosch. Care pare, dacă mi se permite comparaţia, un hipster al picturii suprarealiste de secol XIV, avant la lettre.

(Mihai Găinuşă este jurnalist.)

The Temptation of Saint Anthony, Hieronymus Bosch / Ispitirea Sfîntului Anton, Hieronymus Bosch (Franţa, 2016) este programat la Bucureşti, în format VR (realitate virtuală), pe 5 şi 6 mai 2017, între orele 11:00-19:00, la Muzeul Naţional de Artă al României.

Cea de a XXI-a ediţie a FFE 2017 se desfăşoară în Bucureşti (4 - 11 mai 2017), Iaşi (12 - 14 mai 2017), Tîrgu Mureş (19 -21 mai 2017), Gura Humorului (19 - 21 mai 2017) şi Timişoara (26 - 28 mai 2017).
Programul complet: ffe.ro/2017//2017/programfilme.
Detalii suplimentare despre film: ffe.ro/2017/programfilme/hieronymus-bosch

Aşteptîndu-l pe Godot la Sarajevo - Le Siège / Asediul la Festivalul Filmului European, 2017

[Cronicile ne-cinematografice care preced Festivalul Filmului European 2017 nu se adresează atât cititorilor a căror dilemă este "film european sau de Hollywood?", ci mai degrabă celor care se întreabă "ce film european?". Şi, de altfel, aceste texte nici nu oferă răspunsuri, ci doar expun dilemele autorilor lor, critici de film - declarat amatori(!), dar spectatori pentru care luna mai înseamnă, de peste douăzeci de ani, sărbătoare de film european. Doar cîteva dintre cele peste 50 de filme din actuala ediţie vor fi disecate aici (iar selecţia a fost făcută pe criterii absolut arbitrare), însă toate merită văzute. Veniţi să vă convingeţi!]

Cronică-interviu imaginat a filmului Asediul
Colaj de Miruna Vlada

E un film cu vampiri?
"Ştii ce-am să fac:
am să-ţi stric jucăria
numită durere."
Miroslav Antić
sîntem nişte vampiri.
stoarcem tot ce putem din dezastrele noastre.
voi ne premiaţi şi ne mîngîiaţi pe cap
noi stoarcem şi stoarcem de douăzeci de ani
de două sute de ani
sîntem un fel de muzeu în aer liber
un muzeu al dezastrelor
voi sînteţi ghizii
ne arătaţi dezastrele noastre pe hartă
şi apoi noi aplaudăm
dar tot nu reuşim să ne mîngîiem pe cap unii pe alţii
şi nimeni nu mai ştie unde a început şi unde s-a sfîrşit
filmul ăsta cu vampiri

într-o Europă cu unghiile frumos tăiate
noi sîntem bucata aia care îşi
roade unghiile pînă la sînge
care îşi roade graniţele pînă la sînge
după naţionalism nu ne mai rămîn decît cimitirele
unde stăm unii peste alţii

"ţara mea plină de glorii
ţara mea mîncată de molii
ţara mea născută din fobii
ţara mea rămasă fără jucării"
În film apar mai multe oraşe într-unul singur. De ce?
unele camere au un miros puternic
de mucegai.
un miros stătut
care îţi intră repede pe sub piele
un miros care îţi rămîne în păr
devii captiv de îndată ce ai ajuns aici
sînt camerele neaerisite ale istoriei
o ţară cu graniţele blocate
sîntem cei mai ospitalieri din europa
nimeni nu a mai deschis geamul aici
de zeci de ani
mă invită mereu înăuntru
"simte-te ca acasă" îmi zic
dar camerele miros uneori a molii
alteori pur şi simplu a rană
precum camera unui cuplu căsătorit de 50 de ani şi fără copii
unde fiecare obiect are locul lui
şi fiecare mişcare e gîndită ca să primească un răspuns un ecou
să îţi amintească de singurătate
au fost ospitalieri
m-au invitat să intru în casa lor

unele camere miros a otravă de şoareci
am rămas aici.
între filele manualelor de istorie recentă
doar molii strivite, împăiate.
Tu cum te-ai simţit aşa, ca o străină care locuieşte cîteva luni în Sarajevo, la 20 de ani după război?
nu cunosc acest oraş
doar 3-4 cuvinte
care se duc repede ca picăturile de ploaie
nu am limbă
dar ştiu un cuvînt care le înghite pe toate celelalte
acest oraş e un basorelief
cu durere şi spaimă
o structură gramaticală de neînţeles
aceste oraş mi-a intrat în cap
şi nu-mi mai iese pe gură

