Muncesc, îmi dau interesul, sunt implicat, învăţ zi de zi - 10 pentru FILM la TIFF, 2019

Tiberiu Enache a fost ales în urma Galei HOP 2018 să facă parte din cei 10 actori de teatru promovaţi în cadrul programului 10 pentru FILM la Festivalului Internaţional de Film Transilvania, TIFF 2019. Pentru că obiceiul LiterNet este ca interviul de cunoaştere-promovare să fie luat de un prieten, Tibi m-a desemnat pe mine. Probabil că relaţia profesională şi de amiciţie care ne ţine deja de vreo 6 ani legată prin Frilensăr l-a făcut să ia această decizie. Cred că unul dintre defectele mele este că nu ştiu să-i fac pe cei din jurul meu să simtă că sunt mulţumit şi mândru de ei, de cele mai multe ori singurele feedback-uri pozitive pe care le ofer în calitate de manager cultural, regizor şi dramaturg sunt în jurul lui "bine", "binişor" şi "merge", acompaniate de zâmbete sau crize de râs. Dar nu e despre mine. Tibi este unul dintre cei mai buni actori pe care i-am văzut şi cu care am lucrat. E sincer, preocupat, muncitor, se mişcă bine, cântă foarte bine, e devotat echipei, e dispus să înveţe, învaţă şi aşa cum a spus o persoană cunoscută din teatrul românesc "băiatul ăsta, deşi e frumos, poate să joace şi personaje urâte în scenă". Încercarea de interviu de mai jos a avut loc într-un document de google drive, instrument corporatist din ce în ce mai utilizat în teatru, de pe laptop şi telefon.

Daniel Chirilă: Salut, Tibi!
Tiberiu Enache: Salut, Daniel.

D.C.: Ce cauţi tu la TIFF? Cum ai ajuns acolo şi de ce?
T.E.: Am participat la Gala HOP 2018 cu un moment pe care eu l-am numit: Atenţie, se filmează! şi în seara în care s-au decernat premiile, mi-am auzit numele şi am aflat că am câştigat premiul 1/10 pentru FILM la TIFF. Se vede şi pe filmarea de atunci că sunt destul de bulversat.

D.C.: Şi de ce crezi că ai fost selectat?
T.E.: Sincer, nu ştiu cum să răspund la întrebarea asta. Bănuiesc că proiecţia pe care am avut-o pe fundal m-a ajutat? Sau poate astrele? Sau faptul că nu era Mercur în retrograd? Nu ştiu exact. Cred că sunt alţii mai competenţi decât mine care pot să răspundă la întrebarea asta. Eu doar mă bucur de rezultat.

D.C.: Am înţeles. Atunci povesteşte-mi puţin despre momentul tău. Despre ce era vorba? Cum l-ai gândit? Ce făceai tu acolo de alţii mai competenţi au hotărât să te selecteze pentru acest program?
T.E.: Încă dinainte de a vedea tema de la HOP 2018, aveam o vagă idee despre ce voiam să fac. Ştiam că vreau să folosesc noţiunile de video-mapping / editare video pe care le am, în avantajul meu. Am fost trei zile la rând la bibliotecă şi am frunzărit toate materialele de şi despre Pirandello, în căutarea textului potrivit şi apoi, în ultima zi am dat peste Caietele lui Serafio Gubbio, operator. Am ştiut imediat că am găsit ceea ce căutam. Pe scurt, în moment am creat un personaj care e operator video şi care pregăteşte scena pentru o filmare. Începe să vorbească despre tot ce înseamnă tehnic (cameră de filmat, trepied, peliculă), apoi îi bârfeşte pe regizori şi pe actori (despre diferitele ritualuri pe care le au aceştia, despre teama pe care le-o inspiră camera de filmat) şi apoi, pe finalul momentului, personajul se pierde şi rămâne actorul care priveşte în cameră şi îşi deschide sufletul în faţa spectatorului. Apoi, ia forma unui show-man şi momentul se încheie.

D.C.: Zici că ai noţiuni de video-mapping / editare video... de unde? De unde pasiunea pentru partea video? Ai ceva experienţă în legătură cu asta?
T.E.: Când eram mic, am învăţat să editez materialele filmate de părinţii mei în concedii şi să le pun pe DVD-uri. Apoi, în liceu am început să scriu, joc, regizez, filmez şi editez nişte scurtmetraje pe care le realizam împreună cu colegii de clasă. De asta, iniţial îmi doream să dau admitere la regie-film, dar am mai stat un pic pe gânduri şi am zis că vreau să devin actor. De la editare video la video-mapping a fost doar un pas reprezentat de câteva ore petrecute pe forumuri şi vizionând tutoriale pe YouTube.

D.C.: Să înţeleg că eşti familiarizat în ceea ce priveşte partea tehnică. În ceea ce priveşte partea de actorie de film cum stai?
T.E.: Am jucat în câteva scurtmetraje în limba engleză şi în câteva reclame, dar mai mult de atât nu am avut ocazia până acum. Vedem de acum încolo.

D.C.: Crezi că eşti potrivit pentru film? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce?
T.E.: Eu zic că sunt, adică actorie am învăţat şi practicat într-un alt regim care e mai predispus la stres şi, cu toate astea, am destule reprezentaţii la activ. Acuma sigur, actoria de film diferă faţă de cea de teatru, dar odată cu premiul de la HOP am dobândit ceva încredere în mine. Ce-o fi, o fi.

D.C.: Care e regimul predispus la stres despre care vorbeşti?
T.E.: În teatru vorbim de mai multe reprezentaţii ale aceluiaşi spectacol, de public diferit pentru fiecare reprezentaţie şi de o atmosferă care se instalează în sală şi pe care spectatorul o experimentează odată cu actorii de pe scenă. Pe când la film, chiar dacă pot fi n duble, se alege o singură variantă care rămâne bătută în cuie. Un spectacol de teatru poate avea de la o zi de viaţă, până la ani buni.

D.C.: Ce te-a învăţat teatrul până acum?
T.E.: Să fac de toate. Să car decor, să îl montez, să îl demontez, să îl repar, să fac lumini, să fac probe de sunet, să fac o fişă tehnică şi pe lângă toate astea, m-a învăţat şi despre importanţa lucrului în echipă şi despre apartenenţa într-un grup care face teatru pe bune.

D.C.: Am tot auzit de teatru asta pe bune... Ce e el? Cum se face? Unde se găseşte?
T.E.: Cred că teatru pe bune e teatru făcut cu sinceritate şi bucurie. E genul de teatru în care o mână de actori se adună laolaltă şi dau naştere unui produs final care le aduce bucurie atât lor, cât şi publicului care vine să îl vadă. E un gen de teatru în care fiecare actor se simte bine făcând ceea ce face acolo pe scenă. Din păcate, e destul de greu de realizat din pricina mai multor factori, fie că vorbim de fondurile insuficiente sau de numărul redus de spaţii care să aibă încredere în nişte nume noi aflate la-nceput de drum.

D.C.: Sinceritatea şi bucuria au vreo legătură cu fondurile insuficiente?
T.E.: Nu, dar se întâmplă ca, în funcţie de nevoile fiecăruia dintre noi, să le influenţeze destul de mult.

D.C.: Deci până la urmă ar avea. Cum arată un mediu în care tu poţi să te dezvolţi? Să ne propunem un exerciţiu utopic. Cum arată spaţiul de creaţie artistică a lui Tiberiu Enache în care Tiberiu Enache s-ar dezvolta ca Făt Frumos într-un an câţi alţii în 10?
T.E.: Un spaţiu de creaţie artistic pentru Tiberiu Enache, potrivit pentru dezvoltarea lui nu e cu mult mai diferit de cel pe bune în care se află acum. A avut noroc de oamenii din Frilensăr şi de faptul că altcineva se ocupă de chestiuni de logistică şi de birocraţie care îl depăşesc pe el, momentan. Poate lipseşte un pic implicarea celor din jur, poate lipsesc mai multe oportunităţi de exerciţiu profesional... important e că există modele de urmat. Tiberiu munceşte şi e devotat de fiecare dată proiectelor din care face parte şi personajelor în pielea cărora intră. E isteţ şi face efortul să ţină pasul cu tot ceea ce se întâmplă în jurul lui.

D.C.: Deci practic Tiberiu Enache îşi trăieşte cel mai bun moment al său. Ce-l mai ţine pe loc pe Tiberiu Enache? Dacă îl ţine ceva pe loc...
T.E.: Ocazionalele momente de nesiguranţă şi de neîncredere îmi mai dau bătăi de cap, dar îmi dau silinţa să le depăşesc şi să nu mă las încurcat de ele. Altceva nu mă ţine pe loc... muncesc, îmi dau interesul, sunt implicat, învăţ zi de zi, am spectacole care îmi plac şi care devin cu uşurinţă highlight-ul zilei şi merg mai departe.

D.C.: Nesiguranţa şi neîncrederea de la ce vin?
T.E.: Nu ştiu exact de la ce vin, dar cert e că îşi mai fac simţită prezenţa din când în când. Uneori nu apar deloc, cum a fost cazul la HOP, alteori îşi mai arată colţii în spectacole pe care le joc de ani de zile. Am 26 de ani şi sunt totuşi la începutul carierei... nu ştiu dacă nesiguranţa şi neîncrederea se vor vindeca odată cu trecerea timpului sau dacă se disipă odată cu experienţa acumulată... habar n-am. Vedem.

D.C.: Ce te-ar face să te laşi de actorie?
T.E.: Exceptând o accidentare care m-ar lăsa imobilizat la pat, nimic.

D.C.: Care sunt diferenţele dintre Tiberiu Enache din primul an de facultate, Tiberiu Enache de la finalul facultăţii şi Tiberiu Enache de acum?
T.E.: Tiberiu Enache din primul an de facultate era trăirist, cuminte şi dornic de a învăţa cum se practică această meserie. Tiberiu Enache de la finalul facultăţii era un pic impulsiv, obraznic, plin de întrebări şi uşor dezorientat, neştiind exact ce să facă în continuare, iar Tiberiu Enache de acum e mai temperat şi mai calculat în alegerile pe care le face şi mai pretenţios. Are un pic mai multă încredere în el, chiar dacă îndoiala îşi mai face simţită prezenţa ocazional. Încearcă să renunţe la preconcepţia pe care o are cum că trebuie să mulţumească pe toată lumea şi îşi face treaba la nivelul la care poate acum, încercând zilnic să evolueze în mai bine.

D.C.: De curând ai colaborat şi cu sistemul teatral de stat prin spectacolul Pădurea spânzuraţilor, regia Radu Afrim. Care sunt diferenţele dintre independent şi teatru de stat?
T.E.: Nu ştiu dacă pot da la această întrebare un răspuns 100% corect pentru că e vorba de un regizor şi de o singură colaborare cu teatrul de stat, dar din ce am observat, fiecare gen de teatru are avantajele / dezavantajele lui. În independent te poţi simţi un pic mai liber să îţi faci de cap şi parcă nu eşti atât de îngrădit artistic, dar dezavantajul e că actorul devine şi maşinist, şi regizor tehnic, şi şofer, şi responsabil cu recuzita consumabilă, şi PR, şi tot. Sigur, satisfacţia este mai mare când ştii că tu le faci pe toate, dar e dificil să îţi formezi un public şi să aduci oameni la spectacole, pe când la teatrul de stat, actorul e doar actor şi nu e responsabil de toate celelalte lucruri. Treaba lui e doar să aducă la viaţă viziunea artistică a regizorului. Sigur, asta vine la pachet şi cu un program de repetiţii mai strict, dar şi cu nişte beneficii: o expunere mai mare în faţa unui public nou care poate fi atât din Bucureşti, cât şi din ţară şi, de ce nu, o oarecare stabilitate financiară. Acum, repet, răspunsul meu vine în urma experienţei unei singure colaborări cu teatrul de stat, în spectacolul unui regizor care nu e străin de teatru independent şi care îi oferă actorului suficientă libertate de manifestare artistică.

D.C.: În ce film ai fi vrut să joci? Ai vreo secvenţă preferată?
T.E.: Dacă vorbim de film românesc, mi-ar fi plăcut foarte mult să apar în Restul e tăcere în regia lui Nae Caranfil. Aş fi zis un "da" categoric la orice mi s-ar fi oferit în filmul ăla. Sigur, el a apărut în 2007 şi eu pe vremea aia eram în clasa a VII-a şi încă aveam impresia că Moş Crăciun e real, dar mi-aş fi dorit să apar în film. Dacă vorbim de filme străine, mi-as fi vândut sufletul ca să apar în orice film cu Batman, dar oricum se pun bazele unei noi francize acum şi poate, cine ştie?

