Europalia - o tribună cu maximă vizibilitate a creativităţii culturale artistice româneşti

Oltea Şerban-Pârâu: Domnule Mirel Taloş, ne aflăm la câteva luni după ce aţi preluat poziţia de preşedinte interimar al Institutului Cultural Român, cumva legat de evenimentul cel mai important aflat în desfăşurare acum şi derulat pe ICR, respectiv Europalia. Cum s-a întâmplat această modificare de statut şi cum merge Europalia? Ce înseamnă Europalia în momentul acesta pentru Institutul Cultural Român în special şi pentru cultura română, în general?
Mirel Taloş: Pot să vă spun aşa, puţin, din perspectiva istorică, faptul că România a încercat de cel puţin 15 ani să obţină statutul de ţară invitată la Europalia şi acest statut a fost obţinut cu greu. S-a reuşit abia pentru ediţia din acest an (n.r. 2019), ceea este într-un fel bine, pentru că este o ediţie aniversară. Din acest motiv, ea se bucură din partea belgienilor de o atenţie deosebită, de o mobilizare organizatorică şi financiară deosebită, ceea ce este un sprijin pentru organizatorul român, respectiv Institutul Cultural Român. Europalia este o imensă tribună pe care România o are în acest moment în Belgia şi în ţările limitrofe pentru a-şi promova istoria şi cultura, în special cultura înţeleasă în accepţiunea de creativitate contemporană.
În ceea ce priveşte creativitatea contemporană, şi asta ştim foarte bine la ICR, România este comparabilă la nivel internaţional cu oricare din marile puteri culturale, în oricare dintre domenii, în artele spectacolului, muzică, film, literatură. Şi atunci, noi am văzut Europalia ca pe o tribună în care creativitatea culturală artistică românească poate fi expusă cu o vizibilitate maximă în Europa. Europalia este, după părerea mea, cel mai important festival cultural la nivel continental. Ca durată, este cel mai consistent, se desfăşoară pe durata a patru luni. Pe de altă parte, are o acoperire geografică, la rândul ei, foarte mare: toată Belgia, oraşe importante, instituţii culturale relevante din Belgia, începând cu Bozar, dar şi ţări limitrofe - cred că sunt toate ţările limitrofe Belgiei implicate în Festivalul Europalia, respectiv Anglia, Germania, Olanda, Luxemburg, Franţa... Aşadar, vorbim de o tribună europeană culturală pe care România, prin Europalia, îşi expune creativitatea.

O.Ş.P.: Punctul central este Brâncuşi.
M.T.: Proiectul Europalia a fost şi este extrem de important şi asta o ştie întreg aparatul ICR, respectiv Departamentul pentru marile programe, adică experţii care se ocupă nemijlocit de proiectele culturale din cadrul Europalia. Ca festival, Europalia este un proiect care a necesitat şi necesită în continuare un efort organizatoric, logistic şi financiar cu care Institutul Cultural Român nu s-a mai întâlnit. Există şi evenimente individuale din Europalia care au statutul de cel mai mare făcut vreodată de ICR, respectiv Expoziţia Brâncuşi însăşi. Dar şi la nivel de festival, ca program, Europalia este de departe mult mai mare decât programul Centenar de anul trecut sau decât alte programe cu care ICR a participat la festivaluri, mai mari sau mai mici, de-a lungul timpului. Aşadar, amploarea Europalia este nemaiîntâlnită în istoria Institutului Cultural Român.

O.Ş.P.: Revenim la Brâncuşi, ştiu că s-a reuşit foarte greu finalizarea acestei expoziţii, din punct de vedere administrativ. Ea este, din fericire, o realitate accesibilă publicului de acolo până în 12 ianuarie 2020, şi este o expoziţie curatoriată foarte prietenos pentru publicul larg, acoperind toate epocile creaţiei lui Brâncuşi, cu elemente specifice fiecărei perioade. Din câte ştiţi, câte astfel de expoziţii Brâncuşi la nivel european sau mondial au mai fost organizate în perioada postbelică?
M.T.: Doamna Doina Lemny, curatorul acestei expoziţii, în care avem toată încrederea, spune că o asemenea expoziţie apare undeva, o dată la 25 - 30 de ani, deci de la moartea lui Brâncuşi, probabil că au fost... patru expoziţii de asemenea amploare.