Nici aici, nici dincolo
nici în cer, nici pe pămînt
sîntem aici
în inima frîntă a Europei
Ce ţi-a spus cea mai bună prietenă a ta, care a supravieţuit asediului?
Selma
"nu mă pot uita la filme de groază
cum să mai îmi plîng eu de milă după aceea
cînd văd că alţii sînt terorizaţi pe bune?
îmi plac chestiile uşurele
chiar şi filmele cu fetişcane urîte dar bune la suflet.
cum ştii că se termină?
căci elicopterele
ONU şi ale crucii roşii
survolau
în fiecare zi
deasupra noastră
erau pauze lungi între raiduri
uneori se făcea dintr-o dată foarte linişte
nici foşnete nimic
treceau şi săptămîni fără nici un glonte
fără nici un cadavru
era ireal
aceste momente erau adevărata teroare
- să nu ştii semnele
cînd se termină,
cînd vin americanii?
erau tot felul de steguleţe
pe ajutoarele pe care le primeam
zi de zi
de unde să ştii că acum gata, pe bune
chiar se termină cu adevărat
şi vin americanii?
Bosnia. Partaj. 57
şi vom pune steguleţele lor peste tot
şi vom sufla în lumînare şi vom cînta happy birthday to you
şi ne vom pune o dorinţă care deja s-a împlinit"
Cine a salvat oraşul de fapt? Cine sînt eroii post-asediu? Cînd începe partea de happy end?
Elmina
"UE a venit aici să
ne dezinfecteze
nu iese fum fără foc
am pus prea multe ingrediente
s-a ars mîncarea pe foc
aţi venit aici să ne spălaţi vasele
- gropile comune
purtaţi mănuşi chirurgicale
după asediu
aici în oraş au rămas cam 5-6 femei la un bărbat
cei care n-au murit
pot să-şi aleagă de-acum cîte femei doresc
aperitiv felul principal desert
aţi aşezat Bosnia în vitrină
aţi pus naftalină aţi pus curse de şoareci
aţi făcut multe poze
pieptul mi-a rămas ca o cîrpă de şters praf
crezi că poţi să pedalezi cu trei rînduri de picioare?
istoria noastră e ca o ceaşcă
ce se varsă peste graniţe
curge pe covor
la televizor se aud ţipete şi împuşcături
cînd osul se rupe pui o proteză
pui deasupra lui trei rînduri de frici de bandaje
aţi venit să ne învăţaţi să mergem
ne ţineţi de mînuţă
ne daţi brînci
refugiaţii sînt patrioţii din No man's land^[i]
învaţă-mă din nou să merg spre tine, europa
62 Bosnia. Partaj.
deschide-ţi inima către mine
ca o tabără de refugiaţi sub cerul înstelat
am şters graniţele cu guma apoi cu lama
s-a vărsat ceaşca fix aici în dreptul nostru
am trasat apoi cu rigla
noile reguli peste noile graniţe
pui o proteză şi aştepţi ca osul să se lipească la loc
trupul să-şi recapete din nou echilibrul
harta trebuie să stea pe două picioare
lipeşte-mi viza pe frunte
la abator nu a sosit încă ora închiderii"
Care e tema filmului?
amintirile '92 - '95
sînt ca o haită
de cîini turbaţi
alergînd bezmetic la 3 dimineaţa
vrînd să prindă o fetiţă
de fundele ei roşii
de fiecare dată cînd îţi aminteşti
fetiţa mai sîngerează o data
Care e scopul filmului?
Vulcanizare Balcanizare
Volim te Bosno moja! Bosna je srce Balkana! Bosna nam je jedina nada! Sarajevo ljubavi moja! Ljubav u ratnom u Sarajevu!
războiul aici e ca băutul apei sărate de mare
cu cît bei mai multă cu atît ţi se face mai sete
sincer, io nu ţin nici cu ăia nici cu ăia
trebuie toţi duşi la vulcanizare
Şi ce legătură are filmul ăsta cu Godot?
Păi Haris Pašović a zis că "în fiecare zi credeam că Godot al nostru va veni şi în fiecare noapte înţelegeam că nu va veni." Pašović este regizor de teatru şi film, producător al spectacolului Aşteptîndu-l pe Godot de Samuel Beckett, regizat în 1993 de scriitoarea americană Susan Sontag, la Teatrul Naţional din Sarajevo, pus în scenă pe toată durata asediului oraşului Sarajevo, în semn de protest pentru lipsa de intervenţie a comunităţii internaţionale în războiul din Bosnia.

* Răspunsurile la aceste întrebări (formulate în aprilie 2017) sînt o selecţie din poemele mele dintr-un volum publicat în 2014 (Bosnia. Partaj, ed Cartea Românească). Practic, unele răspunsuri se dau cu mult înainte să existe întrebările sau contextul.

Regizorul filmului documentar Asediul, Rémy Ourdan, şi-a început activitatea de reporter în 1992 în Sarajevo, în timpul asediului, ajungînd ulterior să documenteze conflicte şi perioade post-război din întreaga lume. Filmarea şi povestea pentru acest documentar au început practic înainte să existe cariera lui de regizor. Din 1992 şi pînă în 2016, cînd l-a lansat public, el a lucrat încontinuu la el. Uneori se întreba dacă îl va mai termina vreodată. Dar l-a dus la bun sfîrşit, pentru că e bine ca unele întrebări să aibă sfîrşit, ca să mai lase loc de răspunsuri.

Ideea acestui colaj mi-a venit tocmai pe acest fond. După Bosnia, Ourdan a devenit corespondent de război, jurnalist la ziarul Le Monde, realizator de documentare şi fondator al Fundaţiei WARM pentru Conflicte Contemporane. După Sarajevo, a ajuns ulterior să documenteze conflicte şi perioade post-război din întreaga lume. Aici am empatizat foarte mult cu propria mea experienţă faţă de Bosnia, unde am ajuns ca din greşeală, fără să mai pot să plec.

Ce e impresionant la acest documentar de război? Faptul că nu e un documentar de război. E povestea încîlcită a unor întrebări deopotrivă existenţiale şi politice, decalate de răspunsurile lor. De aceea am simţit că doar un astfel de colaj ar putea să spună ceva despre film.

Ourdan nu se uită la oraş nici dinăuntru, nici din afară - el reuşeşte un experiment interesant - plasează privitorul simultan înăuntrul suferinţei şi în afara ei. Ne lasă apoi pe cont propriu cu propriile întrebări decalate de răspunsurile lor. Îţi reaminteşte permanent că eşti un străin care află despre nişte atrocităţi din scaunul său confortabil burghez, vărsînd o lacrimă ipocrită, narcisistă, ca un like strîmb din punct de vedere moral. Tu, străinul, comunitatea internaţională care se uita în acele momente la bombardamente pe teve şi dădea declaraţii flamboaiante de compasiune cu victimele. Dar te duce şi pe culmile empatiei. Cel mai mare merit al filmului: face asta fără să mizeze pe victimizare şi văicăreală cu poleială de superioritate occidentală.

Miza centrală e una ideatică. Vezi pe ecran Sarajevo, dar te gîndeşti permanent la Aleppo. Ourdan ne arată că pentru locuitorii oraşului Sarajevo, rezistenţa în timpul asediului a devenit o artă tocmai pentru că a implicat instrumente politice, intelectuale şi artistice în aceeaşi măsură cu fabricarea bombelor artizanale sau folosirea mijloacelor militare rudimentare pe care le aveau la îndemînă. Nişte oameni ca noi ceilalţi, treziţi brusc în cîmp deschis. Un oraş întreg devenit poligon de trageri. Pe mine m-a emoţionat cumplit filmul, deşi ştiam pe de rost cam toate fazele conflictului. Dar filmul ne arată că dincolo de pilda unei supravieţuiri, Sarajevo a rămas demn, în picioare, timp de 4 ani de bombardamente şi masacre continue, pentru a-şi apăra valorile de toleranţă şi multi-etnicitate. Sarajevo este o pildă a co-existenţei prezervată pe toate căile, dusă pînă la limitele umanului.