D.C.: Secvenţă?
T.E.: Orice secvenţă cu Heath Ledger din The Dark Knight.

D.C.: Cum ar arata discursul tău de la Oscar / Cannes / Berlin?
T.E.: Minim cinci pagini mototolite, pline de ştersături şi tăieturi, de minim trei tipuri de cerneală, uitate în buzunarul din haina lăsată la garderobă. Probabil nu m-aş aştepta să câştig şi paginile ar fi pline doar de numele oamenilor care au avut încredere în mine mai mare decât am avut eu şi care mi-au fost alături şi m-au ajutat cum au putut. Aş mai adăuga şi un îndemn pentru mai mult, aş invita publicul la implicare şi încredere în nume noi şi aş încerca să îi motivez pe cei care încearcă, aşa cum încerc şi eu, să nu renunţe. Am mai zis odată de implicare şi poate mă repet, dar cred că e necesară din ce în ce mai mult în zilele noastre.

D.C.: Ce aşteptări ai de la TIFF?
T.E.: Cred că va fi o experienţă faină petrecută cu oameni care activează în lumea filmului. Nu am aşteptări. Merg să cunosc alte tipologii, să văd ce cerinţe au ei de la noi şi cum ne vor îndruma să le atingem.

D.C.: Unde te vezi peste 10 ani?
T.E.: Alergând de la o reprezentaţie la alta, repetându-mi textul în maşină / metrou sau mergând pe stradă.

Tiberiu Enache
Data naşterii: 29.03.1993
A absolvit Universitatea de Arte "George Enescu" din Iaşi, fiind licenţiat în Artele Dramatice şi apoi obţinând şi diploma de master în Artele Spectacolului la aceeaşi facultate.
Colaborează în prezent cu Teatrul Naţional Bucureşti în spectacolul Pădurea spânzuraţilor, în regia lui Radu Afrim şi CRUD, în regia lui Daniel Chirilă, cu Teatrul Ţăndărică în spectacolul George Enescu - mari personalităţi româneşti, în regia lui Daniel Chirilă şi cu Teatrul Luni de la Green Hours în spectacolele Frilensăr, trupa din care face parte din 2013: Mălăieş în Călcăieş, Mioritza, Bătălii, regi şi elefanţi şi Înaintea Erei Noastre.
În ultimii a participat la o serie de festivaluri naţionale cu spectacole marca Frilensăr. A participat de două ori la Gala HOP: în 2016, la secţiunea Grup unde a câştigat premiul pentru Cea mai bună trupă de actori împreună cu colegii lui din Frilensăr şi în 2018 la secţiunea individual unde a câştigat premiul 1/10 pentru film la TIFF. A avut şi o serie de colaborări media şi apariţii în reclame TV.
Tiberiu Enache a fost selectat în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2019, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2019 vor fi protagonişti ai unor interviuri pe LiterNet până la începutul TIFF 2019 (31 mai - 9 iunie 2019).

Oamenii deschişi vor avea întotdeauna întrebări. Pe cei închişi nu îi va schimba niciodată un film sau un spectacol - 10 pentru FILM la TIFF, 2019

În multe jocuri de cărţi un Wild Card poate prelua orice valoare, culoare sau funcţie, reprezentând un avantaj strategic important pentru jucător - ca jokerul din Scrabble sau Rémi, dacă vreţi (dar Wild Card sună mai bine).
Am avut plăcerea să lucrez cu Miriam Rizea la începuturile carierei şi atunci am înţeles ce înseamnă să ai un Wild Card pe scenă - un actor pe care te poţi baza că va stăpâni sala prin simpla prezenţă, că poate să dea savoare unei scene altminteri prea lungi şi că profesionalismul său va disciplina boemia noastră artistică din timpul repetiţiilor.
De atunci şi-a trecut în CV multe colaborări cu teatrele din capitală (Odeon, Naţional, Foarte Mic, Metropolis şi acum o puteţi vedea la Teatrelli, în Contesa, în regia lui Dan Tudor). Pe film s-ar putea s-o recunoşti fie din producţii premiate internaţional (Toni Erdmann, 2016) sau din scurtmetraje indie care fac circuitul festivalier. Miriam participă cu bucurie şi la unele şi la altele. Şi în iunie 2019 va participa la 10 PENTRU FILM la TIFF 2019. Cu această ocazie ne-am reîntâlnit şi am mai povestit sub forma unui interviu.

Filip Columbeanu: În loc de introducere am zis aşa: Ştiu că numele Miriam nu este numele din buletin. Cum ţi l-ai ales şi ce semnifică pentru tine?
Miriam Rizea: Aşa este, Miriam mi se spune cam de prin clasa a VII-a, a VIII-a, cam aşa... Şi după aceea, în liceu, deja toată lumea îmi spunea Miriam. A pornit de la o glumă în familie cu fratele meu mai mare. Nu o să spun ce semnificaţie are, pentru că e una foarte personală... Dar consideram că mi se potriveşte foarte mult. A venit ca o renaştere, dacă vrei (râde). A funcţionat ca o setare pentru anumite standarde. Asta şi-a propus schimbarea asta de nume. Şi de-atunci toată lumea mă cunoaşte ca Miriam, inclusiv părinţii, profesorii... chiar dacă ştiau că în acte mă cheamă Mădălina.

F.C.: Ce te-a atras cel mai mult la meseria de actor şi ce te face să continui? Două întrebări într-una...
M.R.: Mda. Am ajuns să fac teatru oarecum întâmplător. Mi s-a părut interesant, neştiind foarte multe lucruri despre asta, neştiind de fapt NIMIC despre ce înseamnă să fii actor şi despre lumea teatrului. Văzusem foarte puţine spectacole - spre deloc - în momentul în care am dat la liceul de arte, secţia actorie. Dar acolo s-a produs un miracol. Am avut o întâlnire cu un profesor care m-a făcut să mă îndrăgostesc de această căutare a actorului. Am reuşit împreună cu Cătălin Naum - despre el este vorba - să fac lucruri fără să îmi găsesc justificări sau să gândesc logic. M-a ajutat să improvizez. Asta a fost prima formă de teatru de care am fost apropiată. Tot lucrul cu el s-a bazat pe improvizaţie şi o ascultare a simţurilor.

F.C.: Dar de ce ai ales asta în perioada liceului? Ce te-a chemat?
M.R.: Aş fi putut intra oriunde în ţară cu media de la capacitate. Numai că simţeam că vreau să fac altceva şi nu ştiam ce. Când am auzit de acest liceu care nu era foarte departe de unde locuiam eu - era în Buzău, eu sunt din Râmnicu Sărat - mi s-a părut foarte interesant să fac ceva ce nu ştiu ce este. (râde) Adică surpriza acestui capitol m-a atras. Eram plictisită de a învăţa tot timpul, de a ştii lucruri dinainte sau de-a face lucrurile foarte calculat. Mă îngrozea gândul că aş putea ajunge într-un birou... nu simţeam că am chemare pentru nimic ce-ar fi însemnat studiul de genul ăsta, ci mai degrabă un studiu personal. Asta e ceva ce spun acum, gândindu-mă înapoi. În momentul ăla simţeam doar că eu caut altceva.

F.C.: Şi acum în prezent ce te face să continui? Sunt mulţi care se reprofilează...
M.R.: Foarte simplu şi foarte siropos spus, dar este purul adevăr... o dragoste foarte mare pentru actorie. Pentru actori în general. Mi se pare că este gradul cel mai înalt de cunoaştere şi dezvoltare personală. Faptul că sunt într-o continuă căutare, că răspunsurile tot timpul se schimbă, că trăiesc mult mai mult decât aş trăi dacă n-aş face asta. Faptul că îţi imaginezi la o anumită intensitate anumite scenarii, are un efect în viaţa ta. Chiar dacă numai pe o perioadă determinată de timp.

F.C.: Deci e adevărat ce se spune: că un actor trăieşti mai multe vieţi cu fiecare rol.
M.R.: Sunt actori şi actori. Eu mă încadrez în această categorie care e în continuă căutare şi care îşi doreşte să trăiască mult şi divers. E un subiect la care m-am gândit mult de-a lungul anilor şi mai ales în perioadele grele. Pentru că e foarte uşor să te sperie situaţia artistică din ţara noastră şi singurul motiv care te ţine pe această linie e această dorinţă de nestăvilit. E ceva din care nu poţi... EU nu pot să opresc.

F.C.: Ce implică procesul de documentare pentru un personaj în cazul tău?
M.R.: Sunt unele lucruri care se aplică la orice personaj. Eu mizez foarte mult pe senzorial. Spre exemplu un miros sau o atingere pot avea un efect mai mare decât o mie de cuvinte sau un studiu de două săptămâni. Dar sunt conştientă că e nevoie de multă tehnică. Şi în căutarea asta mă aflu acum - vreau să fiu o actriţă cât mai bună din punct de vedere tehnic. Pentru că doar printr-o tehnică foarte bună poţi ajunge la performanţe surprinzătoare. Dar ceea ce spun eu aici nu consider a fi o reţetă pentru că astăzi cred asta, dar peste o lună s-ar putea să cred ceva un pic diferit. (râde)

F.C.: Spuneai că ai jucat multe roluri de epocă.
M.R.: Am jucat câteva...

F.C.: Şi în situaţia asta îţi place să te documentezi despre, de exemplu, cum ar fi reacţionat o femeie în acel context social, în acea perioadă...
M.R.: Eu cred că o femeie de astăzi, organic, e aproape la fel ca o femeie de atunci. Valabil şi pentru un bărbat. Contextul social contează foarte mult, dar aici am un mic atu şi anume că - apropo de filmele de epocă - eu nu m-am considerat niciodată ca făcând parte din secolul ăsta, 100% (râde). Ba chiar nu consider că mi se potriveşte.

F.C.: Care este personajul de care te simţi cea mai mândră?
M.R.: Chiar recent am fost întrebată asta şi n-am ştiut ce să răspund. Sunt câteva de care am fost foarte apropiată şi au însemnat foarte mult pentru mine, pentru că am simţit că ajunsesem să mă identific foarte bine cu acel personaj. Am rămas cu ceva de la fiecare personaj cu care am interacţionat. E o poveste care începe odată cu primul telefon (râde) şi ţine până la ultimul spectacol sau ultima zi de filmare... PLUS săptămânile care urmează. Rămâne în tine senzaţia de preaplin din timpul filmărilor sau repetiţiilor. Eu am rămas cu lucruri concrete - gesturi pe care le-am descoperit în mine, pe care nu le foloseam în viaţa de zi cu zi şi am rămas cu ele. După o perioadă trec, dar o perioadă rămân în tine. Şi cu fiecare personaj descoperi lucruri noi despre tine. Noi putem fi oricum, trebuie doar să accesăm anumite puncte.

F.C.: Ce aş vrea să te întreb, pentru că există multă dezbatere pe tema asta. Din punct de vedere al unui actor, ce diferenţă există între rolul de teatru şi rolul din film? Există vreo diferenţă?
M.R.: Există foarte multe diferenţe (râde). Este cu totul altceva. La bază, evident, sunt aceleaşi lucruri - tu vrei să fii credibil într-o anumită postură, vrei ca acele vorbe să fie adevărate, să fie ale tale, să fii omul ăla... Dar mijloacele prin care ajungi să faci asta sunt foarte diferite. În primul rând, din modul de a vorbi, apoi în raport cu toate lucrurile pe care le ai în jurul tău - aici eşti cu camera, acolo eşti cu publicul din seara aia şi nu altul.

F.C.: Crezi că e un handicap faptul că facultatea noastră [de actorie] e orientată în mod clar spre teatru, mai mult decât spre film?
M.R.: E un minus, în mod clar. Nu am un ac împotriva facultăţii, eu am învăţat mult din UNATC şi vreau să spun asta deoarece pentru mine a contat mult această experienţă, dar cu siguranţă că este axată pe teatru şi se simte această lipsă mulţi ani după ce ai terminat facultatea, dacă nu ai interacţiune cu lumea filmului. Eu am învăţat foarte mult din castingurile la care am fost. Am dat foarte multe castinguri (râde) din care evident că am luat un număr mic de roluri. Am fost de multe ori foarte aproape să iau rolul cel mare, rolul principal, ultimele trei fete, ultimele cinci fete, numai aşa am ţinut-o de câţiva ani încoace (râde) şi consider castingurile astea o a doua şcoală pentru mine. Ar fi foarte frumos, ar fi ca un vis, ca în UNATC să existe o şcoală adevărată de film. O secţie, cât de mică, cu 10 sau 5 copii pe an.