O.Ş.P.: Care au fost unde?
M.T.: A fost una la Paris, în anii `90, cred că a fost una în Statele Unite, în anii `70, România nu a organizat niciodată un eveniment de o asemenea amploare. Îmi aminteam într-o emisiune la televiziune că am văzut în anii `80 o emisiune la Televiziunea Română în care poetul Nichita Stănescu vorbea despre faptul că există în istorie patru mari români şi îi enumera: Eminescu, Enescu, Grigorescu, Brâncuşi. Din aceşti patru mari români, onest vorbind, Eminescu şi Grigorescu au rămas totuşi într-un cadru cultural naţional. Enescu şi Brâncuşi sunt cei doi români cu vocaţie universală. Pentru Enescu, România face foarte mult, face unul din cele mai mari festivaluri...

O.Ş.P.: ... şi face de la început, din 1958!
M.T.: Sigur, dar cel puţin de 30 de ani Festivalul şi concursul evoluează în forţă...

O.Ş.P.: ... şi cu un efect internaţional major.
M.T.: România face foarte mult pentru imaginea lui Enescu, pentru a promova muzica lui, pentru a-şi lega imaginea de Enescu şi a-l folosi ca brand cultural naţional. Nu facem nimic pentru Brâncuşi! România nu a făcut în ţară o expoziţie Brâncuşi majoră! Poate că mă înşel, dar nu ştiu dacă s-a făcut în ţară vreodată la noi o expoziţie Brâncuşi cu toate piesele de la noi măcar!

O.Ş.P.: Deschizând o paranteză, e adevărat că România face foarte mult pentru Enescu, dar numele lui Enescu chiar are nevoie ca România să facă ceva pentru el. În cazul lui Brâncuşi, numele lui este mult mai cunoscut decât cel al lui Enescu la nivel mondial. România ar putea inclusiv să "profite", dacă putem spune aşa, de imaginea lui Brâncuşi pentru a deveni mai cunoscută la nivel internaţional. Expoziţia pe care o gestionează ICR-ul este un prim gest major. Cum de nu s-a renunţat? La câte piedici au existat, reale şi imaginare, de presă şi administrative?
M.T.: Foarte multă lume, inclusiv la vernisajul expoziţiei, ne-a transmis acest mesaj: "Nu credeam că se va putea realiza". Sunt puţine instituţii în România care au experienţa organizării unor evenimente de asemenea amploare, a unor evenimente care au în centru valori atât de mari. Aş numi Muzeul Naţional de Istorie, care face acum, la Europalia, o expoziţie intitulată "Dacia Felix", la Muzeul din Tongeren, o expoziţie care cuprinde valori inestimabile din patrimoniul muzeului, deci din patrimoniul României. Institutul Cultural Român nu avea această experienţă, noi am preluat exponate de la alte instituţii, în primul rând de la Muzeul Naţional de Istorie. Efortul în organizarea unei asemenea expoziţii este major pe mai multe planuri. Sigur că este un efort financiar, dar problema nu trebuie pusă aşa, pentru că nu poţi să evaluezi impactul de imagine, reepctiv cât are România de câştigat ca imagine...

O.Ş.P.: Mă refeream la piedicile administrative...
M.T.: Efortul organizatoric şi logistic, într-o ţară cu multă birocraţie şi multă teamă funcţionărească, precum România, este consistent. Te întâlneşti cu reticenţa funcţionarilor, cu reticenţa instituţiilor care sunt proprietare ale operelor...

O.Ş.P.: Cu presa care comentează...
M.T.: ... te întâlneşti cu presa care are tot timpul o îndoială de aruncat, chiar şi asupra lucrurilor bune, te întâlneşti cu proceduri de achiziţii, proceduri financiare extrem de complicate. Sigur că ai tot timpul teama că se poate întâmpla ceva neprevăzut, nu ştiu, avionul nu decolează la ora prevăzută... Ca fapt divers, privitor la cealaltă expoziţie asociată cu Brâncuşi, "Perspective", avionul a aterizat pe Aeroportul din Bruxelles într-o zi în care ploua atât de tare, încât cinci ore nu s-au putut descărca tablourile! Asta a însemnat, evident, nişte costuri suplimentare, pentru că avionul a trebuit să aştepte să se oprească ploaia pentru a se putea descărca tablourile!

O.Ş.P.: Chiar în ziua deschiderii.
M.T.: Exact în ziua aia. A fost un cost suplimentar şi nu vă imaginaţi că e uşor să găseşti articolul de lege unde încadrezi acest tip de cost suplimentar. Cum să explici când te întreabă un funcţionar de undeva că... a plouat şi a trebuit să plătim pentru că nu puteam să descărcăm. Va spune că puteam să le punem sub o umbrelă... În fine, să revenim...

O.Ş.P.: Aşadar Europalia ţine până în februarie (n.r. 2020).
M.T.: Oficial se închide în februarie, dar sunt expoziţii care se termină mai târziu, înspre primăvară, Dacia Felix, spre exemplu, se termină în aprilie.

O.Ş.P.: Care ar mai fi punctele mai rezonante ale programului Europalia, care ar trebui urmărite până în februarie?
M.T.: Pe de o parte sunt aceste două expoziţii majore pe care le facem împreună cu Muzeul Naţional de Istorie a României, Dacia Felix, care a fost vernisată la Tongeren, în octombrie, o expoziţie care prezintă spaţiul românesc ca spaţiu de confluenţă a marilor civilizaţii europene, greacă, dacă, romană, celtică, gotică, care au trecut toate pe teritoriul României... Sunt cele mai importante piese pe care România le are, provenind din 18 muzee din ţară, legate de toate aceste civilizaţii care s-au afirmat, au înflorit, au trecut peste teritoriul României. Expoziţia din Tongeren este deja una de mare succes, ca şi expoziţia Brâncuşi. În primele două săptămâni, expoziţia Brâncuşi a vândut mai multe bilete decât a vândut expoziţia de bază a Indoneziei în patru luni, acum doi ani, când Indonezia a fost ţară invitată.

O.Ş.P.: Iată dovada faptului, că aşa cum am spus, ar trebui să "apelăm" la serviciile de imagine ale numelui Brâncuşi mai des decât o facem. Iar o expoziţie în România ar putea fi un moment declanşator.
M.T.: Poate că folosim acum experienţa pe care am acumulat-o cu expoziţia Brâncuşi. E o mare diferenţă între Enescu şi Brâncuşi, totuşi, zic eu. Enescu este prezentat peste tot ca un compozitor român. Brâncuşi, dacă deschidem marile istorii ale artei, ne uităm la marile emisiuni despre artă în care este prezentat, mai degrabă, ca un sculptor francez de origine română sau un sculptor francez care s-a născut în România. Cumva naţionalitatea lui trece în planul doi. Am avut acum un mare avantaj, acela de a avea un curator român. Atunci când am desemnat-o pe Doina Lemny nu ne-am gândit la asta, dar toate astea au venit de la sine, din fericire. Un curator român l-a prezentat pe Brâncuşi în această expoziţie ca pe un sculptor român.