De ce să vezi acest film? Nu ştiu. Pentru că Aleppo. E 2017 şi tu străinul, dai un like cinstit ororilor de la Palmyra, faci poze copiilor ciuruiţi, şi semnezi petiţii pentru propăşirea neamului. Tu, străinul, eşti ok? Hai la film şi la dezbatere, joi 11 mai 2017, ora 17.30 la SNSPA.

(Miruna Vlada este scriitoare - după trei volume de poezie, are în pregătire primul roman), facilitator cultural, cercetătoare specializată pe problematica Balcanilor.)

Le Siège / Asediul (Franţa / Bosnia şi Herţegovina, 2016) este programat la Bucureşti pe 5 mai 2017, ora 20:30, la Institutul Cervantes, şi pe 11 mai 2017, ora 17:30, la SNSPA.
Proiecţia de la SNSPA va fi urmată de o dezbatere deschisă publicului, moderată de Miruna Vlada, membră PEN Club România, la care vor participa: Ioana Avădani, directoare Centrul de Jurnalism Independent; Caius Dobrescu, scriitor, vicepreşedinte PEN Club România; Călin Neacşu, jurnalist, fost Director Agence France Press Balcani; Dan Perjovschi, grafician; Aida Šošić, cîntăreaţă din Bosnia Herţegovina, Alex Trăilă (director artistic FFE).

Cea de a XXI-a ediţie a FFE 2017 se desfăşoară în Bucureşti (4 - 11 mai 2017), Iaşi (12 - 14 mai 2017), Tîrgu Mureş (19 -21 mai 2017), Gura Humorului (19 - 21 mai 2017) şi Timişoara (26 - 28 mai 2017).
Programul complet: ffe.ro/2017//2017/programfilme.
Detalii suplimentare despre film: ffe.ro/2017/programfilme/asediul

---

[i] Film realizat de regizorul bosniac Danis Tanović, care în anul 2001 a obţinut Premiul Oscar la categoria "Cel mai bun film străin".

Prezentul şi cadrele istoriei - Austerlitz la Festivalul Filmului European, 2017

[Cronicile ne-cinematografice care preced Festivalul Filmului European 2017 nu se adresează atât cititorilor a căror dilemă este "film european sau de Hollywood?", ci mai degrabă celor care se întreabă "ce film european?". Şi, de altfel, aceste texte nici nu oferă răspunsuri, ci doar expun dilemele autorilor lor, critici de film - declarat amatori(!), dar spectatori pentru care luna mai înseamnă, de peste douăzeci de ani, sărbătoare de film european. Doar cîteva dintre cele peste 50 de filme din actuala ediţie vor fi disecate aici (iar selecţia a fost făcută pe criterii absolut arbitrare), însă toate merită văzute. Veniţi să vă convingeţi!]

Documentarul Austerlitz, al lui Sergei Loznitsa, este unul atipic, nu atît prin modalitatea de realizare, cu mare atenţie pe caracteristicile vizuale, cît mai ales prin cele trei obiective îngemănate la care subscrie: are un mesaj clar de transmis, are un loc istoric de descris, şi are în centrul său oamenii de azi, nu locul.

Jocul creativ al documentarului de faţă este unul vizual. Camera ne poartă pas cu pas în interiorul lagărului, dar nu lagărul este subiectul, ci oamenii. Iar acest lucru este subliniat subtil, prin framing. Camera este statică şi înregistrează scurgerea vizitatorilor de la Dachau şi Sachsenhausen. Aparent nu se aud voci, dar ele sînt acolo, le simţi, decelate într-un mod inventiv, fără a opera însă vreo modificare post-procesată a realităţii. Realitatea rămîne acolo, vie, aşa cum a fost ea înregistrată. În prima treime, adică 25 de minute, camera se joacă cu ochii spectatorului. Nu sînt schimbate unghiurile. Dimpotrivă, paşii spre măruntaiele lagărului sînt puţini. Ceea ce se schimbă sînt oamenii. Şi deschiderea diafragmei, de regulă mică, dar intercalată uneori cu secvenţe cu o focalizare mai în adîncime, ceea ce face schimbarea permanentă a oamenilor încă şi mai acută. Ferestrele, zidurile, porţile, coridoarele, stîlpii generează cadre (frame-uri) în care este plasată acţiunea. Acesta este elementul ingenios al primei treimi a filmului, utilizat însă intensiv şi în restul documentarului. Este vorba de sublinierea importanţei prezentului, viu şi necondiţionat, ci doar încadrat, de trecut. Este de altfel modul de a construi acel mesaj principal al filmului ce mi-a sărit mie în ochi: trăim azi, iar "ieri" este doar o experienţă din care învăţăm. Aparenta absenţă a vocilor şi filmarea alb-negru accentuează ideea.

Povestea Austerlitzului este introdusă şi ea într-un mod non-standard, folosind de astă dată vocile oamenilor. Mai exact ale ghizilor. E vorba doar de voci, fiindcă altfel ghizii sînt mai degrabă sugeraţi decît arătaţi. Acesta devine laitmotivul părţii a doua, unde importanţa vocii ca element al prezentului, vorbind despre trecut, este pusă în evidenţă de absenţa legăturii explicite dintre voce şi trupul ce o produce.

Iar vocile vin, de undeva de pretutindeni, în varii limbi, ca un anunţ al globalizării nude, sau poate al umanităţii în însăşi esenţa sa. Utilizarea spaniolei ca element introductiv al istoriei lagărelor subliniază nevoia de abordare a relaţiei cu trecutul din afara populaţiilor direct implicate în al Doilea Război Mondial. Accentele aduc în prim plan americani şi englezi, germani şi austrieci. O rafinare ce se suprapune peste mozaicul lingvistic preexistent.