F.C.: Nu există un modul? La master dacă nu mă-nşel...
M.R.: Modulul pe care l-am făcut eu a fost ceva superficial. Ăsta e adevărul. Dar chiar şi acela e util în momentul în care nu ştii nimic despre asta. Tu ai impresia că ştii, pentru că vezi multe filme, dar atunci când trebuie să faci, constaţi că e cu totul diferit. Îţi trebuie un anumit exerciţiu, la fel cum e muşchiul actorului pe scenă, aşa trebuie să existe şi acest antrenament pentru film. Ba chiar m-am gândit în perioadele în care nu am atât de multă treabă, să-mi finanţez singură filmele de exerciţiu. Momentan am început să mă pregătesc... "Să mă pregătesc" ştiu că sună aberant, că am 30 de ani şi am terminat o facultate şi-un master, dar da, ca să nu amorţesc am început să mă pregătesc cu cineva doar ca să mă simt eu vie şi să nu simt că pierd din lucrurile pe care le ştiu.

F.C.: Ai jucat şi în filme româneşti şi în coproducţii în care echipa este în marea majoritate străină. Ce diferenţe de abordare ai observat între "noi şi ei"?
M.R.: Sunt mult mai relaxaţi şi zic asta cu toată convingerea. Chiar sunt mult mai relaxaţi în absolut orice aspect. Poate şi pentru că de cele mai multe ori au o finanţare mai mare decât au filmele româneşti. Poate că şi felul în care sunt trataţi la noi în ţară este diferit. Chiar mă gândesc, faţă de un regizor cât de cât la început de drum şi a unui străin în acelaşi moment al vieţii lui, abordarea s-ar putea să fie diferită. Echipa îl percepe şi îl tratează diferit.

F.C.: Şi în relaţie cu tine, cu actorul?
M.R.: În continuare vorbesc despre această relaxare. Depinde. Filmele la care am lucrat eu, producţiile străine au fost diferite şi ele. La unele a fost o căutare îndelungă şi cu foarte mult timp şi foarte mulţi bani investiţi. Apropo de asta, ca să poţi să ţii aceiaşi actori pentru o scenă de 5 minute 3 zile la rând înseamnă să ai posibilitatea financiară să o faci. Într-un film românesc acest lucru e puţin probabil să se întâmple, chiar şi la cei mai cunoscuţi regizori - să aibă atâta timp de... studiu şi de încercări ca să iasă dubla cea mai bună. Dar sunt şi filmări la care ai libertatea maximă să testezi lucruri. Şi evident depinde şi de la regizor la regizor, fie el străin sau român, n-are nicio relevanţă, în funcţie de ce este în mintea lui cu privire la filmul pe care îl face - unii ştiu clar ce vor să fie, alţii ştiu ce efect ar vrea să aibă şi sunt într-o continuă căutare. Şi asta e valabil şi la noi şi în afară. În ce mă priveşte pe mine... din păcate, aş putea să spun, poate în viitor voi putea să spun "din fericire", ştiu că tipologia mea şi mai ales faţa mea nu este atât de potrivită scenariilor româneşti. Mi s-a întâmplat de multe ori să nu iau un casting de film spunându-mi-se că proba a fost excelentă, am ajuns în ultima etapă, dar faţa mea nu este ceea ce se caută. Cred eu, faţa mea spune puţin mai mult decât ar fi potrivit pentru scenariile româneşti. În schimb asta e un atu pentru proiectele care vin din afara ţării pentru că aproape fără excepţie mă cheamă la casting. Directorii de casting care mă propun pentru filmele străine... am semnat de multe ori cu ei şi mi se pare că ei sunt interesaţi fix de faţa mea. Vorbesc strict de faţă pentru că acesta e instrumentul cu care lucrăm, sunt o tipologie care pe ei îi interesează. Şi la noi în ţară îi interesează, dar scenariile noastre sunt scrise în măsura posibilităţilor financiare sau pentru anumite festivaluri şi până acum nu a apărut un scenariu suficient de potrivit feţei mele (râde).

F.C.: Cu ce tip de regizor îţi place să lucrezi?
M.R.: ORICE TIP (râde) cu toată inima zic asta. Poate să fie şi genul agresiv, nu mă deranjează atâta timp cât nu e agresiv fizic. N-am nicio problemă, am lucrat cu câţiva profesori destul de impulsivi, sunt destul de călită în lucru, chiar nu mă sperie nimic. Mi se pare interesant să încerc orice stil, orice îmi pune probleme noi pentru mine e o grijă şi o preocupare continuă şi e cel mai frumos lucru care mi se poate întâmpla în momentul ăla.

F.C.: Poţi să dai exemple de un regizor, chiar dacă nu dai nume...
M.R.: Nu dau nume, cu siguranţă! (râde)

F.C.:... cu care ai lucrat şi a cărui metodă să te facă să zici "Da, dom-le, să tot ai proiecte d'astea".
M.R.: Au fost mai multe metode! Eu cred despre mine şi îmi place să cred despre mine că sunt destul de adaptabilă. Îmi place să mă schimb şi o fac destul de involuntar. De când eram mică îmi place să mă schimb în funcţie de oamenii din jurul meu. Eu aşa funcţionez, aşa discut şi la o masă, în funcţie de cum e fiecare şi e ceva ce fac natural, nu îmi programez să vorbesc într-un fel, deci... ce m-ai întrebat?

F.C.: Tipul de regizor cu care îţi place să lucrezi...
M.R.: Da, nu, chiar nu pot să... (se gândeşte) Pot să-ţi zic ce NU-mi place! Nu-mi place ca regizorul să nu ştie ce vrea în sensul distructiv al proiectului. Sună aşa dur, dar se întâmplă chestia asta - ca regizorul chiar să nu ştie ce vrea şi să te conducă pe nişte căi de care nici el nu este sigur. Până la urmă siguranţa lui este importantă pentru tine. Adică felul în care mi se transmite o idee sau o convingere e important. Chiar dacă e într-o căutare, trebuie să ştie ce-ţi cere. Pentru că altfel tu o să te pierzi într-o mare de posibilităţi şi dacă nu eşti condus bine o să ai în cap prea multe variante şi concentrarea ta o să fie disipată.

F.C.: Dar nu există riscul să simţi că regizorul a venit cu forma de acasă şi vrea doar să te mulezi pe ea?
M.R.: Ba da, dar cred că este mai bine pentru că are un personaj în minte şi el deja te-a văzut şi consideră că tu poţi să fii acel personaj - doar de-asta te-a luat. Când se întâmplă asta, chiar dacă ceea ce mi se cere mi pare, să spunem, complicat, nu stau să mă gândesc de ce vrea el asta, sau cum a ajuns la asta... nu. Mă gândesc pur şi simplu cum să fac să iasă ce trebuie şi la nimic altceva.

F.C.: Şi care e greşeala pe care o poţi face cel mai adesea ca actor?
M.R.: Să nu munceşti suficient de mult. Cu siguranţă. Şi chiar şi eu, care cred despre mine că sunt o muncitoare şi chiar sunt o muncitoare, pot să spun că am avut, poate, câteva momente în viaţa mea în care nu am muncit atât de mult deşi în momentul respectiv simţeam că "da, muncesc suficient". Acum privind înapoi zic că nu, că n-am muncit suficient. Deci asta e ceva ce nu are cum să lipsească. Am impresia că Anthony Hopkins spunea că nu poţi să vii pe platou fără o sută de lecturi. Deci un sâmbure de adevăr există.

F.C.: Se spune că fiecare teatru are publicul lui. Ai sesizat o astfel de diferenţă la noi?
M.R.: Da. Da. Da. Evident că există şi un grup de oameni care probabil... "face circuitul". În special tineri care mai trec de la un teatru la altul - chiar şi aceştia, nu la toate. Recent am auzit o discuţie că durează câţiva ani să îţi faci publicul tău şi asta ţine de multe lucruri. Ţine inclusiv de adresa la care se află teatrul pentru că în ziua de azi nu ne mai permitem să facem o oră pe drum decât în anumite condiţii.

F.C.: Ce feluri de public ai putea să defineşti?
M.R.: Hmmm... n-aş vrea să vorbesc despre asta. Nu în sensul că sunt secretoasă, dar în mintea mea se bat încă ideile şi nu vreau să zic ceva de care nu sunt sigură. Cred că fiecare teatru îşi atrage publicul care i se potriveşte.

F.C.: Ca actor consideri că ai o responsabilitate morală asupra oamenilor? Ne mai poate influenţa arta în vreun fel?
M.R.: Sunt sigură că poate influenţa... arta făcută la un anumit nivel. Îi poate lăsa cu gânduri, întrebări... Dar în ce mă priveşte, adevărul e că eu nu fac asta pentru oameni. Ştiu, poate suna foarte egoist dar aşa este. Nu vreau să învăţ pe nimeni nimic. Oamenii care sunt deschişi spre întrebări vor avea întotdeauna întrebări. Oamenii care sunt închişi nu vor fi modificaţi de niciun film; de artă sau altfel.

F.C.: Care sunt planurile pentru TIFF 2019?
M.R.: Sunt deschisă. Nu mi-am programat nimic în minte, planul urmează să-l aflu, cel puţin în ce priveşte programul. Eu sper că voi cunoaşte oameni noi din industria filmului cu care să pot avea o chimie sau cu care să pot comunica bine, sau care să fie pur şi simplu interesaţi de faţa mea. (râde).

F.C.: În afară de scenă, unde sunt cele mai mari şanse să te găsim?
M.R.: Nu prea aveţi pe unde să mă găsiţi (râde). La mine acasă. În club merg doar la petreceri de film... (se gândeşte) La festivaluri de film. Acolo merg cât pot de mult. Când este un festival în Bucureşti încerc să merg la cât mai multe filme.

F.C.: Şi la lecţiile cu copiii, nu?
M.R.: Şi la lecţiile cu copiii, da. Predau cursuri de teatru pentru copii de mai multe vârste. Fac asta ca part time job deja de câţiva ani.

F.C.: Au început să-ţi intre elevii la teatru?
M.R.: Sunt prea mici, dar eu nici nu-mi doresc să dea la teatru. Îmi doresc să se dezvolte, să fie curajoşi, să fie deschişi în faţa vieţii şi a posibilităţilor, să nu aibă o gândire încuiată, zic bine "gândire încuiată"? (râde). Să testeze lucruri cu mintea şi cu corpul lor pentru că asta te face să te simţi magic şi noi toţi trebuie să ne simţim magici ca să avem puterea să facem lucrurile pe care le dorim.

F.C.: Care sunt câteva adevăruri usturătoare pe care crezi că orice artist le învaţă în cariera lui?
M.R.: Că înveţi mai mult din eşec decât din succes. În perioadele în care am fost mai jos m-am studiat mult mai mult decât în perioadele în care aveam o părere foarte bună despre mine. Şi cred că asta se aplică în orice domeniu.

Miriam Rizea
Data naşterii: 10.12.1988
A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" - UNATC Bucureşti.
A colaborat sau colaborează  cu Teatrul Odeon, Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Foarte Mic, Teatrul Metropolis, Teatrelli.
Miriam Rizea a fost selectată în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2019, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2019 vor fi protagonişti ai unor interviuri pe LiterNet până la începutul TIFF 2019 (31 mai - 9 iunie 2019).

Cred foarte tare în valoarea educativă a teatrului şi a învăţatului prin joacă - 10 pentru FILM la TIFF, 2019

Diana Buluga s-a născut la Huşi şi, după perioada petrecută la Iaşi, unde a absolvit un liceu cu profil de mate-info, a ales să vină la Cluj în 2007, pentru a da examen la Actorie, la Facultatea de Teatru şi Film. Fire pragmatică şi cu viziune de ansamblu, s-a decis la scurt timp după absolvire să nu aştepte apariţia unui loc de muncă şi a înfiinţat alături de foşti colegi de facultate, Asociaţia Create.Act.Enjoy, unde joacă în spectacole, performance-uri şi scurtmetraje şi coordonează proiecte sociale pentru comunitate. Începând cu 2013, Diana face parte din trupa permanentă a Teatrului Naţional "Lucian Blaga", Cluj. În 2019 va participa la programul "10 pentru FILM" la TIFF. Activitatea ei profesională desfăşurată atât în sectorul independent, cât şi în cel de stat îi oferă o maturitate artistică şi un spirit liber, mereu deschis la provocări, absolut vitale artistului contemporan.

