7 prieteni, 1 cină. 7 telefoane mobile, 1 eclipsă. Perfetti sconosciuti durează 97 minute. Dintre ele, primele 20 marchează o dulce introducere în poveste, iar ultimele 5 sunt de-a dreptul basm. Între cele două coperţi, o vijelioasă prăbuşire în iad.
Un soi de Sieranevada în versiune condensat-accelerată (sictiriţii de ciorbele Noului Val sunt rugaţi să se ghiftuiască cu pastele şi vinurile cinema-urilor franco-italiene!). Un Festen mai melodios, dar nu mai puţin abraziv (dacă scenariul lui Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov a devenit spectacol de teatru, la Nottara, dar şi la Maghiarul din Cluj, e greu de crezut că povestea coordonată de Paolo Genovese nu va fi curând dramatizată pe scenele româneşti).
Secretele dezvăluite de punerea în comun a celor 7 telefoane mobile prăbuşesc o lume. Rând pe rând, iluzii, cupluri, vise, secrete, prietenii, amintiri, iubiri sunt făcute ţăndări. Pe măsură ce eclipsa de lună avansează, măştile cad şi minciunile se arată în toată hâdoşenia. Adevărul se insinuează stingher în camera golită de speranţă.
Şi totuşi, după demascarea de proporţii cosmice a ipocriziilor, laşităţilor, urâciunilor de frecvenţă cotidiană, e suficient ca unul dintre personaje să arunce un "Siamo tutti frangibili..." pentru ca tu, spectator bântuit de demonul arătatului cu degetul, să te topeşti cu totul, să te înfunzi în fotoliu şi să realizezi că nicicând n-ai simţit un sentiment de apartenenţă mai puternic decât cel pe care ţi-l insuflă mica gaşcă de pramatii morale care îţi seamănă până la identificare.
Filmul-bijuterie al lui Paolo Genovese nu e despre ce e bine sau ce e rău în comportamentul fiinţei umane universale, etern valabile (în caz că există aşa ceva), ci despre ce este şi ce nu este relevant pentru omul de aici şi de acum.
Într-o secvenţă-emblemă, un cuplu octogenar se bucură privind eclipsa de lună dintr-un balcon vecin apartamentului ce adăposteşte drama noastră post-cehoviană. Astrul-satelit şi cei doi bătrânei fericiţi sunt la egală depărtare de Terra momentului. Ne înduioşează şi ne fac să zâmbim, dar nu sunt aici, în timpul şi în spaţiul nostru.
Nevăzut, ne-auzit, şi totuşi cumplit de prezent, un ceva nedefinit îi uneşte pe cei şapte prieteni şi ne invită pe noi să ne aşezăm la masă nefericirii lor. E, poate, complicitatea în promiscuitate. E, poate, mila, compasiunea şi alte forme prin care ne manifestăm empatia cu chipul din oglindă. Sau, poate, e vremea să admitem că unica greşeală de neiertat e aceea de a crede că putem perpetua modelul de viaţă al părinţilor şi bunicilor noştri, că le putem oglindi destinele, alegerile, gusturile, moravurile, regulile, canoanele, că avem de-a face cu aceleaşi ispite, vise, angoase, idealuri, că ne putem vârî în paturile lor fără ca vreun Procust să nu sancţioneze deîndată nepotrivirea.
Celularele sunt metafora unei lumi profund noi şi amplu necunoscute, o lume pe care suntem chemaţi să o populăm înţelegând-o şi înţelegându-ne. Oricât de vag, angoasant şi neliniştitor ar suna asta.
Un soi de Sieranevada în versiune condensat-accelerată (sictiriţii de ciorbele Noului Val sunt rugaţi să se ghiftuiască cu pastele şi vinurile cinema-urilor franco-italiene!). Un Festen mai melodios, dar nu mai puţin abraziv (dacă scenariul lui Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov a devenit spectacol de teatru, la Nottara, dar şi la Maghiarul din Cluj, e greu de crezut că povestea coordonată de Paolo Genovese nu va fi curând dramatizată pe scenele româneşti).
Secretele dezvăluite de punerea în comun a celor 7 telefoane mobile prăbuşesc o lume. Rând pe rând, iluzii, cupluri, vise, secrete, prietenii, amintiri, iubiri sunt făcute ţăndări. Pe măsură ce eclipsa de lună avansează, măştile cad şi minciunile se arată în toată hâdoşenia. Adevărul se insinuează stingher în camera golită de speranţă.
Şi totuşi, după demascarea de proporţii cosmice a ipocriziilor, laşităţilor, urâciunilor de frecvenţă cotidiană, e suficient ca unul dintre personaje să arunce un "Siamo tutti frangibili..." pentru ca tu, spectator bântuit de demonul arătatului cu degetul, să te topeşti cu totul, să te înfunzi în fotoliu şi să realizezi că nicicând n-ai simţit un sentiment de apartenenţă mai puternic decât cel pe care ţi-l insuflă mica gaşcă de pramatii morale care îţi seamănă până la identificare.
Filmul-bijuterie al lui Paolo Genovese nu e despre ce e bine sau ce e rău în comportamentul fiinţei umane universale, etern valabile (în caz că există aşa ceva), ci despre ce este şi ce nu este relevant pentru omul de aici şi de acum.
Într-o secvenţă-emblemă, un cuplu octogenar se bucură privind eclipsa de lună dintr-un balcon vecin apartamentului ce adăposteşte drama noastră post-cehoviană. Astrul-satelit şi cei doi bătrânei fericiţi sunt la egală depărtare de Terra momentului. Ne înduioşează şi ne fac să zâmbim, dar nu sunt aici, în timpul şi în spaţiul nostru.
Nevăzut, ne-auzit, şi totuşi cumplit de prezent, un ceva nedefinit îi uneşte pe cei şapte prieteni şi ne invită pe noi să ne aşezăm la masă nefericirii lor. E, poate, complicitatea în promiscuitate. E, poate, mila, compasiunea şi alte forme prin care ne manifestăm empatia cu chipul din oglindă. Sau, poate, e vremea să admitem că unica greşeală de neiertat e aceea de a crede că putem perpetua modelul de viaţă al părinţilor şi bunicilor noştri, că le putem oglindi destinele, alegerile, gusturile, moravurile, regulile, canoanele, că avem de-a face cu aceleaşi ispite, vise, angoase, idealuri, că ne putem vârî în paturile lor fără ca vreun Procust să nu sancţioneze deîndată nepotrivirea.
Celularele sunt metafora unei lumi profund noi şi amplu necunoscute, o lume pe care suntem chemaţi să o populăm înţelegând-o şi înţelegându-ne. Oricât de vag, angoasant şi neliniştitor ar suna asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu