Cărarea spre Olimp s-a transformat în autostradă - Nel tempo degli dèi - Il calzolaio di Ulisse / În epoca zeilor - Pantofarul lui Odiseu la UTE, 2019

După ce ai rătăcit 20 de ani pe mare căutînd drumul spre casă, după ce ai înfruntat furtuni şi ai rezistat farmecelor care încercau să te abată din drum te mai poate ispiti cineva oferindu-ţi navigare nelimitată? Dacă te cheamă Ulise, sigur nu. Eşti sătul pînă-n gît şi obosit de atîta navigat. Pe Mediterana sau pe internet, cînd e bună conexiunea. Te poate însă ispiti oferindu-ţi viaţa veşnică, visul oricărui muritor. Ulise trebuie să aleagă între destinul unui zeu şi cel al unui om de rînd, sortit bătrîneţii şi morţii.

În spectacolul Nel tempo degli dèi - Il calzolaio di Ulisse / În epoca zeilor - Pantofarul lui Odiseu, regizat de Gabrielle Vacis la Piccolo Teatro di Milano, Ulise a făcut deja alegerea. Intră în scenă îmbătrînit şi gîrbovit de războaie, naufragii şi lupte inutile. Poartă pe umăr o vîslă imensă, simbol al trecutului pe care îl are de dus în spate, ca pe o cruce, şi e legat cu un elastic de fiul său, Telemah. Din Odiseea lui Homer ştim că aventurile eroului se termină după ce se reîntoarce în Itaca, se răzbună pe peţitorii Penelopei şi redevine rege. Există însă un detaliu mai puţin cunoscut, petrecut atunci cînd Ulise coboară în infern şi umbra lui Tiresias îi prezice viitorul: odată ajuns acasă, Ulise va porni într-un nou exil, de încă 10 ani, în care va fi pedepsit să rătăcească din loc în loc cu o vîslă în spate alături de iubitul său fiu. Exilul se va sfîrşi atunci cînd o să întîlnească un străin care îi va cere să îi asculte povestea. Doar atunci se va putea întoarce acasă să îmbătrînească şi să moară liniştit.

Acesta este punctul de plecare în montarea de la Piccolo Teatro di Milano. Un căprar (al cărui loc pe scenă va fi luat mai tîrziu de Hermes) ghiceşte sub chipul ascuns şi anonim al drumeţului obosit un personaj ce are tolba plină de poveşti. Se dă drept pantofarul lui Ulise, dar tînărul intuieşte că e însuşi eroul de legendă ce merită tras de limbă. Aheul ştie multe, deopotrivă despre zei şi despre oameni, şi a trecut prin destule întîmplări fantastice ca să merite să îşi depene aventurile. Începe un fel de negociere amuzantă: ce-mi dai ca să-ţi spun? Păi îţi dau două capre! A, nu, vreau cinci! Îţi dau două şi un ied (gras, chiar obez, ca să cîntărească greu în poveste) care mi-a amintit de O mie şi una de nopţi pentru că se re-valorizează prin acest dialog în cheie comică miturile fondatoare ale umanităţii: lumea are nevoie să le audă, poveştile interesante merită spuse şi se va găsi mereu public dornic să le asculte. Chiar dacă trebuie să plătească un preţ piperat pentru ele.

Se schimbă ceva în povestea lui Ulise? Auzim ceva nou? Altfel spus, poate fi reinterpretat mitul? Cu siguranţă, da. O demonstrează autorii textului, Francesco Niccolini şi Marco Paolini, care îl şi întruchipează, deopotrivă cu forţă şi cu multă emoţie, pe Odiseu. Ce actor fantastic şi ce energie formidabilă reuşeşte să transmită un spectacol ce vorbeşte nu limba zeilor, ci intonează un poem al prezentului! Cuvintele sînt nu doar rostite, ci şi transformate în cîntece uneori. E şi cînt hipnotizant ce sună a incantaţie şi blues sau pop, susţinut de actorii muzicieni constituiţi într-un adevărat ansamblu muzical. Band în toată regula, cu vioară şi chitară bas, instrumente la care zeiţa Atena, în costum de piele neagră, se descurcă foarte bine. Părţile de muzică (ce îi aparţin lui Lorenzo Monguzzi) punctează cîteva episoade din viaţa aventuroasă a lui Ulise; nu sînt toate, dar sînt dintre cele pe care ni le amintim toţi din Odiseea: povestea cu mărul de aur şi alegerea Afroditei de către Paris, moment ce a degenerat în faimosul război sau viclenia intrării în Troia cu ajutorul celebrului cal (imaginat pe scenă cu ajutorul unei imense pînze albe, ce ulterior va servi pentru a da naştere unui catarg). Şi, mai ales, tentaţiile erotico-sentimentale ce au apărut pe lungul drum al lui Ulise spre Itaca. În rolurile lui Circe, Nausicaa şi Calypso (care pe lîngă vrăjile pe care le are orice nimfă în dotare l-a tachinat pe bietul Ulise cu metehne şi dileme tipic feminine, de genul Mă mai iubeşti? Cît de mult mă iubeşti?) e absolut fantastică Saba Anglana (care joacă de asemenea şi celelalte roluri feminine importante în distribuţie, Elena, prilejul discordiei divine, respectiv Penelopa, soţia fidelă şi neconsolată). Excelent şi momentul concursului cu arcul cîştigat de Ulise, urmat de uciderea celor 108 peţitori care rîvneau la mîna soţiei sale. Ar fi trebuit să fie un moment al victoriei, dar - vai! - răzbunarea tot crimă se cheamă şi tot vină şi remuşcări atrage după sine. Chiar dacă pare să se fi terminat, în sfîrşit, călătoria, şi să se fi făcut voia divină!

Zeii din Il calzolaio di Ulisse / Pantofarul lui Odiseu au dorinţe la fel de ambigue, sînt pătimaşi şi orgolioşi, cum îi ştiam din Legendele Olimpului. Se lasă conduşi de capricii de moment şi se amestecă în viaţa pămîntenilor după bunul lor plac. Dar nu mai sînt atotputernici, cum erau cîndva. Ulise demonstrează că nu merită să îţi baţi capul să îi înţelegi, ci îi poţi înfrunta. După 30 de ani de bătălii, eşecuri dureroase şi victorii improbabile, e un bătrîn ce nu-şi mai face nici un fel de iluzii. Protecţia lui Zeus şi a Atenei nu valorează nimic, iar nemurirea ce i se oferă nu este deloc tentantă. De ce? Pentru că lumea s-a schimbat. Pe cărarea abruptă ce urcă la Cabana "Olimp" e un trafic infernal. Marea e invadată de plastic. Pămîntul însorit al Siciliei e promovat cu deşănţare în pliante turistice ce vînd vacanţa perfectă. Bătrîneţea aseptică pe care o promit noii profeţi ai ingineriei genetice sună fals.

Publicul rîde cînd aude limbajul colorat din În epoca zeilor - Pantofarul lui Odiseu, se amuză la unele poante bine plasate şi apreciază nota de contemporaneitate cu care este nuanţată povestea eroului din Itaca. Dar după ce rîsul dispare şi se mai aud încă ropotele de aplauze te întrebi de ce s-au inversat rolurile. De ce, în loc ca muritorul să fie jucăria divinităţii, muritorul i-a abandonat pe zei? Răspunsul îl dă Marco Paolini: "Cu cîţi şi, mai ales, cu care zei trebuie să se confrunte omul în zilele noastre? În mod evident, nu mă refer la convingerile de nezdruncinat ale unui credincios, ci la îndoielile rezonabile ale celor care, luînd în considerare vremurile în care trăiesc, se gîndesc cu uimire şi deziluzie la accelerările propuse rasei umane. Posibilitatea trăirii unei vieţi lungi, a îmbunătăţirilor psihice şi fizice, posibilitatea de a rezista la boli, etc... A rămîne uman pare a fi un slogan excesiv de simplu şi reductiv, prea nostalgic şi liniştitor atunci cînd a deveni un semi-zeu pare a fi o posibilitate viabilă, cel puţin pentru cei mai norocoşi locuitori ai acestui glob. Pentru mine, Ulise este cineva care ştie multe despre zei, iar atunci cînd se confruntă cu sirenele nemuririi, ştie a găsi în sine voinţa de a rezista."

Nel tempo degli dèi - Il calzolaio di Ulisse/ În epoca zeilor - Pantofarul lui Odiseu, la Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa, organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, 19-30 noiembrie 2019

Regia: Gabriele Vacis
Distribuţie:

Pantofarul lui Odiseu: Marco Paolini
Elena / Circe / Calypso / Nausicaa / Penelopa: Saba Anglana
Atena / vioară şi chitară bas: Elisabetta Bosio
Căprarul / Hermes: Vittorio Cerroni
Femiu: Lorenzo Monguzzi
Telemah: Elia Tapognani.