Diana Buluga (foto: Bogdan Botaş)

Raluca Bugnar: Ce mi-ai spune despre tine dacă acum ne-am întâlni pentru prima dată?
Diana Buluga: Salut! Sunt Diana şi când eram mică îmi doream să devin spion. Am ajuns actriţă. Îmi plac călătoriile, pisicile, să lucrez peste program şi să mă implic în proiecte care fac bine comunităţii.

R.B.: Ai un frate cu 10 ani mai mic decât tine. Ai fost genul de soră care şi-a împărţit uşor jucăriile?
D.B.: Adevărul e că mi-a luat un pic să mă obişnuiesc cu faptul că nu mai sunt singură la părinţi. Cred că există şi acum nişte poze cu el foarte mic şi cu mine bosumflată. Ha! Noi am locuit doar 4 ani împreună pentru că la 14 ani m-am mutat la Iaşi, unde am făcut liceul. Aşa că toată "averea" mea de-atunci, în mare parte păpuşi aduse de la ruşi, i-a rămas lui. Le-a schimbat rapid pe maşini şi elicoptere. Acum, el e la facultate la Iaşi, iar eu locuiesc în Cluj de peste 10 ani. Ne-am cam construit relaţia la telefon şi-am învăţat să împărţim mai degrabă experienţe, gânduri sau emoţii care să facă distanţa să nu pară mare lucru. Dar să ştii că mi se pare mişto să fiu sora mai mare. E un sentiment plăcut când mă sună să-mi ceară sfaturi sau pur şi simplu să-mi povestească ce i se întâmplă.

R.B.: Te-am întrebat asta pentru că, aşa cum te ştiu de mulţi ani, eşti un om care împarte şi dăruieşte cu mare drag. Mi se pare că vezi şi actoria ca pe un set de jucării minunate pe care oricine ar fi bine să le aibă şi să le folosească. Cred că ţi-ai construit toate proiectele tocmai din plăcerea de a împărţi jucăriile astea: Luna Creativă pentru adolescenţi, Terapia prin Artă pentru oamenii din spitale, atelierele de teatru şi improvizaţie din zilele de luni... Ce te-a făcut să-ţi împarţi meseria cu atâţia oameni? Nu te temi chiar deloc de concurenţă? :)
D.B.: Da, acum o văd aşa. Dar am avut tot felul de momente. Inclusiv unul, prin anul doi, când eram ferm convinsă că vreau să mă las. Noroc cu domnul Habala, proful de scrimă, cu care am stat la o poveste lungă şi m-a convins să-i mai dau o şansă. Apoi a fost momentul post-absolvire, când habar n-aveam încotro s-o iau. Mi se părea aproape imposibil să te descurci, eram proaspăt ieşită din bula facultăţii, mi se părea că nu ştiu nimic şi că nu vreau decât să dorm şi să mă trezesc peste câţiva ani.
Apoi, au început să apară colaborări şi diverse oportunităţi şi lucrurile s-au legat. Am lucrat la un spectacol la Fabrica de Pensule, cu teatrul din Deva am colaborat la alte 3 spectacole, apoi m-au chemat la Târgovişte. Vreo 3 ani am fost cu casa la purtător.
Iar cu proiectele educaţionale sau sociale a fost o întâmplare fericită. Am fost invitată la un moment dat de o fundaţie să ţin un atelier de teatru pentru copii, cineva de acolo m-a recomandat în altă parte, apoi am ajuns să lucrez şi cu adulţi, să-mi construiesc o metodologie şi să-mi dau seama că fac bine ceea ce fac.
Am descoperit că teatrul (arta, în general) poate produce transformări benefice în ceilalţi. Am avut şi am cursanţi la atelierul de teatru care pun în practică ceea ce învaţă de la mine în viaţa de zi cu zi - la job, cu prietenii sau în familie - şi asta îi ajută să fie mai curajoşi, mai atenţi sau pur şi simplu mai jucăuşi. Ce-mi place cel mai mult e nivelul de încredere pe care-l au la finalul unui astfel de atelier. Asta i-a determinat pe unii să îşi schimbe jobul, să călătorească mai mult, să se arunce cu paraşuta sau să facă, în sfârşit, declaraţia aia de dragoste.
Cred foarte tare în valoarea educativă a teatrului şi a învăţatului prin joacă, de aici toată energia şi pofta cu care am început să lucrez şi cu adolescenţi, de câţiva ani încoace. Lumea lor mă inspiră şi mă şochează, în acelaşi timp. În plus, mă simt bine în gaşcă.
Terapie prin Artă, un alt capitol foarte fain din viaţa mea, a început cu câţiva actori, printre care şi eu, şi câţiva regizori debusolaţi după absolvire, care voiau să joace, respectiv să regizeze, şi-au nimerit pe scena neconvenţională a spitalului. Şapte ani mai târziu, înseamnă o doză de normalitate şi speranţă în spitalele în care ajungem, oferte de lucru pentru artiştii tineri şi forma mea personală de a da înapoi şi a mulţumi pentru tot ce am primit de-a lungul timpului.
Nu, nu mă tem de concurenţă, chiar mă motivează.

R.B.: Când ai absolvit facultatea nu aveai unde să te angajezi în domeniu. Şi din situaţia asta ai creat, împreună cu o mână de colegi, o asociaţie - compania independentă de teatru şi film Create.Act.Enjoy. Cum ţi-ai găsit resursele pentru a deveni - din studentă - manager în mediul ONG-ist?
D.B.: Având (prea) multă ambiţie, cum îmi spunea o bună prietenă zilele trecute. Cred că procesul s-a bazat în mare parte pe instinct. Voiam doar să ne facem treaba, dar am înţeles că pentru asta trebuie să ne construim decorul în care să ne desfăşurăm. Nu ştiam nici să batem cuie în el, nici să dăm cu vopsea sau să sudăm. Adică habar n-aveam să scriem proiecte de finanţare şi rapoarte birocratice, tehnice sau contabile. Am căzut, ne-am ridicat, am urlat, ne-am împăcat, am împachetat, am despachetat, dar le-am învăţat pe toate din mers. Şi-am avut mare noroc să fac asta alături de oameni care au fost dispuşi să mă înveţe sau să înveţe alături de mine.
Primele spectacole le-am făcut din nimic, practic. Improvizam costume din ce aveam pe-acasă, un decor minimalist şi găseam spaţii alternative în care să jucăm. Aşa ne-am plimbat prin ţară cu primele spectacole de la Create.Act.Enjoy. Băgam totul în Citroën-ul cu două portiere şi duşi eram. Perioada aia mi-a prins foarte bine, m-a învăţat să mă adaptez în timp record la tot felul de situaţii imprevizibile: scene prea mici, săli fără căldură, spectatori care nu ştiu exact la ce vin, certuri pe fond de oboseală, ţepe financiare şi alte mici "drame" pentru care, sincer, acum sunt recunoscătoare.

R.B.: Simţi că artistul din tine are de suferit în relaţia cu managerul cultural care eşti?
D.B.: Hmmm... Cumva. Posibil ca artistul din mine să aibă nevoie de mai multe ore de somn, de mai multe cărţi citite, de mai mult timp de relaxare. Dar nu am ales niciodată managementul înaintea actoriei. Proiectele în care sunt implicată ca actriţă au întotdeauna prioritate. Nu mă prezint foarte des ca manager cultural, de exemplu. Pentru că nu cred că ar trebui să te definească o funcţie, ci modul în care îţi faci treaba. Când lucrez la un spectacol la Naţional sau într-un proiect care nu ţine de Create.Act.Enjoy este, cumva, mai simplu. Pentru că sunt acolo sută la sută şi mă concentrez doar pe actorie. Când sunt şi producător, şi actriţă, e mai complicat. Când repetam la 3milioane, de exemplu, mă simţeam datoare să mă asigur că toată lumea se simte bine la repetiţii, că toţi au ce le trebuie şi, în acelaşi timp, să-mi învăţ textul, să propun improvizaţii, să mă documentez. Repetam în paralel şi la Naţional, unde lucram şi acolo la plin. Şi asta m-a făcut destul de irascibilă, pentru că îmi suprapuneam prea multe task-uri şi eram foarte obosită. Dar am băgat perioada aia în rucsacul cu "experienţe care te călesc şi la care te rog să te gândeşti de două ori înainte să le repeţi". Însă mi-e foarte greu să spun "nu" când vine vorba de proiecte care-mi plac. Cred că de la tata moştenesc asta, pentru că nici el nu poate sta locului niciodată, tot timpul îşi construieşte noi proiecte şi proiecţele.
În sfârşit, revenind la întrebarea ta, îmi place să cred că artistului din mine îi foloseşte disciplina managerului, iar managerului îi folosesc creativitatea şi inventivitatea artistului.

R.B.: După cât timp ţi-a venit natural să le dai ordine prietenilor şi iubitului tău? E greu să lucrezi cu oameni apropiaţi?
D.B.: E cel mai greu să lucrezi cu oameni apropiaţi! Ha! E oribil câteodată! Pentru că limita e atât de subţire şi pentru că multe cuvinte spuse la lucru sunt luate prea personal şi duse acasă. Oamenii se supără atât de repede!
Eu chiar nu mi-am dorit să fiu "şefa clasei", dar ajungeam de fiecare dată, pentru că sunt o fire responsabilă şi pentru că mă ofer tot timpul să ajut sau să mă implic. Nu mă pot abţine, pur şi simplu. De la "Ţi-ar plăcea să intri în proiectul ăsta?" până la "Vrei să mă ajuţi mâine să mă mut?", de cele mai multe ori voi spune "Da". Nu-i foarte sănătos şi lucrez la a mai spune şi "nu" din când în când.
Mie îmi e mai simplu şi mai uşor atunci când sunt în echipe pe care nu le coordonez, când trebuie să ascult de altcineva. Numai că dacă ai experimentat cum e să fii lider şi ai deprins nişte skills în zona asta, te prinzi foarte repede când ai de-a face cu cineva care bate câmpii, nu ştie ce vrea sau nu ştie ce să ceară de la tine. Şi-atunci mă cuprinde un sentiment de ăla teribil că îmi pierd timpul şi că aş fi putut face alte o mie de lucruri utile societăţii.

R.B.: Faptul că lucrezi cu echipe diverse şi destul de mari face să fie mai greu să ai încredere în oameni sau dimpotrivă?
D.B.: Ador să lucrez cu echipe diferite. Pe mine rutina şi plictiseala mă sperie foarte tare, de asta şi călătoresc de fiecare dată când am ocazia. Cu cât există mai multă diversitate, cu atât sunt mai fericită.
Legat de încredere, nu ştiu ce să zic... Au fost situaţii în care oameni foarte apropiaţi m-au dezamăgit sau situaţii în care încrederea şi ajutorul au venit din partea cui mă aşteptam mai puţin. Am învăţat să nu mai am aşteptări de la ceilalţi. Să iau lucrurile aşa cum sunt şi să nu-mi conturez eu dinainte cum ar trebui să fie o situaţie sau alta.

R.B.: După mai mulţi ani "în independent", ai fost angajată prin concurs la Teatrul Naţional Cluj. Dar nu ai renunţat la ONG. De ce?
D.B.: Pentru că sunt două experienţe diferite a căror combinaţie profesională îmi face foarte bine.
La Naţional am ocazia să joc cu profu' Ionuţ Caras, pe care în continuare îl simt ca pe un îndrumător, lucru pentru care-i mulţumesc tare mult. Cu Anca Hanu, Irina Wintze, Petre Băcioiu şi mulţi alţi actori şi oameni foarte speciali, care m-au primit în familia lor. Plus, o serie de întâlniri cu regizori cu care nu m-aş fi putut întâlni prea uşor în independent: Alexandru Dabija, Roberto Bacci, Răzvan Mureşan...
Iar de independent nu m-aş despărţi niciodată pentru că acolo mi-am înfipt steagul prima dată. E ca şi cum aş spune că nu vreau să mai merg niciodată acasă, la Huşi. Fără independent nu aş fi ajuns să lucrez cu Cristian Pascariu la scurtmetrajele După un an şi Alazia, să-mi dau seama că pot fi foarte comică, să ajung în India sau să fac un spectacol care să mă ajute să trec peste moartea bunicii mele.
Sunt şase ani de când mă împart între astea două medii, am avut şi perioade în care am simţit că mi-e greu, dar nu m-a bătut niciodată gândul să renunţ. Ţi-am zis de la început că-mi place să lucrez peste program.:)

R.B.: Ai jucat pe scena TNC acelaşi rol ca şi Kate Winslet în Carnage de Roman Polanski, dar ai fost şi purtătoarea de cuvânt a Coaliţiei pentru Familie în 3milioane, spectacol produs de Create.Act.Enjoy. Din rolurile de până acum, ce ai păstrat cu tine? Ce te-a marcat?
D.B.: Emoţia descoperirii, ca-n reclama Kinder. Îmi place foarte mult când reuşesc să mă surprind eu pe mine. Momentele surprinzătoare sunt foarte faine pentru un Capricorn. Îmi place şi să construiesc, să văd de la o zi la alta cum se compune puzzle-ul, atât la mine, cât şi la colegii mei. Îmi plac rolurile provocatoare, cu cât îmi dă mai multe bătăi de cap un rol, cu atât mai bine. Şi îmi plac foarte mult echipele în care toată lumea lucrează cu poftă şi chef. Cam aşa a fost la Zeul măcelului, spectacolul făcut după acelaşi text care a stat şi la baza lui Carnage. Atunci am urcat pentru prima dată pe scenă alături de Marian Râlea, o altă întâlnire care mi-a picat bine.
Iar spectacolul 3milioane, regizat de Adina Lazăr, mi-a dat ocazia să transpun scenic o gândire şi un fel de-a fi cu care nu mă identific absolut deloc, ca om. Asta a făcut să fie cu atât mai incitant. Ţin minte că la premieră am avut emoţii foarte mari. Când aduci pe scenă un "personaj" real, pe care l-ai văzut la tv sau în conferinţe, despre care ştii că e contemporan cu tine, chiar dacă tu nu îi împărtăşeşti în niciun fel opiniile, îţi doreşti să fii cât mai fidel realităţii, să nu pici în capcana caricaturii.
Păstrez foarte viu şi momentul în care am jucat Poveşti de dragoste la prima vedere (r. Tudor Lucanu) în prezenţa Adrianei Bittel, al cărei monolog îl interpretez în spectacol. Sau personajul Ema, o tânără bolnavă de cancer, în scurtmetrajul Alazia (r. Cristian Pascariu), care mi-a provocat anumite schimbări de perspectivă.
Când ai noroc şi te întâlneşti cu un personaj care îţi place şi care te place, e ca şi cum explodezi în toate culorile curcubeului. E ca atunci când te îndrăgosteşti!

R.B.: În scurtmetraje sau reclame, ai avut deja câteva experienţe de filmare. Ce te atrage la film?
D.B.: Modul diferit în care trebuie să-ţi turezi motoarele interioare, felul în care orice detaliu contează şi cum poate fi el evidenţiat, temperarea jocului şi minimalismul, mecanismele unui platou de filmare, faptul că ai avantajul unei noi duble şi, nu în ultimul rând, eternizarea a ceea ce ai făcut, în contrapunct cu efemeritatea teatrului.
Îmi place că se lucrează foarte mult cu nuanţe şi subtilităţi. Bineînţeles, ele există şi în teatru, dar în film poţi da zoom pe ele oricând.

R.B.: Ce te fascinează din cinematografie? Ca actor, ca spectator.
D.B.: Poveştile spuse bine. Tilda Swinton. Sălile de cinema în care nu se vorbeşte.

R.B.: Ce crezi că poate face actoria pentru oameni, ce nimic altceva nu poate?
D.B.: Să emoţioneze. Să educe. Să protesteze. Să mângâie.
Nu poate rezolva problemele majore ale umanităţii. Dar poate încuraja oamenii să lupte pentru asta.

Diana Buluga
 Data naşterii: 12 ianuarie 1988
 A absolvit Facultatea de Teatru şi Film din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, la clasa Ionuţ Caras şi Mara Opriş
 În prezent, este actriţă a Teatrului Naţional "Lucian Blaga" Cluj şi actriţă/manager cultural în cadrul Asociaţiei Create.Act.Enjoy.
 Activitatea desfăşurată până în prezent însumează peste 40 de roluri şi întâlniri cu regizori precum: Alexandru Dabija (Ţiganiada, Mein Kampf, Linoleum, Sânziana şi Pepelea), Răzvan Mureşan (Richard al III-lea se interzice, Despre senzaţia de elasticitate când păşim peste cadavre), Adina Lazăr (Eat Me, 3milioane), Tudor Lucanu (Poveşti de dragoste la prima vedere), Leta Popescu (American Dream).
 În film, a colaborat cu regizorul Cristian Pascariu la scurtmetrajele După un an şi Alazia.
 A participat la workshop-uri susţinute de Anna Wehsarg, David Zinder, Samuel Mathieu, Valentina di Piante etc.
Diana Buluga a fost selectată în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2019, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2019 vor fi protagonişti ai unor interviuri pe LiterNet până la începutul TIFF 2019 (31 mai - 9 iunie 2019).

De la Mamaia din scara blocului la întruchiparea incredibilă a comunistei Ana Pauker - 10 pentru FILM la TIFF, 2019

După ce o întâlneşti pe Oana Rusu rămâi cu sentimentul puternic că lumea este un loc bun de trăit şi că fricile tale sunt aiurea hrănite de pesimismul propriu. Eu aşa am remarcat-o pe Oana: că zâmbeşte tot timpul. Aşa îi recunoşti şi pe cei doi copii pe care îi are: au ochii Oanei care par tot timpul că zâmbesc.
Ca să stăm de vorbă ne-am întâlnit într-o dimineaţă rece şi am rezistat eroic pe o terasă. Ne-am aşezat la o masă şi ne-am minunat că înflorise o iasomie la un metru de noi.
Este majoră în lumea teatrului, moldoveancă din Iaşi, cu studii de actorie la Târgu Mureş, cu primul job la Oradea, cu o perioadă de un an în Italia şi apoi Bucureşti.
Dacă ar fi să vă descriu detaliat o zi normală de-a Oanei, v-aş cam ameţi: între două repetiţii - găteşte, îşi ia copiii de la şcoală, îi duce la antrenament (fiica, Maria, face gimnastică de performanţă), iese în parc la joacă, face cumpărături, citeşte în troleibuz, ia lecţii de canto, face curăţenie, voluntariat. Altminteri, reuşeşte să se bucure de toate. Poate acesta este şi secretul energiei pe care o are: bucuria că le poate face pe toate.

Oana Rusu (Foto: Andreea Cocunus Zanka)

Cea mai bună decizie pripită

Alina Moscalu: Oana, pari croită să fii actriţă. Cum ai intrat în lumea asta ce pare inaccesibilă pentru muritorii de rând?
Oana Rusu: Brusc! (şi râde din tot sufletul)
Eram în clasa a XI-a şi un amic îmi spune că el dă admitere la teatru. Imediat am spus: şi eu!
Şi chiar vorbeam serios. El nu a mai dat la teatru, eu am cam zburat!
Până atunci nici nu fusesem vreodată la teatru. Ascultam însă teatru radiofonic, pe lângă ai mei. După ce am decis că vreau să devin actriţă am început să merg la teatru în fiecare zi în care se juca. Astfel am văzut de zeci de ori Aşteptându-l pe Godot, Azilul de noapte, Chiriţa în provincie, Efectul razelor gamma asupra anemonelor. Le-am văzut de zeci de ori, ştiam deja replicile, diferenţele de la un spectacol la altul.

A.M.: Şi, ai fost susţinută de familie?
O.R.: De data asta am avut norocul să fiu înţeleasă şi sprijinită de părinţi. Atunci am aflat şi o mică parte a istoriei familiei mele: bunicul meu fusese mânuitor de decor la primul teatru evreiesc din lume - la Iaşi. Şi tatăl meu şi-a dorit să facă teatru, dar nu a fost lăsat de părinţi. Aşa că a venit rândul meu să ajung pe scenă, cu poveştile lor în spate.

Cere şi ţi se va da

A.M.: Încotro ai plecat după ce ai terminat facultatea?
O.R.: Încotro se dădeau concursuri. Prima dată am fost la Braşov. Nu am luat şi apoi am mers la Oradea. Am luat concursul acolo şi am jucat doi ani. Spre norocul meu, am lucrat cu regizori importanţi: Mihai Mănuţiu - la el am debutat, în cor, apoi am lucrat cu Cristi Juncu, Sorin Militaru şi Alexander Hausvater.
Apoi am fost la Gala Tânărului Actor HOP, ţin minte că aveam premieră la Hausvater şi nu mă încadram în perioada de preselecţie pentru Gală. Aşa că l-am sunat pe Cornel Todea şi l-am rugat să prelungească perioada pentru că am premieră. Culmea este că a prelungit-o, aşa am reuşit să ajung şi să iau preselecţia şi să iau şi premiul Timică la Gală.

Visul italian

A.M.: Şi cât ai stat în Oradea?
O.R.: După doi ani de Oradea am hotărât, împreună cu trei colegi de facultate, să plecăm din ţară, în Italia, şi să revoluţionăm lumea teatrală de acolo. Ha-ha-ha, am plecat cu un spectacol în două personaje, într-un rucsac de munte. Planurile noastre nu au funcţionat. Aşa că după un an ne-am întors în ţară.

Sosirea în Bucureşti

A.M.: Şi ai aterizat direct în Bucureşti?
O.R.: Da, direct în Bucureşti. Şi, ce să vezi: cât visam eu prin Italia, mă căuta Hausvater, să mă ia într-un spectacol la Timişoara. M-am dus fără să stau pe gânduri, era o gură de aer pentru mine. A fost greu pentru că nu mai jucasem nimic un an. Timişoara are o trupă foarte faină, iar Ada Hausvater face o treabă excelentă ca directoare acolo.

Începuturile

A.M.: Haide să revenim la momentul când te-ai decis că vrei să te faci actriţă. Unde ai dat examen, ai intrat din prima?
O.R.: Nu! Prima dată am dat la Iaşi, nu am luat. În anul în care am stat acasă am mers la Teatrul Studenţesc Ludic, un fel de teatrul Podul din Bucureşti. Am jucat Vişniec în anul ăla, eram Dorra, medicul din Despre sexul femeii - câmp de luptă în războiul din Bosnia. (citiţi sau descărcaţi gratuit această piesă în versiunea publicată de LiterNet aici).
Apoi am hotărât să plec din Iaşi, aşa, ca un fel de răzbunare: nu m-aţi vrut, plec. La Ludic se vorbea că la Mureş e şcoală bună aşa că am plecat acolo. Era prima dată în viaţa mea când mergeam cu trenul.

A.M.: Primul profesor?
O.R.: Tata! E un om cu foarte mult umor, expresiv şi deosebit de sensibil.
Apoi a fost Mihaela Arsenescu Werner, care mi-a dat o încredere în forţele proprii de nezdruncinat. Credeam că sunt la fel de bună ca Oana Pellea sau Maia Morgenstern. Nu aveam niciun dubiu că pot juca de la egal la egal cu ele. Monologul meu de admitere a fost Lady Margaret din Richard al III-lea.
Cel care m-a readus cu picioarele pe pământ a fost profesorul meu de an de la Târgu Mureş, Ion Săsăran. Îmi asumasem cumva tipologia de forţă şi a reuşit să mă surprindă distribuindu-mă în rolul Ninei din Pescăruşul. Mi-a dat jos măştile şi am avut încredere să o iau de la zero cu el, pas cu pas.

A.M.: Cum ai ajuns la Operetă?
O.R.: La fel de brusc cum am hotărât să dau la teatru. Beatrice Rancea căuta o actriţă care să ştie să cânte. Cineva care mă văzuse la Gală m-a recomandat şi iată-mă la prima colaborare la Operetă. Apoi au urmat alte colaborări până la un rol principal într-un muzical de renume: Cabaret!

O Julieta tunsa scurt si colaborarea cu Bocsardi

A.M.: Un spectacol care te-a marcat!
O.R.: Romeo si Julieta, în regia lui László Bocsárdi. A fost neaşteptat de altfel şi de sensibil. Spectacolul se juca în limba maghiară, erau actorii trupei de la Tamási Áron din Sf. Gheorghe. Julieta era înaltă, mai înaltă decât Romeo, tunsă scurt, cu trăsături tăioase. Şi, Doamne, ce frumos ştia să iubească!
Îmi aduc aminte perfect momentul în care mi-am spus în gând: minunat, vreau şi eu să lucrez cu Bocsárdi! Nu mi-am împlinit visul ăsta, mai am timp, sunt optimistă!