În primele două treimi ale filmului, bluzele, tricourile, ochelarii de soare şi camerele foto - fie ele şi ataşate telefoanelor - definesc oamenii şi devin vedete ale filmului. Camerele sînt plasate la înălţimea potrivită pentru a le scoate în evidenţă. Arareori sînt observaţi ochii, sau chipurile. De fapt, a pune accentul pe oameni nici nu ar fi fost posibil fără a avea acordul formal al participanţilor, în fapt puzderia de vizitatori de la Dachau şi Sachsenhausen. Dar documentarul nu este unul regizat, din punctul de vedere al pregătirii prealabile a celor ce apar în imagini. Dimpotrivă, aceştia sînt vizitatori obişnuiţi ai celor două locuri. Prin urmare, asistăm la un fel de defilare a unor oameni fireşti, reali, palpabili, numeroşi, ce se preumblă prin faţa camerei de filmat în ritmul lor natural. Sunetul paşilor pe deasupra solului prăfos, scîrţîitul pietrişului, ciripitul de păsărele sau cîntecul greierilor se suprapun pentru murmurul de fundal al vocilor şi par exacerbate mai ales în ultima treime.

În partea a treia, apar şi chipurile ghizilor, de regulă oameni tineri, degajaţi, vorbind simplu despre crimele naziste, ca mod de informare, căutînd să explice reacţiile torţionarilor şi ale victimelor prin a pune turiştii în faţa trăirilor celor din urmă cu 70 de ani.

Iar documentarul se încheie, previzibil, cu turiştii ce părăsesc lagărul.

Modul de realizare este tipic pentru Sergei Loznitsa. Îl regăsim în Maidan (2014) sau în Lumina Nordului / Northern Light, documentarul din 2008 despre Karelia. Filmări ale oamenilor normali, neregizate, fără un scenariu prealabil (în Maidan şi în Austerlitz), dar atent pregătite prin amplasamentul camerei de filmare. Dialogul este accidental, accentul fiind pe imagine. După gustul meu însă, Austerlitz este prea lung: mesajul poate fi transmis în exact acelaşi mod în 30-40 de minute. Restul cadrelor devin redundante, chiar dacă fiecare în parte este interesant în felul său.

(Bogdan Voicu este profan în ale filmului şi sociolog de profesie.)

Austerlitz (Germania, 2016) este programat la Bucureşti la Cinema Muzeul Ţăranului - Studioul "Horia Bernea", vineri, 5 mai 2017, ora 18:30 şi la Iaşi la Casa de Cultură "Mihai Ursachi", vineri, 14 mai 2017, ora 15:00

Cea de a XXI-a ediţie a FFE 2017 se desfăşoară în Bucureşti (4 - 11 mai 2017), Iaşi (12 - 14 mai 2017), Tîrgu Mureş (19 -21 mai 2017), Gura Humorului (19 - 21 mai 2017) şi Timişoara (26 - 28 mai 2017).
Programul complet: ffe.ro/2017//2017/programfilme.
Detalii suplimentare despre film: ffe.ro/2017//2017/programfilme/austerlitz/

Linişte. Zadarnic - Vermeer et les maîtres de la peinture de genre., Musée du Louvre, Paris

Există astăzi câţiva artişti care se bucură de o notorietate, de o priză la publicul larg ce compensează secolele scurse în mansarda celebrităţii. Johannes Vermeer e unul dintre ei. Arta lui (deloc singulară în contextul său socio-cultural) a făcut prozeliţi pe o rază geografic limitată la Ţările de Jos, apoi a devenit apanajul colecţionarilor privaţi, de unde a irumpt glorios în primele decenii ale secolului trecut în sălile câtorva mari muzee ale lumii, alese pe sprânceană. Ba să avem pardon. Vermeer nu irumpe. Nu are cum. Vermeer bate la uşă politicos, aproape sfios şi cere permisiunea de a-ţi îndrepta atenţia asupra lui. Ochii obişnuiţi cu mari scene istorice, mitologice sau biblice, cu portrete scrutătoare, chiar şi cu peisaje în care două treimi sunt cer furtunos şi o treime pomi sau valuri, ochii ăştia au trecut sute de ani peste tablourile sale miniaturale, mici scene de interioare albe, carapace pentru personaje feminine surprinse făcând gesturi de toată ziua. Neoclasicii, morţi după historiile lui Rafael, nu aveau cum să freamăte la aşa ceva. Delacroix şi romanticii, arbitrii tuşei impetuoase şi ai subiectului exotic, cu exces de culoare, patos şi clocot, nu se sinchiseau de pictura filigranată, perfectă şi intimistă din tablourile lor. "Micii olandezi", li s-a spus. Numai mici nu au fost. Mici sunt doar lucrările lor, adesea citibile cu lupa sau cu pupila lipită de vernis. Mici sunt subiectele lor, asta dacă acceptăm că viaţa însăşi, atunci când nu e exacerbată în epopee homerică, e mică şi ea. A fost nevoie ca marii colecţionari englezi, cu ceaiurile, porţelanurile, ploile, spleen-ul şi ritualurile lor de viaţă molcomă să agaţe în cuiul cel just unul dintre cele mai influente, dar şi mai discrete curente în toată artele vizuale occidentale: pictura de gen olandeză.

Pentru mulţi, Vermeer e Fata cu cercel de perlă. Mai mult decât tabloul, haloul. Legenda. Filmul din 2003. Scarlett Johansson. Povestea zaharisită şi, cel mai probabil, închipuită. Unul dintre acele chipuri pictate (mereu feminine) care se războieşte în iconicitate cu Gioconda însăşi. Nu e în expoziţia de la Luvru. Niciuna dintre picturile de la Mauritshuis, Haga, de altfel. După ce a călătorit din Tokyo până la San Francisco şi de la New York până la Bologna, puţin probabil ca Fata cu cercel de perlă să mai părăsească templul ei din splendidul muzeu olandez, cel puţin nişte ani buni de aici înainte. Dar, din treizeci şi şase de lucrări certificate ale artistului, douăsprezece sunt reunite în spaţiul special din sălile Napoleon ale Luvrului, pentru această expoziţie de care se vorbeşte în toate cotloanele lumii artei. Ultima dedicată lui Vermeer şi văzută de Paris data de acum 50 de ani. Era firesc, aşadar, ca un nume cu un impact atât de mare, invers proporţional cu cantitatea de tablouri autentice existente în lume, să işte convulsiile publicului, atât specialist, cât şi conjunctural. Celor două lucrări existente în colecţiile Luvrului, muzeul muzeelor (o, ce blazon nefericit pentru o asemenea iniţiativă expoziţională!), Dantelăreasa şi Astronomul, li s-au adăugat perle ale colecţiilor de la National Gallery (Londra), National Gallery of Art (Washington), Metropolitan (New York), Staatliche Museen (Berlin), Staedel Museum (Frankfurt), National Gallery of Ireland (Dublin) şi, fireşte, Rijksmuseum (Amsterdam). Miezul care a învelit un sâmbure atât de preţios s-a format din felii de picturi ale contemporanilor lui Vermeer, aranjate pe teme. Papagali sau muzică de cameră, răvaşe sau coliere de mărgăritare, pahare de vin sau balanţe, dejunuri amoroase sau vizite, toate sunt decupaje de viaţă cotidiană feminină pe care Vermeer şi contemporanii lui le servesc în tablouri titirite, bibilite şi fragile ca ouăle Fabergé. Reprezentări ale nimicului aparent, ale mişcării de rutină, ale unei vieţi duse (iar aparent) la umbra lipsei de patimă şi dramatism. Vermeer nu a fost singurul (şi bine articulează expoziţia pariziană acest fapt). Gerard ter Borch, Pieter de Hooch, Gabriel Metsu, Frans Van Mieris, Jan Steen, Samuel Van Hoogstraten, Gerard Dou i se alătură ilustrului Johannes întru conturarea unui discurs de grup, coerent şi convingător. În loc de cuvinte, pe panourile bordeaux ale expoziţiei se înşiră tablouri de dimensiuni mici şi medii, în care, indiferent de semnătură, ferestrele iradiază lumină în mod cinematografic, femeile scriu misive, probează mărgele sau sughit în pahare de cristal, iar ţie îţi vine să vorbeşti în şoaptă. Nu o dată, mizele ascunse (sau, dacă vreţi, programele) în tablourile lui Vermeer şi ale contemporanilor au fost mai ambiţioase decât zugrăvirea meseriaşă a unui colţ de bucătărie sau a unei mese de toaletă. Draperiile în amorsă, plasarea elementelor în cadru, harta nevăzută a ordinii de lectură a imaginii maschează sugestii mai ambiţioase. Dacă despre Alegoria picturii de la Kunsthistorisches Museum (Viena) s-au scris volume ca despre o teoretizare a misiunii de (re)prezentare a picturii avant la lettre, şi Alegoria credinţei catolice de la Londra ascunde o temă capitală într-un regat al Ţărilor de Jos non-catolic, în care cei precum Vermeer îşi exersează credinţa în lăcaşuri de cult instalate în locuinţe private. Firele invizibile care unesc Dantelăreasa şi Lăptăreasa nu se limitează la pereţii alburii şi minimul de recuzită, ce exaltă intimitatea scenelor, ci şi la simbolistica personajelor pitite după straiele lor umile: o fată de clasă bună, care învesteşte cu nobleţe un tipic comparabil cu a face muzică de cameră (de unde şi virtuţile sale înălţătoare), respectiv o alegorie a generozităţii, a grijii materne, a virtuţii compasive.

Johannes Vermeer, La Laitière , vers 1657-1658. Huile sur toile. 45,5 x 41 cm. Amsterdam, Rijksmuseum © Amsterdam, The Rijksmuseum

Johannes Vermeer, La Dentellière , vers 1669-1670. Huile sur toile marouflée sur panneau. 24,5 x 21 cm. Paris, musée du Louvre, département des Peintures © RMN-Grand Palais (musée du Louvre) / Gérard Blot

Dincolo, însă, de provocarea intelectuală - pentru că trebuie să citeşti, să cauţi, să te informezi la acest nivel -, expoziţia de la Luvru se doreşte un compendiu al tihnei, al liniştii, al minusculului, al flecuşteţului care marchează fiecare zi şi care este ridicat la rang de contemplaţie. Este o apologie a slow-motion-ului, a obişnuitului şi, din nou, a căldurii căminului. Încăperi cu perspective generoase (s-a speculat că Vermeer s-a folosit de o camera oscura) dau la iveală doamne şi (mai rar) domni care nu se opresc din gestul lor banal de a sorbi din pahar, a decoji o portocală sau a înşira litere pe hârtie doar pentru că le-am pătruns noi în iatac. Lumina caldă înmoaie pereţii odăilor mici (negre la ceilalţi, mereu albe la Vermeer) şi scaldă totul în leneveală post-meridiană, în care n-ai şvung pentru mai mult de o şoaptă. Or, la Luvru nu se şopteşte. Se strigă. Se stă la coadă. Se face perpetuu ordine de oameni, care stau cu sutele şi miile în zeci de cozi pentru a pătrunde în spaţiul prea mic al expoziţiei. Se bruftuluiesc cei care îndrăznesc să mai întrebe dacă se respectă slot-ul orar al rezervărilor făcute cu săptămâni înainte. Se controlează bagaje, se închid şi deschid cordoane de securitate. Se fâşâie pungi cu suveniruri, se răstesc voci care nu mai suportă aşteptarea sau chestionarea, se aprind spirite când laisse-passer-urile nu sunt respectate. Totul pe fundalul colosalei piramide, din care se deşurubează o cacofonie audio şi o epuizantă viermuială video. Şi aşa, după ore de sprijinit pereţii şi de despicat corul de voci în câte limbi poţi recunoaşte, după ce trag de tine agenţi de pază cu variabile de curtoazie, cu haina într-o mână, geanta în cealaltă, pliantul în dinţi şi textul în memorie, intri în expoziţie, unde nu se pogoară peste tine duhul sfânt al blândeţii în şoaptă, ci noi înghionteli şi atenţionări. Pas d' photo! Pas d' photo! Madame, vous etes trop proche, veuillez vous positionner plus loin! Cum, când multe tablouri sunt 20x20, iar până la el sunt mai multe lanuri de privitori?

