Linişte. Zadarnic - Vermeer et les maîtres de la peinture de genre., Musée du Louvre, Paris

Există astăzi câţiva artişti care se bucură de o notorietate, de o priză la publicul larg ce compensează secolele scurse în mansarda celebrităţii. Johannes Vermeer e unul dintre ei. Arta lui (deloc singulară în contextul său socio-cultural) a făcut prozeliţi pe o rază geografic limitată la Ţările de Jos, apoi a devenit apanajul colecţionarilor privaţi, de unde a irumpt glorios în primele decenii ale secolului trecut în sălile câtorva mari muzee ale lumii, alese pe sprânceană. Ba să avem pardon. Vermeer nu irumpe. Nu are cum. Vermeer bate la uşă politicos, aproape sfios şi cere permisiunea de a-ţi îndrepta atenţia asupra lui. Ochii obişnuiţi cu mari scene istorice, mitologice sau biblice, cu portrete scrutătoare, chiar şi cu peisaje în care două treimi sunt cer furtunos şi o treime pomi sau valuri, ochii ăştia au trecut sute de ani peste tablourile sale miniaturale, mici scene de interioare albe, carapace pentru personaje feminine surprinse făcând gesturi de toată ziua. Neoclasicii, morţi după historiile lui Rafael, nu aveau cum să freamăte la aşa ceva. Delacroix şi romanticii, arbitrii tuşei impetuoase şi ai subiectului exotic, cu exces de culoare, patos şi clocot, nu se sinchiseau de pictura filigranată, perfectă şi intimistă din tablourile lor. "Micii olandezi", li s-a spus. Numai mici nu au fost. Mici sunt doar lucrările lor, adesea citibile cu lupa sau cu pupila lipită de vernis. Mici sunt subiectele lor, asta dacă acceptăm că viaţa însăşi, atunci când nu e exacerbată în epopee homerică, e mică şi ea. A fost nevoie ca marii colecţionari englezi, cu ceaiurile, porţelanurile, ploile, spleen-ul şi ritualurile lor de viaţă molcomă să agaţe în cuiul cel just unul dintre cele mai influente, dar şi mai discrete curente în toată artele vizuale occidentale: pictura de gen olandeză.

Pentru mulţi, Vermeer e Fata cu cercel de perlă. Mai mult decât tabloul, haloul. Legenda. Filmul din 2003. Scarlett Johansson. Povestea zaharisită şi, cel mai probabil, închipuită. Unul dintre acele chipuri pictate (mereu feminine) care se războieşte în iconicitate cu Gioconda însăşi. Nu e în expoziţia de la Luvru. Niciuna dintre picturile de la Mauritshuis, Haga, de altfel. După ce a călătorit din Tokyo până la San Francisco şi de la New York până la Bologna, puţin probabil ca Fata cu cercel de perlă să mai părăsească templul ei din splendidul muzeu olandez, cel puţin nişte ani buni de aici înainte. Dar, din treizeci şi şase de lucrări certificate ale artistului, douăsprezece sunt reunite în spaţiul special din sălile Napoleon ale Luvrului, pentru această expoziţie de care se vorbeşte în toate cotloanele lumii artei. Ultima dedicată lui Vermeer şi văzută de Paris data de acum 50 de ani. Era firesc, aşadar, ca un nume cu un impact atât de mare, invers proporţional cu cantitatea de tablouri autentice existente în lume, să işte convulsiile publicului, atât specialist, cât şi conjunctural. Celor două lucrări existente în colecţiile Luvrului, muzeul muzeelor (o, ce blazon nefericit pentru o asemenea iniţiativă expoziţională!), Dantelăreasa şi Astronomul, li s-au adăugat perle ale colecţiilor de la National Gallery (Londra), National Gallery of Art (Washington), Metropolitan (New York), Staatliche Museen (Berlin), Staedel Museum (Frankfurt), National Gallery of Ireland (Dublin) şi, fireşte, Rijksmuseum (Amsterdam). Miezul care a învelit un sâmbure atât de preţios s-a format din felii de picturi ale contemporanilor lui Vermeer, aranjate pe teme. Papagali sau muzică de cameră, răvaşe sau coliere de mărgăritare, pahare de vin sau balanţe, dejunuri amoroase sau vizite, toate sunt decupaje de viaţă cotidiană feminină pe care Vermeer şi contemporanii lui le servesc în tablouri titirite, bibilite şi fragile ca ouăle Fabergé. Reprezentări ale nimicului aparent, ale mişcării de rutină, ale unei vieţi duse (iar aparent) la umbra lipsei de patimă şi dramatism. Vermeer nu a fost singurul (şi bine articulează expoziţia pariziană acest fapt). Gerard ter Borch, Pieter de Hooch, Gabriel Metsu, Frans Van Mieris, Jan Steen, Samuel Van Hoogstraten, Gerard Dou i se alătură ilustrului Johannes întru conturarea unui discurs de grup, coerent şi convingător. În loc de cuvinte, pe panourile bordeaux ale expoziţiei se înşiră tablouri de dimensiuni mici şi medii, în care, indiferent de semnătură, ferestrele iradiază lumină în mod cinematografic, femeile scriu misive, probează mărgele sau sughit în pahare de cristal, iar ţie îţi vine să vorbeşti în şoaptă. Nu o dată, mizele ascunse (sau, dacă vreţi, programele) în tablourile lui Vermeer şi ale contemporanilor au fost mai ambiţioase decât zugrăvirea meseriaşă a unui colţ de bucătărie sau a unei mese de toaletă. Draperiile în amorsă, plasarea elementelor în cadru, harta nevăzută a ordinii de lectură a imaginii maschează sugestii mai ambiţioase. Dacă despre Alegoria picturii de la Kunsthistorisches Museum (Viena) s-au scris volume ca despre o teoretizare a misiunii de (re)prezentare a picturii avant la lettre, şi Alegoria credinţei catolice de la Londra ascunde o temă capitală într-un regat al Ţărilor de Jos non-catolic, în care cei precum Vermeer îşi exersează credinţa în lăcaşuri de cult instalate în locuinţe private. Firele invizibile care unesc Dantelăreasa şi Lăptăreasa nu se limitează la pereţii alburii şi minimul de recuzită, ce exaltă intimitatea scenelor, ci şi la simbolistica personajelor pitite după straiele lor umile: o fată de clasă bună, care învesteşte cu nobleţe un tipic comparabil cu a face muzică de cameră (de unde şi virtuţile sale înălţătoare), respectiv o alegorie a generozităţii, a grijii materne, a virtuţii compasive.