Spectacole în scara blocului

A.M.: Dacă nu erai actriţă, erai...?
O.R.: Prima mea dragoste a fost muzica, jocul meu preferat era organizarea şi participarea la Festivalul de Muzica uşoară Mamaia din scara blocului. Făceam medalii din staniolul dulciurilor, rupeam ce flori găseam, totul era pregătit în amănunt şi publicul hotăra prin aplauzele oferite cine ia premiul întâi, doi şi aşa mai departe. Concuram cu vecina de la etajul I. Am vrut să merg la liceul de artă în clasa a cincea dar părinţii mei au ales un liceu teoretic de prestigiu din oraş.

Detalii importante

A.M.: Cum împaci viaţa de familie cu actoria?
O.R.: Cu foarte multă graţie. Las actoria la uşă când intru în casă, devin mamă, mereu neobosită, blândă şi cu chef de joacă. Sunt şi modestă, nu?

A.M.: Filmul preferat.
O.R.: La strada şi Nopţile Cabiriei, Fellini.

A.M.: Ce ai să îţi reproşezi ca actriţă?
O.R.: Că nu fac studiu permanent, aşa cum balerinii fac studii în fiecare zi cel puţin o oră.

A.M.: Cu ce regizor ţi-ar plăcea să lucrezi?
O.R.: Cu László Bocsárdi, Silviu Purcărete, Victor Ioan Frunză, Andrei Şerban.

A.M.: Roluri preferate?
O.R.: Cele la care urmează să lucrez. Îmi doresc să joc Shakespeare şi Cehov.

A.M.: Care sunt actorii pe care îi admiri din lumea filmului?
O.R.: Meryl Streep, Giulietta Masina, Sir Ian McKellen, Daniel Day Lewis.

A.M.: Dacă copiii tăi ar vrea să se facă actori, ce le-ai spune?
O.R.: Mmmm, sincer nu mi-aş dori să facă asta. Îi voi sprijini orice şi-ar alege să facă dar sper să se sature de atâta teatru până vor ajunge să-şi aleagă o meserie.

Sally Bowels şi Ana Pauker sunt în top

A.M.: Care e rolul preferat interpretat până acum?
O.R.: Sunt două: Sally Bowles, din muzicalul Cabaret, regia Beatrice Rancea şi Ana Pauker din Cultul Personalităţii, regia Mihai Lukacs.

Micile-mari secrete ale actoriei

A.M.: Cum simţi publicul de pe scenă? Te influenţează cum joci?
O.R.: Îl simţi pur şi simplu, îl trăieşti. Totul se întâmplă în primele secunde de la începerea spectacolului. Uneori e magic şi atunci totul e perfect. Alteori nu e magic; mi s-a întâmplat să mă întrebe o colegă, după începerea unui spectacol, dacă sala e goală. Nu se auzea nimic, nu se simţea nimic. Şi nu, sala nu era goală.

A.M.: Ce preferi: teatrul de stat sau teatrul independent?
O.R.: Am activat mai mult în teatre de stat, îmi place apartenenţa la o trupă, îmi plac scenele mari, mirosul din teatru. E un privilegiu să ai toate facilităţile unui teatru: maşinişti, costumieră, make-up artist, luminist.
Fac şi teatru independent şi cu atât mai mult conştientizez toate diferenţele materiale de care vorbeam, dar îmi place să joc în locuri neconvenţionale, să stau de vorbă cu publicul după spectacol, să lucrez şi să cunosc oameni noi, actori, regizori.
Mă simt privilegiată că sunt angajată într-un teatru de stat şi fac şi teatru independent.

A.M.: Avantaje şi dezavantaje ale actoriei?
O.R.: Primul şi cel mai important avantaj e că faci ce îţi place şi unii numesc asta muncă. Apoi actoria te duce inevitabil spre o autoanaliză permanentă, te ajută să te descoperi, să înţelegi oamenii şi din alt punct de vedere.
Dezavantajele sunt similare cu frustrările: dacă nu ai luat nu ştiu ce rol, dacă nu joci, dacă nu iei nu ştiu ce premiu. Suntem oameni care ne hrănim din aplauze, din recunoaşterea muncii. Şi dacă acestea nu sunt la înălţimea aşteptărilor noastre şi nu ştii să-ţi gestionezi aceste porniri, e posibil să ajungi destul de rău.

În afara scenei

A.M.: Ce îţi place să faci când ai timp liber?
O.R.: Când am timp liber stau cu copiii, clar! Îmi simt foarte mult lipsa, când am mai mult de lucru. Mergem în parc, pictăm, decupăm, facem prăjituri şi aşa mai departe.
Timp liber când nu sunt cu copiii? Nu vă gândiţi la prostii: îmi place să merg la teatru, să cânt, să citesc, să beau cafea cu prietenii. În timpul liber mai fac şi voluntariat la un centru de plasament din Bucureşti.

A.M.: Care sunt viciile tale?
O.R.: Nu am vicii, sunt perfectă! (Râde cu toată gura.)
Mă enervez destul de greu şi asta nu e bine.
Unii spun că mă iubesc prea mult. Nu ştiu ce să zic. Fumez.

A.M.: Te rog să îţi faci un autoportret cât mai aproape de realitate.
O.R.: Pfff! Sunt echilibrată, nu am excentricităţi, aşa cum sunt tentaţi oamenii să creadă despre actori, ţin foarte mult la liniştea familiei. Am un optimism înnăscut, sunt calmă. Cred că de asta îmi şi plac rolurile de forţă, sunt contre-emploi. Sunt de etnie romă pe jumătate, şi sunt tare mândră de asta. Am multă forţă de muncă fără că asta să mi se pară greu, sunt de cursă lungă.

Oana Rusu
Data naşterii: 10.10.1978
A absolvit Academia de Arte Teatrale Târgu-Mureş, secţia actorie (1999-2003)
Joacă mult şi bine în multe piese. Câteva ar fi: 2019 - Sexodrom, regia Bogdan Georgescu, CNDB / 2018 - Cultul personalităţii, text şi regia Mihai Lukacs, Macaz / 2018 - Ţara Surâsului, de Franz Lehar, operetă, regia Anda Tăbăcaru / 2018 - Frumoasa din pădurea adormită, muzical de Marius Ţeicu, Teatrul Naţional de Operetă şi muzical Ion Dacian / 2017 - Bonjour, bonnuit Paris, regia Dana Rotaru, Teatrul Naţional de Operetă şi Muzical Ion Dacian / 2016 - Marea ruşine, de Alina Şerban, regia Alina Şerban, Teatrul Mic / 2016 - My fair lady, de Frederick Loewe, regia Răzvan Ioan Dincă / 2015 - 11.1 Echo Point, de Rajiv Joseph, regia Sebastian Marina, proiect independent (citiţi sau descărcaţi gratuit această piesă în versiunea publicată de LiterNet aici) / 2015 - Anais, spectacol de poezie după un concept de Ştefan Doniga, Teatrul de Operetă şi muzical Ion Dacian / 2013 -"The Wedding Chamber-A meeting trough Creation"-The Focused Research Team in Art as Vehicle, Work center of Jerzy Grotowski and Thomas Richards
 Debut Teatrul de Stat Oradea: 2004 - Cor, Electra, Sofocle şi Euripide, regia Mihai Mănuţiu // 2004 - Jane Chandler, Vedetă de cabaret, Noaptea de 16 Ianuarie, Ayn Rand, regia Alexander Hausvater // 2004 - Fellipa, Licuricii, Marius Damian, regia Traian Şoimu // 2004 - Paraziţi, Marius von Mayenburg, regia Sorin Militaru, spectacol lectură // 2003 -Fatima Mansur, Noaptea Arabă, Roland Schimerphelling, regia Cristian Juncu  (citiţi sau descărcaţi gratuit această piesă în versiunea publicată de LiterNet aici)
 Oana Rusu a fost selectată în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2019, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2019 vor fi protagonişti ai unor interviuri pe LiterNet până la începutul TIFF 2019 (31 mai - 9 iunie 2019).

Îmi place căutarea aia în care, dacă ai noroc, eşti mulţumit de tine pentru trei secunde - 10 pentru FILM la TIFF, 2019

Un tip de aproape doi metri înălţime, mereu cu geacă de piele cu Heavy Riders, mereu cu motorul (un Suzuki uriaş, aşa, ca pentru el), aparent un dur, dar în esenţă un om extrem de sensibil şi foarte, foarte amuzant. A jucat şi joacă pe scenele din Iaşi, Târgu Mureş, Târgovişte, Ploieşti şi Bucureşti. Un actor cu A (mare), un coleg şi jumătate, un tată, un soţ, un motociclist, un rocker... un copil mare. Bogdan Farcaş.

Ionuţ Vişan: Cine e Bogdan Farcaş, de unde vine el?
Bogdan Farcaş: Bogdan Farcaş e un moldovean născut la Botoşani şi crescut la Iaşi, dintr-un ceangău negricios şi o lipoveancă albă cu ochi verzi. Aşa că în toată ecuaţia asta e greu de spus ce e băiatul ăsta de fapt :)). După aia se adaugă locuitul în Târgu Mureş timp de 5 ani, în Târgovişte vreo 4, iar actualmente locuieşte în cel mai urât oraş cu cea mai bună trupă de actori: Ploieşti. A, să nu uit... şi cel mai bun nod rutier:))). De aici şi numele ăsta semi-maghiar. Probabil că bunicu' şi l-a schimbat din Farkas în Farcaş ca să treacă drept român. Pe mine dacă mă întreabă cineva ce sunt, răspund întotdeauna că moldovean. Crescut la Petricani-Săveni, cu oi, vaci, gâşte, muuuulte gâşte, cai şi cu sapa în mână. Mă trimitea mama în fiecare vară să îmi ajut bunicii. Sanchi! Cred că voiau să lucreze ai mei la apariţia soră-mii. Şi bine au făcut, pentru că mi-au adus cea mai bună prietenă, Mădă.

I.V.: Cum te-ai hotărât să te faci actor? Ce te-a atras la meseria asta? Dacă nu ai fi fost actor, ai fi fost...?
B.F.: S-o luăm cu sfârşitul. Marinar. Aş fi fost marinar. Habar nu am de ce! Poate pentru că îmi place apa. Ştii cum stau eu vara la mare o lună şi înot în fiecare zi. Şi după aia, în vara lu' '92 l-am cunoscut pe Florin Mircea. Actor la Naţionalul din Iaşi. Avea ceva special. Înota mult omul ăla. La fel ca mine. Şi avea curajul să mă ia cu el în larg. Nu prea înţeleg ce s-a întâmplat în mintea mea de 12 ani, dar m-a fascinat domnu'. Şi, ca să vezi, ulterior în Institut mi-a fost profesor de vorbire. Şi atunci mă învestea cu încredere. În timp ce o luam razna şi mă întorceam la golănelile mele de Iaşi, el îmi spunea că sunt un student bun şi că ar trebui să mă adun. Probleme existenţiale de student la teatru. Da' să nu îţi imaginezi că l-am cunoscut pe omul ăsta şi am devenit un copil model. Deloc! Treaba cu teatrul cred că s-a ascuns undeva prin mine. Mi-am amintit de ea când ai mei mă înghesuiau să dau la medicină. Mama era cercetător, tata prof la Politehnică... nici nu concepeau să aibă în casă ceva mai puţin de doctor. Anii ăia de după revoluţie când nimeni nu înţelegea nimic şi singurele treburi verticale erau chirurgii şi serviciul la stat. Şi cu vreo 6 luni înainte de admitere, jeang!!, eu vreau să fiu actor! Dă-i cu lacrimi, cu nevorbit cu mine, cu acatiste la cine era atunci la modă, că Arsenie nu era încă. Şi culmea e că am intrat. Nu fusesem la teatru până atunci. Atunci am început să merg. Şi orice vedeam era wow. Dacă avea şi un cântecel era de vis. După aia am început să le cern, să le mai înţeleg şi eu. Şi nu pot sa îţi spun nici acum ce m-a atras la meseria asta. Nici nu am căutat să înţeleg. Îmi place pur şi simplu căutarea aia în care, dacă ai noroc, eşti mulţumit de tine pentru trei secunde.

 

I. V.: Primul spectacol? Care a fost, şi când? Emoţii, senzaţii.. ce îţi mai aminteşti?
B.F.: Eram în anul 2 şi m-a luat Petre Vutcărău la Iaşi în Tartuffe. Acuma nu îţi imagina că jucam Tartuffe. Jucam umbra lui, la modul real:)))) Eram doi. Eu şi un actor de la Iaşi, Radu Ghilaş. Iar Tartuffe era Teo Corban şi Sapdaru era Orgon, parcă. Şi noi doi eram gânduri, umbre şi un soi de ajutoare. Îţi dai seama, eram plin de emoţii. Evident că mi se părea că tot viitorul depinde de asta. Cred că ăla a fost primul pas spre ruperea de gaşca de cartier şi de măscările de care nu reuşeam să mă dezlipesc. Cumva mi-a întărit încrederea în mine şi m-a convins că eu, un golănaş de Iaşi, pot face chestia asta. Şi, daaa, i-am văzut pe ai mei că erau mândri de mine. Îţi dai seama? Nu mai văzusem asta de ani de zile. Uite, acum că m-ai întrebat, am rememorat treaba asta. Ai mei mândri! Wow!

I.V.: Şi în calitate de actor "profesionist", care a fost primul?
B.F.: Terminasem şi m-am angajat la Târgu Mureş. Acolo a venit o tipă din Franţa (nu-mi amintesc cum o cheamă) şi a făcut Nunta lui Figaro. A făcut femeia casting în teatru (ceea ce era aproape jignitor într-un Naţional) şi mi-a dat să joc Contele. Rol mare! În sensul de lung. Atunci mi-am făcut prima părere reală despre Teatrele mari. Nu ştiu de ce există obiceiul ăsta de a intra într-un soi de categorie după primul rol. În funcţie de cum îţi ieşea erai, gata, ori bun ori nasol. Pentru totdeauna. Mie mi-a ieşit ăla, dar din pur noroc, uitându-mă acum în urmă. Şi am început să fiu văzut mai bun decât eram. De spectacol nu îmi amintesc mai nimic. Dar am rămas atunci cu impresia asta. Pentru că la Ploieşti nu am mai întâlnit-o. Oameni faini în oraşul ăla gri. Uite că iar ajung la trupa de la Ploieşti :)).

I.V.: De ce ai dat Mureşul pe Ploieşti?
B.F.: De la Mureş am plecat pentru că nu îmi plăcea ideea de Naţional. E un soi de suficienţă. Să-ţi explic: în perioada aia a Naţionalului din Mureş nu prea ieşeam pe la festivaluri, lucram cu tot felul de regizori mai mult sau mai puţin slabi şi trăiam într-o suficienţă groaznică pentru nişte oameni în formare. Şi la un moment dat am fost într-un festival de teatru. Cu pieptul sus că, vorba aia, suntem Naţionalul din Mureş. Şi am văzut acolo în festival nişte spectacole. Unul din ele m-a tăvălit rău. Plastilina de Afrim de la Ploieşti. M-a adus cu picioarele pe pământ spectacolul ăla. Eram fascinat! Şi dezumflat rău în paralel. A apărut ideea că "bă băiatule, sunt cu vaca. Ăştia fac teatru şi eu ţin junica de frânghie prin jurul clădirii". Şi am zis că, dacă vreodată pot să fiu şi eu la Ploieşti, fac orice. Trei luni mai târziu văd un anunţ că Ploieştiul angajează. Jbang! Repertoriu, emoţii, vise, speranţe şi un concurs... dacă făceam parte din juriu, mi-aş fi tras cu săgeţi în ochi. Dar am avut noroc! Iarăşi! M-a luat domnul Sabados aşa pe încredere, pe caiet!

I.V.: Hobby-uri? Ce faci în timpul liber?
B.F.: Hobby-uri nu prea am. Pentru că am puţin timp. Şi ăla pe care îl storc, îl petrec ori cu familia, ori cu clubul moto. Îmi place să plec. Să hălădui. Da, ăsta e cuvântul - să hălădui... Vara mă urc cu Ioana şi cu Vladimir în maşină şi plecăm la mare. O lună! Pe bune. Stăm tolăniţi pe nisipuri şi râdem. Şi înotăm, eu cu fiu-meu. Continuu. Ăsta cred că e un hobby:)). Hălăduitul. Prin lume de nebuni. În ianuarie vrem să o luăm prin Vietnam... aşa... trei prieteni. Eu, Ioana, Vladimir! În rest nu strâng, nu adun, nu caut nimic. Iau fiecare secundă şi storc din ea ce pot.

I.V.: Eşti însurat şi ai un băieţel! Cum e viaţa asta de "familist"?
B.F.: Viaţa de familist... e ceva ireal de fain. Nu am crezut că genul ăsta de linişte interioară poate exista, până la fiu-meu. În mijlocul celor mai agitate gânduri ori situaţii, rămâne un miez de linişte când ştii că acasă ei sunt bine. Miezul ăsta e cea mai mare nebunie pe care am descoperit-o vreodată. Ce bine sună "noi trei". Nu ştiu, dar parcă e ceva legendar în expresia asta. Parcă se ascund acolo poveşti formidabile, numai bune de dezgropat peste 30 de ani. Noi trei!!! Spune şi tu dacă nu e magic!

I.V.: Eşti într-un club moto! Cum ai ajuns acolo? Ce presupune să fii membru într-o astfel de grupare?
B.F.: Nevoia de club a existat în mine dintotdeauna. Doar că la nivel puţin superficial, golănesc. A plecat, ca în orice copil, cu gaşca de la bloc. Eu am prins o perioadă mai ciudăţică, aşa... Trecerea de la comunism la democraţie. Şi şmecheria asta m-a prins cu băieţii de la bloc într-un cartier mărginaş al Iaşiului. Adică am trecut deodată de la lins faringosept în loc de dulce, la a găsi la acelaşi magazin geci, ţigări, reviste porno şi toate măscările lumii. La bloc aveam şi un peşte. Toată lumea era liberă şi se aduna ciorchine de frica libertăţii ăsteia. Aşa şi noi ăştia micii, ne strângeam în grupuri şi făceam orice. Şi am început să gustăm din "democraţie" :)))))
Nu prea erau legi, nu prea era nimic concret. Iar noi eram debusolaţi şi cu părinţi, majoritatea, influenţi şi oameni importanţi în oraş. Şi am format un soi de bandă. Eu (luat de ăştia mai mari că eram înalt şi slab ca un cocostârc), Pighi, Relu, Mortu', Mocanu, Ion, Chit, Emilia (îl chema Cătălin, dar l-am prins masturbându-se şi nu ştiam exact dacă filmul ăla erotic se numea Emmanuelle sau Emilia), Luci, Ionică, Bandac... Şi ne-am apucat de bătăi, furat tot felul de tâmpenii, până la maşini, luat fete de la stradă şi, în general, tot ce presupune o bandă de copii. Nu îţi imagina chestii de filme, în care furam maşini să le dezmembrăm şi să le vindem. Nuuuu! Pur şi simplu ne plimbam cu ele şi le abandonam. Şi râdeam mult. De orice! De viaţă, de bătaia pe care ne-o luasem sau o dădusem, de fata ăluia căruia i-am luat Audi-ul la plimbare, de momentul în care Ionică era să-şi ia omor de la peşte.... Totul era motiv de râs. Şi poate că asta m-a lăsat cu nevoia de a aparţine unui grup. Mai târziu, când eram deja actor în Ploieşti, m-am apucat de motociclism. Şi, printr-o conjunctură, i-am cunoscut pe băieţii de la Heavy Riders. Iar de atunci sunt cu ei. Aparţin clubului ăsta. Clubul pentru mine înseamnă enorm. E cealaltă familie. Că asta înseamnă un club. O frăţie în care indiferent de funcţie, ocupaţie, venit, toată lumea e egală. O familie! În care intri greu. Trebuie să dovedeşti că vrei, sa îţi demonstrezi loialitatea. Dar la final te alegi cu nişte fraţi. Cu siguranţă că, dacă vreodată se întâmplă ceva cu mine, fiu-meu o sa aibă câţiva zeci de unchi să îl ghideze. În care am încredere absolută!

I.V.: Un film bun!
B.F.: Sunt foarte multe filme care îmi plac. Iubesc filmele lui Scorsese. Mi se pare că nimeni de pe lumea asta nu ştie să facă o biografie cum face el.

I.V.: O carte bună!
B.F.: Douăsprezece scaune - o carte buna! Poate pentru că e cartea mea de vară. O iau permanent cu mine la mare.

I.V.: Muzică?
B.F.: Muzică - orice, atâta timp cât îmi provoacă emoţie.

I.V.: Un actor (român sau străin) care îţi place.
B.F.: Actori care îmi plac? Foarte mulţi!!! Unul? Woody Harrelson. Pentru că are un mecanism interior pe care eu nu îl desluşesc. Nu compune, nu joacă, nu luceşte. Are un fel incredibil de a schimba ceva în interiorul lui încât devine personajul. Fără niciun artificiu. E ireal omul ăsta. Alt actor. Denzel Washington. Orice scoate pe gură e interesant. Poate să îmi povestească despre cum curge apa la vale şi eu să am o epifanie. Să mă gândesc că "Da frate, uite că nu am ştiut niciodată de ce o ia apa la vale".

I.V.: Dă-mi exemplu de două roluri importante din cariera ta. Roluri în care ai simţit că ai făcut ceva MAJOR.
B.F.: Ok. Salonul nr 6 ar fi unul. La Târgovişte am lucrat cu un absolvent de Moscova, Dumitru Acriş, "Dima" :). M-a scos din ale mele, tipul ăla. Şi am intrat aşa într-un program din ăla ciudat, eu cu mine. Pe perioada repetiţiilor am stat singur, fără să ies, într-o cabină şi am dormit pe o saltea, ca într-un azil. Nu sunt câtuşi de puţin "method actor" şi nu mi-am făcut programul în sensul ăla. Pur şi simplu aşa s-a întâmplat. Dar m-a dus în alte locuri rolul ăla. Într-o implicare pe care nu credeam iniţial că pot să o duc. De aia îl trec la capitolul importante. Iar al doilea e Tommy din Night Alive-ul lui Cristi Juncu. Care e o compoziţie totală. Povestea unui rocker bătrânicios care se îndrăgosteşte de una care i-a făcut cea mai bună labă din viaţa lui. Îl trec aici pentru că, Dumnezeule, prin ce am trecut interior în perioada repetiţiilor. M-am simţit ca la şcoală în anul 1. Atâta neîncredere ce am avut în mine.. Juncule, iartă-mă pentru toate căcaturile pe care le-am făcut şi pe care le-am spus la lucru :))). Nu ştiu nici acum ce a ieşit concret. Dar cum suntem acolo eu, Ada (Simionică), Ioan (Coman), Andrei (Radu) şi D-nul Paul Chiribuţă... nu doar ca personaje, ci ca oameni, colegi, interioare...!! Senzaţia aia că te apropie de un om ceva ce nu îţi poţi explica. Nu jucăm, suntem! Sar' mâna, Juncule!

I.V.: Două roluri pe care ţi-ai dori să le faci
B.F.: Nu am. Nu am avut niciodată dorinţe din astea. Iau ce mi se dă şi încerc să o fac cât mai bine.

I.V.: Un autor dramatic care nu îţi spune nimic
B.F.: Ibsen. Chiar nu îmi spune nimic. Nu mă atinge în nici un fel.

I.V.: Spui că eşti angajat în cel mai urât oraş din ţară, te-ai gândit vreodată să pleci de aici?
B.F.: Să plec de la Ploieşti? Niciodată! Pentru că, până acum, eu nu am întâlnit trupă ca aici. Şi nu am lucrat atât de relaxat ca aici.

Bogdan Farcaş
Data şi locul naşterii: 13.01.1980, Botoşani
A fost angajat la Naţionalul din Târgu Mureş între 2002 şi 2007. Din 2007 angajat la Toma Caragiu în Ploieşti. Colaborator la Comedie, Bulandra, Metropolis şi Teatrul Tony Bulandra din Târgovişte.
Roluri: Năpasta, Furtuna, Billy Şchiopul, The Night Alive, Helter Skelter (r: Cristi Juncu), Preţul iubirii, Piatra din casă (r: Alexandru Dabija), Punctul orb (r: Radu Afrim), Salonul Nr 6 (r: Dima Acriş)... şi multe altele.
Apariţii în filme: destul de multe, dar nu în filme româneşti. The Necessary Death of Charlie Countryman, Backdraft, PU239 produse de Universal Studios. Destul de multe filme de acţiune cu Van Damme, Steven Seagal, Cuba Gooding Jr, Dolph Lundgren:)))))
Apariţii în filme româneşti: Portretul luptătorului la tinereţe, Domnişoara Christina, Kira Kiralina, Las Fierbinţi...
Bogdan Farcaş a fost selectat în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2019, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2019 vor fi protagonişti ai unor interviuri pe LiterNet până la începutul TIFF 2019 (31 mai - 9 iunie 2019).