La expoziţia geamănă, Valentin de Boulogne, abundă tablourile de mari dimensiuni, scenele istorice şi sunt abia câţiva speriaţi. Aici, însă, imposibil de instaurat un dialog la nivel altfel decât sumar cu vreun exponat. Bruiajul e prea mare. Mastodontul numit Luvru dă buzna în magazinul de porţelanuri al lui Vermeer. Liniştea e făcută cioburi.

(Vermeer et les maîtres de la peinture de genre. Musée du Louvre, Paris. 22.02.2017 -22.05.2017)

Siamo tutti frangibili - Perfetti sconosciuti

7 prieteni, 1 cină. 7 telefoane mobile, 1 eclipsă. Perfetti sconosciuti durează 97 minute. Dintre ele, primele 20 marchează o dulce introducere în poveste, iar ultimele 5 sunt de-a dreptul basm. Între cele două coperţi, o vijelioasă prăbuşire în iad.

Un soi de Sieranevada în versiune condensat-accelerată (sictiriţii de ciorbele Noului Val sunt rugaţi să se ghiftuiască cu pastele şi vinurile cinema-urilor franco-italiene!). Un Festen mai melodios, dar nu mai puţin abraziv (dacă scenariul lui Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov a devenit spectacol de teatru, la Nottara, dar şi la Maghiarul din Cluj, e greu de crezut că povestea coordonată de Paolo Genovese nu va fi curând dramatizată pe scenele româneşti).

Secretele dezvăluite de punerea în comun a celor 7 telefoane mobile prăbuşesc o lume. Rând pe rând, iluzii, cupluri, vise, secrete, prietenii, amintiri, iubiri sunt făcute ţăndări. Pe măsură ce eclipsa de lună avansează, măştile cad şi minciunile se arată în toată hâdoşenia. Adevărul se insinuează stingher în camera golită de speranţă.

Şi totuşi, după demascarea de proporţii cosmice a ipocriziilor, laşităţilor, urâciunilor de frecvenţă cotidiană, e suficient ca unul dintre personaje să arunce un "Siamo tutti frangibili..." pentru ca tu, spectator bântuit de demonul arătatului cu degetul, să te topeşti cu totul, să te înfunzi în fotoliu şi să realizezi că nicicând n-ai simţit un sentiment de apartenenţă mai puternic decât cel pe care ţi-l insuflă mica gaşcă de pramatii morale care îţi seamănă până la identificare.

Filmul-bijuterie al lui Paolo Genovese nu e despre ce e bine sau ce e rău în comportamentul fiinţei umane universale, etern valabile (în caz că există aşa ceva), ci despre ce este şi ce nu este relevant pentru omul de aici şi de acum.

Într-o secvenţă-emblemă, un cuplu octogenar se bucură privind eclipsa de lună dintr-un balcon vecin apartamentului ce adăposteşte drama noastră post-cehoviană. Astrul-satelit şi cei doi bătrânei fericiţi sunt la egală depărtare de Terra momentului. Ne înduioşează şi ne fac să zâmbim, dar nu sunt aici, în timpul şi în spaţiul nostru.

Nevăzut, ne-auzit, şi totuşi cumplit de prezent, un ceva nedefinit îi uneşte pe cei şapte prieteni şi ne invită pe noi să ne aşezăm la masă nefericirii lor. E, poate, complicitatea în promiscuitate. E, poate, mila, compasiunea şi alte forme prin care ne manifestăm empatia cu chipul din oglindă. Sau, poate, e vremea să admitem că unica greşeală de neiertat e aceea de a crede că putem perpetua modelul de viaţă al părinţilor şi bunicilor noştri, că le putem oglindi destinele, alegerile, gusturile, moravurile, regulile, canoanele, că avem de-a face cu aceleaşi ispite, vise, angoase, idealuri, că ne putem vârî în paturile lor fără ca vreun Procust să nu sancţioneze deîndată nepotrivirea.

Celularele sunt metafora unei lumi profund noi şi amplu necunoscute, o lume pe care suntem chemaţi să o populăm înţelegând-o şi înţelegându-ne. Oricât de vag, angoasant şi neliniştitor ar suna asta.

Găsit memorie, o declar încântătoare! - Fluxuri şi lumini în alb-negru. Gânduri, cărări şi locuri în spaţiul scenic

Ce rămâne după ce ultima reprezentaţie a unui spectacol de teatru se termină? Ce se întâmplă cu decorurile? Ce se alege de costume? Cine arhivează fotografiile din care s-au ales ilustraţiile caietului-program la premieră? Cui îi mai pasă, la 10, la 20, la 50 de ani distanţă de la ultimele aplauze, de vreun spectacol multi-premiat şi elogiat ori de un altul, cenuşiu-mediocru?

Surse multiple şi bine informate vorbesc despre o situaţie deloc roză a memoriei teatrale româneşti. "Tu întrebi de decoruri de acum 40 de ani? Eu nu sunt sigur că mai există poze de acum 10! E o brambureală de nedescris, ia-ţi gândul, nu mai visa cai verzi pe pereţi!", mi-a spus, cândva, un om bine-informat din breaslă.

Acesta fiind contextul, am mers la expoziţia scenografului Octavian Neculai de la Galateca cu aşteptări bine temperate. Pe de o parte, speram să descopăr frumuseţi necunoscute şi să revizitez amintiri emoţionante (Neculai a realizat, în anii de pe urmă, scenografia unora dintre cele mai importante spectacole de la Bulandra şi nu numai), pe de alta, aveam în minte mărturisirea de mai sus. Din fericire, uneori caii verzi preferă pereţii. Sau, pentru a fi exact, cei albaştrii stau bine pe tavane. Pentru detalii, vizitaţi Fluxuri şi lumini în alb-negru!

Fotografiile, pe care LiterNet vi le oferă în versiune digitală, şi obiectele, încă de pipăit la Galateca până pe 6 mai 2017, îşi îndeplinesc impecabil rodul de madlenă. Memoria e amorsată, onomatopeele îşi cer dreptul la zgomot, bucuria copilărească aruncă la coş uzanţele de muzeu.