Johannes Vermeer, La Laitière , vers 1657-1658. Huile sur toile. 45,5 x 41 cm. Amsterdam, Rijksmuseum © Amsterdam, The Rijksmuseum

Johannes Vermeer, La Dentellière , vers 1669-1670. Huile sur toile marouflée sur panneau. 24,5 x 21 cm. Paris, musée du Louvre, département des Peintures © RMN-Grand Palais (musée du Louvre) / Gérard Blot

Dincolo, însă, de provocarea intelectuală - pentru că trebuie să citeşti, să cauţi, să te informezi la acest nivel -, expoziţia de la Luvru se doreşte un compendiu al tihnei, al liniştii, al minusculului, al flecuşteţului care marchează fiecare zi şi care este ridicat la rang de contemplaţie. Este o apologie a slow-motion-ului, a obişnuitului şi, din nou, a căldurii căminului. Încăperi cu perspective generoase (s-a speculat că Vermeer s-a folosit de o camera oscura) dau la iveală doamne şi (mai rar) domni care nu se opresc din gestul lor banal de a sorbi din pahar, a decoji o portocală sau a înşira litere pe hârtie doar pentru că le-am pătruns noi în iatac. Lumina caldă înmoaie pereţii odăilor mici (negre la ceilalţi, mereu albe la Vermeer) şi scaldă totul în leneveală post-meridiană, în care n-ai şvung pentru mai mult de o şoaptă. Or, la Luvru nu se şopteşte. Se strigă. Se stă la coadă. Se face perpetuu ordine de oameni, care stau cu sutele şi miile în zeci de cozi pentru a pătrunde în spaţiul prea mic al expoziţiei. Se bruftuluiesc cei care îndrăznesc să mai întrebe dacă se respectă slot-ul orar al rezervărilor făcute cu săptămâni înainte. Se controlează bagaje, se închid şi deschid cordoane de securitate. Se fâşâie pungi cu suveniruri, se răstesc voci care nu mai suportă aşteptarea sau chestionarea, se aprind spirite când laisse-passer-urile nu sunt respectate. Totul pe fundalul colosalei piramide, din care se deşurubează o cacofonie audio şi o epuizantă viermuială video. Şi aşa, după ore de sprijinit pereţii şi de despicat corul de voci în câte limbi poţi recunoaşte, după ce trag de tine agenţi de pază cu variabile de curtoazie, cu haina într-o mână, geanta în cealaltă, pliantul în dinţi şi textul în memorie, intri în expoziţie, unde nu se pogoară peste tine duhul sfânt al blândeţii în şoaptă, ci noi înghionteli şi atenţionări. Pas d' photo! Pas d' photo! Madame, vous etes trop proche, veuillez vous positionner plus loin! Cum, când multe tablouri sunt 20x20, iar până la el sunt mai multe lanuri de privitori?

La expoziţia geamănă, Valentin de Boulogne, abundă tablourile de mari dimensiuni, scenele istorice şi sunt abia câţiva speriaţi. Aici, însă, imposibil de instaurat un dialog la nivel altfel decât sumar cu vreun exponat. Bruiajul e prea mare. Mastodontul numit Luvru dă buzna în magazinul de porţelanuri al lui Vermeer. Liniştea e făcută cioburi.

(Vermeer et les maîtres de la peinture de genre. Musée du Louvre, Paris. 22.02.2017 -22.05.2017)