O.Ş.P.: Doina Lemny, în sine, fiind o persoană de origine română care trăieşte în Franţa.
M.T.: Da. Este interesantă această abordare şi cred că e utilă. Eu totuşi cred că o expoziţie Brâncuşi în România, aşa cum a fost concepută asta, mergând pe un filon istoric, cronologic... poate replicată. Cred că ar fi cel mai simplu acum din punct de vedere logistic. Nu îmi dau seama ce costuri ar avea aducerea ei în Ronânia, dar pentru publicul sub 30 de ani din România, pentru care Brâncuşi este o fotografie pe o bancnotă. Sau doar ca autor al Coloanei Infinite. Asta se întâmplă poate si pentru că lucrările din perioada matură a lui Brâncuşi nu sunt în România.

O.Ş.P.: Expoziţia de la Bruxelles este foarte prietenoasă cu publicul, iar pentru modul de receptare al tinerilor din ziua de astăzi, această claritate, lipsă de complicaţii şi de sofisticării inutile pentru un receptor fără experienţă, care nu are un background în zona artelor vizuale, este ceva ce şi-ar dori oricine. Chira iubitorii de artă cu posibilităţi din România, probabil au văzut lucrări de Brâncuşi în America, sau la Paris, dar disparate. Povestea acestei expoziţii de la Bruxelles spusă de Doina Lemny este foarte frumoasă. In ziua de azi, povestea e foarte importantă pentru receptarea oricărei întâmplări artistice, chiar şi una de tip non-verbal, fie că este expoziţie, turneu muzical, sau altceva...
M.T.: Exact. Doina Lemny a făcut o expoziţie monografică. Nu este vorba doar de expunerea a 29 de sculpturi, care este oricum o cifră semnificativă... Sunt 250 de exponate!

O.Ş.P.: Ai senzaţia că vezi totul. Este şi acel film de la final... Puţini români ştiu că Brâncuşi era atât de preocupat de fotografie şi respectiv de cinematografie încât a făcut filmări documentare al căror personaj este.
M.T.: Exact. La Bruxelles este prezentată viaţa lui Brâncuşi de la Hobiţa până la final. Sunt multe lucruri pe care publicul nu le ştia - acela că Brâncuşi, spre exemplu, era pasionat de fotografie, că îşi fotografia operele în diverse ipostaze.

O.Ş.P.: Foarte, foarte, foarte interesant. Repet, ar fi de replicat în România. Ce evenimente din Europalia aţi mai recomanda? Dacă, să spunem, cineva vrea să se ducă să vadă două sau trei evenimente în Europalia?
M.T.: Cred că muzica este cel mai bine reprezentată în Programul Europalia, după Brâncuşi. Orchestra Naţională a Belgiei cu Cristian Măcelaru la pupitru şi cu violoncelistul Andrei Ioniţă, Alexandra Dariescu are cel puţin două concerte, în două ţări diferite, dacă nu mă înşel unul în Belgia şi unul la Haga! Pianistul Daniel Ciobanu, care este în plină afirmare, ca şi Alexandra Dariescu, cred că are trei recitaluri, în trei ţări diferite, dacă nu mă înşel, unul la Londra, unul la Haga şi unul în Belgia!

O.Ş.P.: Şi Angela Gheorghiu...
M.T.: Angela Gheorghiu (cu Alexandra Dariescu la pian) va evolua în recital în luna noiembrie. Sunt programate mai multe evenimente pe jazz, un produs cultural în care România este competitivă la nivel internaţional...

O.Ş.P.: Şi în zona de crossover, folclor...
M.T.: Chiar la deschidere a fost un eveniment dedicat tulnicelor ardeleneşti... un ansamblu de tulnice din judeţul Alba. A fost unul din primele evenimente cu care s-a deschis Europalia.