Îţi aminteşti precis la care dintre vizionările Ivanov-ului ai descoperit ce fermecători sunt pereţii scenei dezgoliţi din Grădina Icoanei, cum ţi-a venit să te întinzi pe iarba din Conversaţie după înmormântare ca să îţi ascunzi lacrimile sau poate tocmai ca să ţi le recunoşti, cum te-ai închipuit strivit de avanscena Raţei sălbatice, cum diagonalele acelea din Lucia di Lammermoor ameninţau cu evadarea până şi din cele mai crunte nefericiri, cum la The Bach Files simţeai că ai nevoie de vreo 5 perechi de ochi pentru a cuprinde totul, cum ţi-a trecut prin cap că raiul poate chiar aşa arată, ca în scena de pe urmă a Carousel-ului, când Vlad Ivanov împinge sisific cadrul acela gri pe fond alb ce cuprinde în el, fără a închide, esenţa propriei sale vieţi, şi câte şi mai câte altele, şi altele, şi altele.

Am plecat entuziasmat din micul spaţiu de la parterul marii biblioteci. Şi m-am gândit că, dacă fiecare teatru ar găzdui în fiecare an fie şi o singură expoziţie dedicată unuia dintre oamenii ori spectacolele care i-au construit istoria, atunci pesemne că numărul serilor fericite de pe lumea asta ar creşte brusc.

Cum ziceau pichetiştii din Solenoid? "Moarte morţii"? În cultura românească, poate că ar trebui adoptat sloganul "Uitare uitării!".

(Mihai Brezeanu)

Ce păcat că-i curvă, o traducere de film de dragoste
costume de Octavian Neculai pentru Ce păcat că-i curvă, Teatrul Bulandra, 2008

Orfeu, imaginile lui Dante
costume de Octavian Neculai pentru Orfeu şi Euridice, Teatrul Bulandra, 2008

Disputa, printre partizani cu Malraux şi Marquis de Sade
costume şi scenografie de Octavian Neculai pentru Disputa, Teatrul Jugoslovensko Dramsko Pozoriste, Belgrad, Serbia, 2010

La Grande Magia - Cirque du Soleil
scenografie şi costume de Octavian Neculai pentru La Grande Magia, Teatrul Bulandra, 2013

Raţa sălbatică, o punte de vapor într-o casă din pădure
scenografie de Octavian Neculai pentru Raţa sălbatică, Teatrul Bulandra, 2015 (foto: Radu Sandovici)

Lucia la Ieşi şi Bucureşti
scenografie de Octavian Neculai pentru Lucia di Lammermoor, Opera Naţională din Iaşi, 2014 şi Opera Naţională Bucureşti, 2017 (foto: Paul Buciuta)

Conversaţie în iarbă
decor şi costume de Octavian Neculai pentru Conversaţie după îmnormântare, Teatrul Bulandra, 2014 (foto: Mihaela Marin)

Bach, provocarea unui compozitor
scenografie de Octavian Neculai pentru The Bach Files, Teatrul Bulandra, 2015 (foto: Radu Sandovici)

Dragostea şi Oglinda - Triumful dragostei
scenografie de Octavian Neculai pentru Triumful dragostei, Teatrul Bulandra, 2005 (foto: Oana Turbatu)

Car(o)usel - o capodoperă a music-hall-ului
scenografie de Octavian Neculai pentru Car(o)usel, Teatrul Bulandra, 2015 (foto: Mihaela Marin)

Ivanov, băiatul blond nebun
scenografie de Octavian Neculai pentru Ivanov, Teatrul Bulandra, 2011

**********

Despre expoziţie:

Galeria Galateca vă aşteaptă în perioada 6 aprilie - 6 mai 2017 să intraţi în lumea de poveste a arhitectului şi scenografului Octavian Neculai, în care jocul se poartă între şi cu oameni mari.

Astfel în expoziţia interactivă Fluxuri şi lumini în alb-negru. Gânduri, cărări şi locuri în spaţiul scenic spaţiul simplu este similar camerei copiilor, adunând colecţii de "jucării" scenice, costume, aducând umbre şi lumini care caracterizează lumea în transformare a teatrului, atmosfere de poveste.

Pe toată perioada expoziţiei vor avea loc workshopuri şi conferinţe susţinute de personalităţi din lumea teatrului, dar şi cea a arhitecturii, manifestări ce se adresează atât publicului larg, cât şi specialiştilor.

"Eu cred că scenograful trebuie să viseze uriaş şi fără limite. De la proiecţia şi volumele elementelor scenografice, de la vastitatea şi diversitatea spaţialităţilor până la invadarea şi folosirea spaţiilor anexe scenei şi transformarea lor în spaţii artistice, trebuie să viseze spaţialităţi imense şi superb ireale, trebuie să inventeze forme ale unor lumi ale minţii, forme şi mişcări încă necunoscute ale spaţiilor ideale, trebuie să viseze detalii superbe. Visele nu trebuie să cunoască limite sau să fie constrânse de tradiţia mijloacelor scenice, a viziunilor spaţiale convenţionale", mărturiseşte Octavian Neculai.

Expoziţia din cadrul Galeriei Galateca, este ilustrarea unui vis - o lume plină cu frânturi, proiecţii, piese din spectacolele arhitectului şi scenografului.

"Într-un spaţiu oarecare, vreau să fiu din nou copil, să mă joc cu jucăriile făcute în timp cu alţi copii, cu oameni mari. De fapt lumea teatrului, a scenei este o lume de copii, în care ne jucăm, visăm, începem, ne poticnim, o luăm de la capăt. Orice am face, oricât am încerca să fim de serioşi, să ne demonstram maturitatea sau seriozitatea, în străfundurile noastre rămânem nişte copii. Dacă nu am mai fii copii, nu am mai avea nici o bucurie". (Octavian Neculai)

Spaţiul galeriei de fapt asta adăposteşte, obiecte de poveste cum sunt piesele de mobilier "din sticlă" din spectacolul Triumful dragostei, căluţii zburători şi aparatele de vânt, costume făcute aparent din fum, căsuţe / machete. Toate sunt frânturi dintr-o lume particulară. Şi, pentru că această lume a scenografului şi arhitectului Octavian Neculai este o lume a spaţialităţii, detalii şi proiecţii îmbracă pereţii la Galateca.

