Nicolae Coande: George Popescu, de ceva timp plimb în minte câteva întrebări pe care vreau să ţi le pun. Prilejul potrivit mi se pare chiar noua carte pe care ai lansat-o, în prezenţa prietenilor-critici, în foaierul Teatrului Naţional din Craiova. Scrisori către lady Dy (Ed. Aius, 2003) este cea de-a patra carte de versuri a unui autor foarte parcimonios cu sine şi extrem de fecund când vine vorba de poezia altora. Îţi propun un joc. Să scanăm virtualului: crezi că ai fi putut publica mai multe cărţi de poezie, între timp, decât cele pe care le-ai publicat de 19 ani încoace?
George Popescu.: Oricât ar părea de paradoxal, dragă Nicolae Coande, biografia unui scriitor rămâne un mister. Chiar şi atunci când mai este în viaţă. Cu carte de identitate, plătitor de impozite etc. Chiar şi pentru el însuşi. Şi, la urma urmei, de ce n-ar fi aşa? Ce altceva explorează, cât încă mai poate scrie, dacă nu tocmai zonele acestea de penumbră din biata sa existenţă trăită? Ori netrăită? Cât priveşte propriu-mi debut, sunt câteva lucruri de spus, de lămurit. Mă întreb însă dacă ele mai au vreo importanţă, fiindcă, în aceeaşi linie paradoxală de mai înainte, mă întreb dacă nu cumva, până la urmă, cea mai "adevărată" biografie a unui scriitor nu rămîne cea făcută publică, documentată ca atare. Am debutat, spui, cu vreo 19 ani în urmă. O fi aşa, dar cu încă vreo 19 mai înainte de acea dată, după ce debutasem în paginile revistei Ramuri şi publicasem deja zeci de poeme prin diverse alte publicaţii, am fost foarte aproape de a debuta, cu volum, în ştiuta colecţie Luceafărul a Editurii pentru Literatură. Iniţiativa fusese atunci a marelui meu profesor şi mentor, Al. Piru, care, ca lector extern al editurii şi mizând pe prestigiul propriei sale semnături, îmi ceruse cu insistenţă manuscrisul unei cărţi care se numea Epistole către păsări răzleţe asigurându-mă că în câteva luni ar fi urmat să apară. Nu mă întreba ce s-a petrecut atunci în mintea mea de am refuzat oferta... O fi fost "zeul" socratein ce-mi şoptise ceva... Boema de atunci... O tresărire de orgoliu juvenil?! ... Peste doar câţiva ani, la abia înfiinţata editură «Scrisul Românesc» din Craiova, ar fi trebuit (?!), de asemenea, să debutez: în parte, iarăşi, din vina mea, în cea mai mare parte din vina celor ce diriguiau afacerile de atunci ale acelei instituţii, n-am ajuns la tipar decât cu o întârziere de vreo... doisprezece ani. Evident, într-un alt climat, cu alte... produse. Ei bine, versurile predate editurii n-au convenit. Deloc. Nu vreau să vorbesc de cenzură. Nu-mi place să-mi alcătuiesc un dosar post-festum... nu, acolo a fost vorba de incapacitatea de lectură a unor redactori... şi, spre a nu rata debutul (între timp, nu se mai acceptau decât debuturi...colective!), am încropit nişte versuri în două nopţi de insomnii şi le-am predat. Am jucat, nu pe gustul lectorilor editoriali, ci pe urechea lor pervertită liric potrivit cu tonalităţi cenacliste, astfel încât acea carte de debut nu mă reprezintă. Într-o ordine mai aproape de firesc (de un alt firesc însă!), debutul meu s-a petrecut cu volumul Ştiinţa veselă, în 1991, deci la peste patruzeci de ani. Mă întrebi de cauze şi de reticenţe. Reticenţe au fost, poate, dar ele au ţinut mai curând de circumstanţe (existenţiale şi sociale) decât de opţiuni... Altfel, evident că nu regret. Un debut, atunci, de mult, sub ocrotirea lui Al. Piru mi-ar fi fost, cred acum, nefavorabil: aş fi putut intra, probabil, în malaxorul public al editării fără acea cotă de autoexigenţă absolut necesară. Cu 10-15 cărţi până pe la 40 de ani, aş fi fost, tot ce se poate, un poet mai cunoscut, dar... şi mai "ratat".Cu Sorescu am continuat...
N.C.: În poemul-uvertură al noii tale cărţi îţi iei ca puncte de reper - şi acroş -, nu doar existenţial, doi poeţi cu care pari să empatizezi, nu neapărat poietic, ci prin acea fineţe, discreţie asumată a traiectului liric şi existenţial: Marin Sorescu şi Dan Laurenţiu. La lansare, cineva din sală - n-am identificat vocea - a făcut o conjectură oarecum exagerată. Între alte teorii expeditive, care sunt la ele acsă în asemena momente, vocea din off a remarcat că ar fi vorba acolo de un fel de ispăşire. A ta, desigur, că Sorescu a ispăşit câte avea în lumea asta. Ca unul care ai fost cândva implicat într-un "skandalon" ce avea să se termine cu o ruptură de mai nimeni dorită, ce poţi să-mi destăinuieşti despre acel subiect care a marcat viaţa culturală a oraşului nostru, inclusiv cea publică? Te rog, fă o confesiune sinceră asupra acelui putsch, în viziunea unora, despre care fiecare dintre cei care au participat la el au teorii, deşi drastice, foarte diferite.
G.P.: Nu există, în poemul de care vorbeşti, nici o legătură între episodul Sorescu şi starea sufletească bulversantă pe care încerc s-o surprind acolo. Cât despre ce s-a întâmplat atunci, în redacţia revistei Ramuri, prefer, în continuare, să mă abţin. Nu fiindcă personal aş avea ceva de ascuns. De reproşat, poate... Şi asta în ciuda faptului (acesta ar fi un detaliu necunoscut celor interesaţi de conflict, fiindcă a existat un conflict) că subsemnatul a fost singurul din redacţia revistei care a avut de suportat; ba chiar fusesem singurul "pedepsit", retrogradat, în câteva ore, iar asta s-a petrecut la Marin Sorescu acasă, la Bucureşti, când prietenii mei buni din redacţie s-au deplasat la scurt timp de la evenimentele din decembrie pentru a reorganiza... colectivul. La revenirea lui Marin Sorescu la Craiova, a avut loc o "şedinţă" penibilă, în care s-au împărţit posturile... eu, repet, am fost singurul retrogradat, de la şef rubrică la simplu redactor. Evident, dincolo de unele aspecte administrative, episodul conservă pentru mine, şi acum, enorm de multă tristeţe. Deşi cu Sorescu am continuat, la iniţiativa sa, aceeaşi relaţie veche de decenii: de imensă preţuire din partea mea şi, aşa cum m-a asigurat, de prietenie din partea sa. De altfel, ţin să precizez că, la plecarea mea destul de precipitată de la revistă, spre Universitate, Marin Sorescu a jucat un rol important. El a intervenit direct pe lângă conducerea de atunci a Facultăţii de Litere. Ultima mea întâlnire cu acest mare scriitor, una din conştiinţele modelatoare ale literaturii române postbelice, al cărui rol în destinul meu literar a fost decisiv din multe puncte de vedere, s-a petrecut cu câteva luni înainte de regretabila sa plecare în lumea umbrelor. Precipitarea aceea bulzeşteană a sa cu care mi-a vorbit, pe stradă, despre nimicnicia vieţii şi a lumii, despre cum să mă apăr (abia suferisem o operaţie dificilă, însă eu nu ştiam atunci cât de gravă era maladia ce avea să-l răpună!) e încă, pentru mine, subiect de obsesie. Ce vrei, suntem şi noi, scriitorii, biete fiinţe fragile cu orgolii fără măsură, sub vremi. Şi, de aceea, în ordine literară, singura importantă, lucrez la o monografie consacrată operei soresciene. E, pentru mine, un mod de a-mi "încheia conturile" cu această mare personalitate, de a recupera, în limitele judecăţilor de valoare, o parte din prietenia şi preţuirea pe care mi le-a livrat, dar şi un act de restituire a unei opere ce-a marcat neîndoielnic destinul aceleiaşi literaturi pentru decenii. Cât despre carte, prefer încă să nu vorbesc. E în plin şantier şi, aşa cum scriu eu, mi-e imposibil să-i conturez forma finală. Pariul pe care l-am făcut cu mine incumbă, poate o să ţi se pară un pic straniu, onestitatea. Mi-am propus să scriu o carte cinstită, fără prejudecăţi, oarecum în dispreţul judecăţilor gata făcute.
N.C.: După o carte absolut remarcabilă dedicată vieţii şi operei lui Pasolini, dar care n-a avut ecoul scontat şi din vina "împletită" a autorului, editorului şi receptării critice de la noi, preocupată - se vede - de autori "vii", mi-ai mărturisit că o carte despre Leopardi este absolut necesară. Ce nu (mai ştim) noi despre Leopardi şi trebuie să ne reamintim?
G.P.: Aşa este, am tradus mult, chiar foarte mult în aceşti ultimi ani. Un travaliu imens, un consum de energie disproporţionat de mare, cu satisfacţii, astăzi, infinit mai mici decât în urmă cu peste două decenii. Şi asta fiindcă munca de traducător nu mai e, ca altădată, validată la dimensiunea meritată. Nici plătită, de fapt.
De Leopardi mă leagă o relaţie specială foarte veche: în fapt, l-am descoperit pe vremea liceului, apoi, în primul an de facultate, l-am citit în original, poemele, dar mai ales acele mii de "pensieri" (să-i respectăm termenul, mult mai adecvat decât cel de "aforisme") ce se regăsesc acum într-un volum de câteva mii de pagini... E vorba de Zibaldone, operă monumentală pe care nu ezit s-o aşez alături de Divina dantescă, de Eseurile montagneene ori de Consideraţiile inactuale ale lui Nietzsche. Am avut privilegiul de a petrece, cu un an în urmă, două săptămîni la Recanati, orăşelul marelui poet, un fel de "amar târg" în viziunea poetului însuşi, la un seminar internaţional. Am scris atunci câteva pagini despre senzaţia cutremurătoare a prezenţei Poetului în geografia locului pe care, cred, n-o întâlneşti decât în puţine cazuri. Şi nu era numai a mea, senzaţia aceasta. Îmi amintesc că, la scurt timp de la întoarcerea acasă, am descoperit pe Internet câteva pagini scrise de un student italienist din Canada (poet şi el) care trăise aceleaşi senzaţii şi pe care le descria cu aproape aceleaşi cuvinte. Despre Leopardi am scris în mai multe rânduri. Cartea la care lucrez se doreşte o recuperare a gândirii sale din perspectiva nihilismului european; cum se ştie, gândirea poetului a fost, două secole, valorizată prin raportare la Schopenhauer. Însă, în ciuda influenţei modelizante pe care filosoful german a avut-o, ulterior, asupra gândirii moderne, prin nihilismul său, deseori absolut, Leopardi e mai aproape de Nietzsche al cărui precursor îl şi consider. Pentru cineva nesigur de o asemenea relaţie, aş menţiona doar că Nietzsche încercase chiar să-l traducă pe Leopardi şi, se spune, tentativa sa ( a lui Nietzsche) de sinucidere de la Torino, la sfârşitul anilor '80 ai secolului al XIX-lea, n-ar fi străină de lecturile sale leopardiene.
N.C.: Am o uşoară prejudecată, dar sunt gata să renunţ la ea dacă mă convingi: nu cred în romancierii care s-au apucat la o vârstă târzie de roman. Pot să cred că Sadoveanu a început cu poezii, dar a făcut pojarul şi gata! a trecut la munci serioase. Cred (şi) în omul unui singur roman şi nu mă tem de el (boierul Mateiu, fiul "berarului" Cargiale!), aşa cum cred în geniul beţivan care rescrie o viaţă întreagă capodopera sa - cazul Malcolm Lowry -, chiar dacă mai dă ulterior două-trei cărticele, aşa ca după facerea lumii. Dar nu cred în Pavel-convertitul-la roman după ce a depăşit semicentenarul, cel care scrie roman fiindcă nu-l mai încape poezia şi vrea cu orice preţ să intre în casta unor muncitori monstruoşi ca Breban sau Schwartz sau Al. George sau MHS sau Goma. Sau Pasolini cu acel monstru "post" care răspunde la nume "Petrol". Tu, care pregăteşti, în taină, un roman scris acum 15 ani aspiri la statutul ăsta sau îţi faci datoria de scriptor în faţa conştiinţei tale, implicat în magma prozei ce se-abate şi la noi de vreo două ori în viaţă?
G.P.: Pot spune, dragă Nicolae Coande, că nu sunt un romancier. Aşa că toată dizertaţia ta despre raporturile vârstei cu acest gen nu se susţine. Am scris, era să spun ca tot poetul român care se respectă (sic!), un roman, început pe la începutul anilor '80, încheiat în primăvara lui 1991, dar pe care, acum, ezit, din nou, să-l public. Şi asta din două motive: început ca un exerciţiu de rezistenţă în faţa agresiunii morale şi intelectuale din acel ultim şi cel mai nenorocit deceniu al regimului ceauşist, a sfârşit, în perioada imediat post-decembristă în nişte pagini nelipsite de un gust al cochetăriei cu ... consumismul. Atunci când am pus punct spre a-l trimite la tipar, m-am gândit la trebuinţa cititorilor de cărţi pentru lecturi "terapeutice": vindecarea de nebunia "politică" ce ne cuprinsese pe toţi, întoarcerea la sinele uitat, ignorat, în pliurile unor existenţe ce scăpa de sub un control minim al lucidităţii. Şi al salvării prin lectură. Deodată, am realizat că forţam uşa unui destin ce nu-mi aparţinea. Când, de curând, am dorit să-l fac totuşi public, m-a frapat, printre altele, faptul că multe din "soluţiile" mele de romancier se prea asemănau cu cele ale unui Paulo Coelho, ca să dau doar acest exemplu. Cum acesta îmi era complet necunoscut atunci când am scris cartea, ca de altfel şi cititorului european (în fond, el abia ieşise pe piaţa sud-americană!), brusc mi s-a părut publicarea o mare inutilitate.
În literatură, proba autenticităţii a rămas singura provocare
N.C.: Am înţeles, nu aspiri la statutul ăsta, dar îţi faci datoria de scriptor în faţa conştiinţei tale. Cu toate astea, pari tentat să te implici asemenea unui vulcanolog în magma prozei care se revarsă şi la noi din vulcăneii noroioşi de pe imaginare podişuri buzoiene. Dacă Etna nu aveam, Jiul Etna o făceam!
G.P.: Ei bine... La un "roman" lucrez, totuşi, de mai multă vreme. Însă de data aceasta e vorba de altceva: un fel de carte-jurnal (de lecturi, dar mai ales de existenţă) în care cheia ar fi metafora morţii Poetului (ca model în absolut al acelui homo artifex renascentist, pentru care arta însemna facere / il fare, adică poiesis); nu cred că te-ar mai surprinde dacă ţi-aş spune că topos-ul cărţii este tocmai Recanati, micul orăşel nobiliar al lui Leopardi. Iar Leopardi însuşi este protagonistul. Moarte la Recanati (posibilul titlu al cărţii, replică de natură tot poietică la Thomas Mann) ar fi, întocmai, substanţa demersului meu: cum Leopardi a murit, bietul de el, la 38 de ani, tocmai la Neapole şi a fost înmormântat în cimitirul săracilor, osemintele sale, presupus a fi fost identificate şi transmutate în localitatea natală, eu îl fac să moară (dar numai spre a-şi proba "vitalitatea" in perrenis) în fiecare pagină a acestui jurnal. Un fel de trăire, în marginea unui destin, deopotrivă leopardiană, nietzscheană şi cioraniană: nu-i un secret pentru cine scrie cu oarecare responsabilitate faptul că fiecare cuvânt aşternut pe hârtie este un pariu existenţial liminar, un fel de provocare, nu a morţii, cât a Sfârşitului; ca o exorcizare a apocalipticului din noi: care nu înseamnă neapărat nici moarte, dar nici sfârşit, ca punctum terminus, ci ca probă de Schimbare. De altfel, cred cu tot mai multă tărie că, în literatură, după ce mai toate "ismele" s-au compromis, proba autenticităţii a rămas ca unica provocare: a scrie, sub imperiul Limbii, cea care e Stăpâna noastră, cum spunea Eminescu înaintea lui Heidegger, câteva cuvinte prin care să reuşeşti să-i preiau Neantului un picur din ceea ce ţi-a fost dat să trăieşti, iată, cred, rostul şi provocarea literaturii. De mâine. Şi, în fapt, de ieri şi de totdeauna. Fiindcă, la urma urmei, ce ne (mai) mişcă în Eneida la peste două milenii de la apariţia ei dacă nu câte un cuvânt "scăpat" de "ghidul" lui Dante prin lumea de dincolo despre câte o eroare-oroare a nu ştiu cărei servitoare ori zeu mutat de pe Olimpul elen pe cerul inconsistent al Latinităţii?! În ce mă priveşte, trăiesc, uneori, acum, în pragul senectuţii, sub pagoda unei nostalgii absolute ce ameninţă, nu o dată, să se transforme în... coşmar: imaginea (cu gust cu tot!) a unui fir de iarbă înălţat fragil pe un bob de nisip şi pe care cred a le regăsi în memoria mea ... natală. Vreau să spun că imaginea asta mi se localizează (mai ales când sunt plecat pe meleagurile italice) cu exactitate aproape... contabilă la Georocu-Mare, discretul sat în care am văzut lumina zilei. A le regăsi, firul de iarbă şi bobul de nisip, recuperate în destinul meu ontico-literar, mi se pare proba supremă a faptului că, atunci când m-am trezit amestecat în "treburile" neclare ale Literaturii, n-a fost vreo glumă ori vreun pact antamat pe deasupra proprie-mi vreri.
N.C.: Simt nevoia să te întreb şi pe tine, autor, între altele, al unei excelente cărţi de critică, Mecanica formei, de ce critica locului (scuză-mi barbarismul!) nu-şi face datoria (aş recita definiţia lui Kant, dar nu mi-s snob!) faţă de scritorii dup'acilea? Înţeleg că "hormoneuţii" vor, cel mai adesea, să-şi facă blazon din receptarea critic monografică a câte unei mărimi din constelaţia universală, ba chiar naţională, dar mi se pare ineficient demersul lor atâta vreme cât în echipele care zidesc câte un dicţionar naţional nici unul nu este cooptat, iar despre scriitorii zonei alţii dau seama! E o abdicare de la responsabilitate, de la principiul autonomiei, dacă vrei, pe care nu mă sfiesc s-o denunţ. Eu unul m-am "săturat" să mă recepteze un Cistelecan de la Târgu Mureş, în vreme ce aici elita critică are treabă doar cu Sioran, Tsepeneag, Marino, Buzura sau Tismăneanu!
G.P.: Aşa este, ai dreptate: provincia e cum şi-o face omul. E o vorbă pe care am auzit-o de la Marin Sorescu, cu trei decenii în urmă. Există, cred, mai multe explicaţii pentru situaţia pe care-o descrii. Un anume (malitiosus) genius loci: invidia, bârfa, incapacitatea de a antama, cu orice risc, un sentiment de solidaritate ("provincială"?), un simţ disproporţionat şi, până la un punct, erodat, un pic clovnesc, al competiţiei, tentaţia isarlîkiană (ce-l obseda pe Ion D. Sîrbu), dar şi, la polul opus, o propensiune voioasă către gesturi evaluative encomiastice, scriind despre poezânarul (aşa m-a botezat bunica mea, analfabetă, atunci când a aflat că scriam poezii!) vecin cu cuvintele (bietei) Limbi Române cu care ai scrie despre Dante ori despre Eminescu... Sunt futilităţi impardonabile, până la urmă; gesturi enorme, tot aşa cum şi incapacitatea de a recunoaşte valorile (multe, puţine, câte or fi!) de lângă tine...
Iată de ce, dragă Nicolae Coande, mă urmăreşte de ani mulţi ideea de a scrie o carte despre Tradem gândită ca un fel de diagnoză a locului (literar vorbind). Bietul Tradem este, ne place ori nu, emblema Craiovei (şi, poate, a Olteniei) literare: poet minor, cu extrem de puţine reuşite care nu-l fac asimilabil nici măcar la nivelul unui manual de elementară, el continuă să ne "terorizeze" visurile de glorie şi de mărire literară... Când vorbeam de un studiu, mă gândeam la alternativa: a-l asuma pe Tradem ca pe o fatalitate (nu fără oarecare inocenţă, şi ea "provincială"!), sau a-l refuza (ca pe un fel de deus odiosus!). Şi, vorba lui nenea Iancu, din... dilema asta nu prea putem ieşi!
ambianţa sonoră pentru instalaţia vizuală "Think Twice" din Londra