O.Ş.P.: Sunt într-adevăr evenimente foarte diverse şi care oferă o panoramă convingătoare. Europalia este un moment de excepţie în istoria ICR, iar momente de forţă continuă pe parcursul celor 4 luni şi expoziţiile principale sunt deschise în continuare până în ianuarie, februarie sau martie. Ne aflăm la un sfârşit de an, 2019, urmează 2020, un an care, din păcate, nu se arată prea optimist din punct de vedere financiar. Cum veţi aborda un an în care toată lumea spune deja că nu vor fi bani, dar nimeni nu oferă scuze dacă nu faci evenimente, aşa cum spune obiectul principal de activitate... Cum abordaţi un astfel de an, dificil, pentru un preşedinte de Institut Cultural Român?
M.T.: Pregătirea Festivalului Europalia a însemnat acumularea unei experienţe şi acumularea unui pachet de produse culturale pe care noi ne gândim că ar fi înţelept să-l replicăm la anul. Există circa 150 de proiecte culturale gata pregătite, la cheie, ca să spun aşa.

O.Ş.P.: Evenimente în sine... care ar trebui doar programate.
M.T.: Exact. Conceptul nostru pentru anul următor, cel puţin în reprezentanţele ICR din afara ţării, este acela de a multiplica Europalia, de a replica evenimentele din Europalia, la nivel internaţional. Pentru că o dată ce un eveniment este făcut, pregătit, aranjat, va fi implementat mai uşor. Multiplicarea Europalia - România, Europalia Arts Festival la nivel internaţional credem că este conceptul după care ar trebui să ne orientăm în activitatea reprezentanţelor ICR în 2020. Asta ar duce şi la... o economie financiară. Pentru că sunt proiecte care, fiind la cheie, sunt mai uşor de gestionat financiar. Sunt costuri mai mici, evident, pentru un proiect care se duce în două, trei, locuri, o singură dată.

O.Ş.P.: Înţeleg că se păstrează principiul în care fiecare reprezentanţă îşi face propunerile proprii... Dar în afara acestora, se adaugă legate de firul conducător care este replicarea Europalia la nivel mondial. Din altă perspectivă, cum staţi cu noile reprezentanţe, există una la Beijing, deschisă în ultimii ani?
M.T.: Da. Intenţia noastră este să deschidem cel puţin trei reprezentanţe în cel mai scurt timp. Există documentaţii făcute, dar ele stau pe loc din motive poate mai degrabă politice, diplomatice, care nu ţin neapărat de Institutul Cultural Român.

O.Ş.P.: Celelalte aflate în plan erau Moscova şi... care erau celelalte trei?
M.T.: Moscova, Ucraina, Grecia, Canada şi Japonia, sunt cele în direcţia cărora am vrea să facem paşi semnificativi, dacă nu, chiar să le deschidem în anul care urmează. Unele fac parte din portofoliul politic al Ministerului de externe şi sunt gestionate de acesta...

O.Ş.P.: Toate au documentaţii făcute la acest moment, sau doar o parte dintre ele sunt pregătite?
M.T.: Moscova şi Ucraina sunt pregătite de către ICR. Dar nu pot fi deschise din motive care ţin de raţiunile politice, celelalte sunt doar proiecte. Dar Japonia este un proiect care devine fezabil pentru că în 2020 sunt şi Jocurile Olimpice. Teatrul Radu Stanca din Sibiu va juca un spectacol chiar în deschidere.

O.Ş.P.: Există la Tokyo o Olimpiadă Culturală în 2020.
M.T.: Olimpiada Culturală asociată Jocurilor Olimpice. Dar şi mai important e că sunt 100 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre România şi Japonia, anul viitor. Şi în acest context pare fezabil să facem paşi semnificativi, dacă nu, chiar să deschidem o reprezentanţă în Japonia, în 2020.

O.Ş.P.: Poate ar merge mai repede decât Moscova şi Ucraina...
M.T.: Ar merge mai repede pentru că n-ar fi dificultăţi politice.

O.Ş.P.: Da. Într-adevăr, ar fi interesant. Un an 2020 marcat de o potenţială deschidere a unui Institut Cultural Român la Tokyo ar putea reprezenta o deschidere autentică, în contextul suprapunerii cu Olimpiada culturală şi respectiv cu aniversarea celor 100 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre România şi Japonia. Mult succes!