Octavian Neculai. Arhitect din 1966, absolvent al Institutului de Arhitectură "Ion Mincu" Bucureşti. Profesor Invitat la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" Bucureşti. Scenograf şi Consultant de Arhitectură la Teatrul "Lucia Sturdza Bulandra" Bucureşti.
A lucrat alături de Liviu Ciulei, Andrei Şerban, Alexandru Darie, Mihai Mănuţiu, Alexandru Dabija, Adrian Enescu, Lia Manţoc, Maria Miu, Peter Kerek, Dan Jitianu.
Deputy General Manager la Opera Naţională din Bucureşti din 2017.
A proiectat renovarea sălii şi scenei Teatrului Bulandra - sala Liviu Ciulei (fosta Izvor) şi modernizarea sălii Icoanei a Teatrului Bulandra; a transformat depozitul de decoruri al Sălii Icoanei într-un spaţiu de joc "Studio SPACE", a proiectat şi realizat modernizarea sălilor Teatrului de Comedie, fosta sală a Teatrului Ion Creangă (înainte de consolidare), sala şi foaierul Teatrului Ţăndărică (sala Lahovary) - cu experimentul de a avea un singur spaţiu foaier-sală de spectacol, cu rezolvări speciale de acustică.

“Vaccinarea salveaza vieti”- Campanie de informare si educare despre imunizarea prin vaccinare

“Vaccinarea salveaza vieti”- Campanie de informare si educare despre imunizarea prin vaccinare

Data ultimei actualizari: 04/05/2017

Asociatia Pro Imunizare (www.proimunizare.ro) impreuna cu Societatea Nationala de Medicina Familiei si Societatea Romana de Microbiologie anunta lansarea campaniei “Vaccinarea salveaza vieti”, o campanie de informare si educare despre imunizarea prin vaccinare.
Desfasurata pe parcursul lunii mai, campania are ca obiectiv promovarea preventiei active, prin vaccinare, atat pentru copii, cat si pentru adulti si se va concretiza printr-o serie de evenimente interactive pentru parinti si copii in trei orase din Romania – Buzau (7 mai), Bacau (14 mai) si Constanta (28 mai) – avand sprijinul primariilor si beneficiind de expertiza reprezentantilor Directiilor de Sanatate Publica locale, scrie intr-un comunicat de presa.
In cadrul evenimentelor intitulate “Impreuna crestem obiceiuri sanatoase”, copiii vor invata cum pot „lupta” cu virusurile si bacteriile si vor deprinde cateva reguli simple de preventie, in timp ce parintii vor avea posibilitatea sa se informeze cu ajutorul specialistilor.
“Prin utilizarea celui mai sigur si eficient instrument rezultat din cercetarea medicala – vaccinul – s-a reusit eradicarea si eliminarea unor boli infectioase transmisibile grave. Prin urmare, sansa de a beneficia de vaccinare trebuie utilizata pentru a oferi copiilor nostri si chiar si adultilor o stare de sanatate cat mai buna. Recomand tuturor parintilor sa se informeze din surse sigure si sa ia o decizie responsabila”, a declarat dr. Adriana Pistol, Directorul Centrului National de Supraveghere si Control al Bolilor Transmisibile, potrivit unui comunicat de presa.
Epidemia de rujeola declarata oficial in Romania inca din septembrie 2016 a inregistrat pana la finalul lunii aprilie a acestui an un numar total de 5119 cazuri din care 23 s-au soldat cu deces. Cand vine vorba despre vaccinare cu totii suntem in fata unei alegeri care ne apartine in totalitate si care trebuie facuta constient si in mod responsabil.
“Este extrem de important ca oamenii sa aiba acces permanent la informatii corecte si fundamentate stiintific atunci cand vine vorba despre vaccinuri si vaccinare. Activitatea de vaccinare, componenta prioritara a sistemului de sanatate, trebuie explicata oamenilor astfel incat ei sa inteleaga ca in absenta ei sanatatea copiilor si siguranta nationala sunt puse in pericol”, a declarat Prof. Univ. Dr. Alexandru Rafila, Presedinte al Societatii Romane de Microbiologie, Membru in Comitetul Permanent al Biroului Regional al OMS Europa.
In contexul cresterii considerabile a numarului de imbolnaviri ca urmare a bolilor infectioase pediatrice, la care se adauga rata din ce in ce mai scazuta a acoperirii vaccinale in Romania, sub 75%, specialistii trag un semnal de alarma si atentioneaza asupra implicatiilor ce pot aparea.
“Romania tinde sa ajunga pe harta neagra a imunizarii europene. O strategie eficienta de aprovizionare, o informare de durata a pacientilor cu materiale dedicate si adaptate, o motivare a medicilor vaccinatori, a altui personal medical sau nemedical implicat in vaccinare, o buna intelegere a importantei momentului de catre decidenti sunt urgente indiscutabile. Este momentul sa ne reevaluam prioritatile nationale, altfel riscam vietile copiilor nostri”, dr. Rodica Tanasescu, Presedinte Societatea Nationala de Medicina Familiei.
Studiile de specialitate demonstreza eficacitatea vaccinurilor, dovada stand boli grave care au fost eradicate prin vaccinare. Aceste dovezi sunt mult mai numeroase si riguroase, raspunzand tuturor intrebarilor celor care au inca un semn de intrebare in privinta vaccinarii.
“Vaccinarea este un exercitiu de preventie pe care vom incerca sa il explicam pe intelesul tuturor, astfel incat deciziile sa fie asumate punand in balanta riscurile si beneficiile. Pentru inceput campania se va desfasura in cele trei orase, insa ne dorim sa putem ajunge in cat mai multe comunitati pana la finalul anului. Este datoria noastra sa informam corect si transparent si sa contribuim la evitarea unor noi epidemii”, a declarat dr. Anca Draganescu, presedinte Asociatia Pro Imunizare, conform comunicatului mentionat.
Campania “Vaccinarea salveaza vieti” foloseste resurse oficiale de informare oferite de catre Centrul National de Supraveghere si Control al Bolilor Transmisibile din cadrul Institutului National de Sanatate Publica.