Epopeea unui popor mic - Ţiganiada la Festivalul de Teatru Poveşti, Alba Iulia, 2019

Festivalul Internaţional de Teatru Poveşti 2019 a fost inaugurat de spectacolul Ţiganiada montat la Naţionalul din Cluj-Napoca de regizorul Alexandru Dabija, cu un text adaptat de Cătălin Ştefănescu după epopeea scrisă de Ion Budai-Deleanu. Construită în 2018, anul centenarului, reprezentaţia clujeană reprezintă o schiţă bine conturată în ceea ce priveşte istoria poporului nostru şi, totodată, o istorisire succintă şi grăitoare asupra mentalităţii formate pe pacursul ultimelor secole. Dar vorbim aici şi de un tuş fin pe care Dabija îl foloseşte pentru a scoate la iveală încăpăţânarea cu care ţigănimea ţine de propriile credinţe, în ciuda faptului că tocmai acestea sunt cele care o ţin locului, incapabilă să avanseze. Iar de aici porneşte o întreagă serie de paralele pe care regizorul alege să le traseze pentru a ilustra faptul că aceleaşi valori sunt puternic impregnate şi în conştiinţa seminţiei româneşti.

Privind spectacolul teatrului clujean, pare că privim către o realitate nu atât de străină şi mult mai actuală decât ne-am fi imaginat. Spre exemplu, îi avem pe ţigani, care sunt convinşi de către voievodul Vlad Ţepeş să lupte pentru el în schimbul mâncării, adică pentru a-şi satisface o cerinţă de bază. Mai mult decât atât, aşa cum aminteam mai sus, vorbim şi despre un discurs critic în ceea ce priveşte fundamentul comunităţii, care din cauza unei optici conservatoare, este vinovată de misoginism, şovinism sau homofobie. Această analiză care se conturează în jurul spectacolului este şi cea care permite crearea unei punţi între timpul trecut şi prezent, oferind astfel o mult mai mare libertate de expresie. Prin urmare, anumite elemente scenice, care ar putea fi numite cel puţin excentrice, cum este de exemplu motocicleta voievodului, sunt mult mai accesibil de integrat în imaginea de ansamblu.

Ţiganiada este un text complex şi greoi, iar pe alocuri s-a simţit acest lucru şi în spectacolul lui Dabija, deoarece parcursul său a fost puţin inconstant, existând momente de stagnare, urmate apoi de alte momente în care întreaga atmosferă era reanimată. Volumul mare de text pe care actorii l-au avut de interpretat poate fi întâmpinat cu dificultate de public, deoarece în momentele monologale prelungite este o adevărată provocare să urmăreşti şi să-ţi fixezi o idee coerentă despre cele vorbite. Cu toate acestea, actorii merită apreciaţi pentru efortul şi capacitatea de a învăţa asemenea bucăţi de text, reuşind totodată să îl redea cu o energie care să depăşească această greutate de comprehensiune. De altfel, tot ei sunt cei care prin jocul lor vivace, jovial şi plin de poftă de interpretare reuşesc să aducă spectacolul pe calea cea bună în momentele în care acesta riscă să devină monoton. Ţiganiada lui Cătălin Ştefănescu este o adaptare proaspătă, împânzită de glume bine gândite, alese cu grijă, dar şi de un spirit care, cu toate că este păstrat mai degrabă în plan secund, reuşeşte să iasă la iveală în momentele cele mai importante ale reprezentaţiei.

Alegerile pe care Alexandru Dabija le face pentru spectacol evidenţiază tonul autoironic pe care de altfel acesta îl şi cerea, cât şi tonul ludic care devine fascinant pentru privitor prin universul pe care scenografii Cristian Rusu şi Dragoş Buhaghiar îl creează prin intermediul decorului şi al costumelor personajelor. Pe lângă acest lucru, putem vorbi şi despre intenţia de a deconstrui metehne adânc înrădăcinate, prin expunerea şi tratarea lor într-un mod care la prima vedere pare să fie hazlii, dar care prin discursivitatea unor actori precum Ionuţ Caras, Matei Rotaru sau Cristian Grosu capătă o nouă profunzime şi o altă dimensiune a imaginarului.

Scena Ţiganiadei devine un loc al profanului, prezentând o poveste a unui destin blestemat pentru un popor care se înfige cu încăpăţânare de ceea ce ştie şi de ceea ce îi guvernează situaţia actuală. Ţigănimea suferă de circularitatea faptelor sale, care îi aduce în acelaşi punct din care au plecat, fără vreo şansă de a-şi îmbunătăţi condiţia, ceea ce reiese şi din modul în care Cristian Rusu a ales să utilizeze scena. Nenorocirea este ilustrată şi de povestea centrală care se concentrează pe Parpanghel şi Romica, aceştia aflându-se constant pe un tărâm situat la graniţa dintre rău şi bine. Periplul acestuia pentru a-şi salva iubita din mâna dracilor este o altă reprezentare a formării identităţii naţionale, a condiţiilor în care aceasta a putut fi realizată, dar şi a tipurilor de oameni care au stat în fapt la baza acestui proces.

Ţiganiada lui Alexandru Dabija de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca a fost un spectacol necesar în anul centenarului, dar care trebuie urmărit şi în următorii ani, tocmai pentru se foloseşte de alegorie pentru a vorbi despre ceva puternic implantat în interiorul fiecăruia dintre noi. Nu este o reprezentaţie comodă tocmai din cauza paralelor pe care şi le asumă şi a criticii directe pe care o aruncă asupra abuliei constante pe care poporul român o scoate la înaintare. De asemenea, este spectaculos prin grija pe care o are ca totul să fie dozat astfel încât să nu devină prea banal sau, deopotrivă, prea exuberant. Mai precis, spectaculozitatea i se datorează atenţiei pe care o acordă detaliilor, dar şi vigorii de a trece instant dintr-o ipostază într-alta, de a rupe ritmul şi de a introduce ceva care să dinamiza atmosfera.

Putem spune, astfel, că Ţiganiada a fost un experiment reuşit.

Dramaturgia: Cătălin Ştefănescu, după Ion Budai-Deleanu
Regia: Alexandru Dabija
Distribuţia: Adriana Băilescu, Ruslan Bârlea, Patricia Brad, Diana Buluga, Ionuţ Caras, Dan Chiorean, Radu Dogaru, Cristian Grosu, Anca Hanu, Cătălin Herlo, Elena Ivanca, Silvius Iorga, Ioan Isaiu, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Angelica Nicoară, Mihai-Florian Niţu, Dragoş Pop, Cristian Rigman, Matei Rotaru, Cosmin Stănilă, Alexandra Tarce, Sânziana Tarţa,
Scenografia: Cristian Rusu - Costumele: Dragoş Buhaghiar

Clovnerie în paşi de flamenco - Ole! Quand le clown reoncontre le flamenco la Festivalul Internaţional de Teatru Poveşti, Alba Iulia, 2019

În a doua zi (20 mai 2019) de festival la Alba Iulia, publicul adunat la Casa de Cultură a Studenţilor s-a putut bucura de un spectacol de teatru-dans venit din Franţa. Ole! Quand le clown rencontre le flamenco, cum se numeşte reprezentaţia celor de la Fi-Solo Company, reprezintă o experienţă deosebită, în care clovneria se îmbină cu dansul flamenco. Mai mult de atât, vorbim despre coliziunea dintre două lumi artistice diferite, cu rigori şi caracteristici opuse, dar care în ciuda acestui fapt reuşesc să dea naştere unui moment pe cât de atrăgător, pe atât de satisfăcător după ce magia scenei s-a consumat.

Imaginarul spectacolului creat şi în care joacă Elodie Hatton porneşte dintr-o gară, această alegere fiind făcută cu un scop precis: gara reprezintă o zonă de tranzit, în care direcţiile şi zonele diferite ajung să se intersecteze pentru o perioadă foarte scurtă de timp. Şi în reprezentaţia francezilor, acest loc reprezintă liantul între cele două dimensiuni care altminteri se ciocnesc din cauza deosebirilor. Unicul personaj găseşte o geantă lăsată la întâmplare, acesta fiind portalul care o va transporta în lumea fantezistă a flamenco-ului. De altfel, aceasta îşi inserează în spectacol o anumită îngrijorare din spaţiul francez, fiind realizat în momentele grele ale atacurilor teroriste de la metroul din Paris. Dar lăsând acest element la o parte, întreaga atmosferă este una dedicată umorului şi ludicului, deoarece chiar Elodie Hatton declara că pentru ea un clovn trist nu este în fapt un clovn. Iar această poftă de viaţă şi de joc pe care actriţa o emană prin personajul ei se răspândesc repede în întreaga sală.

La o primă vedere, alegerea pe care actriţa a făcut-o este riscantă, deoarece a ales nu doar să alăture două arte distincte, ci să le îmbine, să îşi lase imaginaţia să zburde, iar altfel să producă noi forme mult mai complexe, care să le conţină pe amândouă. Prin urmare, avem pe de-o parte clovneria, care este nechibzuinţă, cu un caracter haotic, lipsit de un anumit simţ al realităţii şi aflat într-o zonă periferică a conştiinţei sociale. Pe de altă parte, avem dansul flamenco, care este senzual, care emană multă culoare şi fantezie, dar care este totodată subordonat unei set riguros de reguli, oferind astfel un tablou impresionant. Ceea ce Elodie Hatton, alături de Catherine Espinasse, reuşeşte este să creeze pe o scenă aproape goală o scenografie a senzaţiilor, folosindu-se doar de capacităţile corporale pentru a reda o scenetă împânzită cu momente care s-au lăsat atât aplaudate de public, precum şi răsplătite cu hohote de râs. De menţionat însă este măiestria cu care actriţa reuşeşte să îşi controleze întreaga mişcare scenică, executând simultan paşii precişi de flamenco şi folosindu-şi expresivitatea exagerată şi hazlie de clovn.

Prin frumuseţea interpretativă şi prin inocenţa pe care personajul o expune pe tot parcursul reprezentaţiei, Ole! este un spectacol potrivit pentru toate genurile de vârstă, bucurându-se atât copii, adolescenţii, câtt şi părinţii de boacănele prin care clovnul trece de fiecare dată când mai găseşte câte un obiect în geantă. Pe lângă aceste două lumi care au un contact sporadic, personajul este capabil să creeze noi şi noi universuri imaginative prin lucrurile pe care nu ştie iniţial cum să le folosească şi cărora le dă alte utilităţi, scoţând la iveală o multitudine de posibilităţi. Asemenea unui copil care tocmai descoperă lumea, uluiala clovnului-personaj este pilonul principal al reprezentaţiei, totul bazându-se pe dinamismul şi pe energia necontrolabilă şi nesecată ale acestuia. Ceea ce face experienţa şi mai frumoasă este interacţiunea pe care protagonistul o are din când în când cu publicul, legând astfel o punte participativă în care privitorii să se simtă, cel puţin parţial, ca făcând parte din dimensiunea jucăuşă a reprezentaţiei.

Aşadar, Ole! Quand le clown rencontre le flamenco este unul dintre minunăţiile cu care festivalul Poveşti îşi răsfaţă în 2019 publicul, fiind o apariţie energizantă şi deosebită prin modul în care scena comunică cu publicul şi prin care dictează întreaga atmosferă a sălii. Elodie Hatton demonstrează că nu e nevoie de prea multă scenografie pentru a crea magie şi pentru a-i fascina pe toţi cei prezenţi. De altfel, spectacolul celor de la Fi-Solo Company aminteşte într-o bună măsură de Mă tot duc... al Oanei Pellea şi Mihai Gruia Stoica. Mai mult de atât, este recomandabil pentru doza de creativitate pe care o are prin combinarea armonioasă a celor două arte şi prin rezultatul neaşteptat care exprimă totodată exacerbarea carnavalescă cu graţia şi eleganţa dansului.

Un spectacol de şi cu: Elodie Hatton
Punerea în scenă: Catherine Espinasse
Lumini: Lorian Cauché.