Cînd merg prin oraşe, inclusiv prin Bucureşti, gîndesc mai bine, găsesc soluţii şi formulez linii de cercetare, descopăr fulgerător concluzii şi ipoteze, ipoteze-concluzie, găsesc adevăratele întrebări despre actualitate. Mişcare şi viteză. Sînt, deci, dependent de mersul prin oraş. Şi mă revoltă şi îi dispreţuiesc amarnic - pentru că nu înţeleg cum poţi lăsa să treacă pe lîngă tine o asemenea ocazie, cum poţi rata o asemenea şansă -, mă revoltă şi îi dispreţuiesc amarnic aşadar pe toţi cei care - tot mai mulţi, cei mai mulţi, toţi, absolut toată lumea, ce mai - care foloseşte oraşul închişi în bulele lor înguste şi, tocmai de aceea, mizerabile, "socializînd" fals nu în spaţiul real, actual, ci în cel "virtual", doar aparent deschis şi nesfîrşit, în realitate închis, finit şi chiar îmbîcsit.
Alergăm cît mai repede, deci cît mai motorizat sau, măcar, cît mai "rulant" - adică pe roţi -, nu pentru a gîndi, ci, tocmai, pentru a fugi de gîndire: nu cumva să gîndim ceva, adică ceva nou, nemaigîndit (măcar de noi înşine).
În ceea ce mă priveşte, pînă nu demult îmi înregistram gîndirea-mers "marşul de gîndire" (cum i-a spus un artist, Matei Bejenaru: uneori gîndirea trebuie forţată să gîndească, gîndirea nu gîndeşte neapărat singură, de la sine), "marşul de gîndire", aşadar, prin oraş în carneţele, în scris, trezind de multe ori, dacă nu chiar suspiciunea, cel puţin mirarea co-trecătorilor mei, care uneori nu ezitau să mă întrebe ce scriu eu acolo, spionez ceva, îmi notez numere de maşini, sau ce naiba fac de-mi permit să mă opresc şi să scriu?
De ceva vreme însă, nu mai scriu prin oraş, ci mă înregistrez, prefăcîndu-mă că vorbesc la telefon. De fapt, chiar asta fac: transmit live de la faţa locului, iar "faţa locului" este tocmai întîlnirea, sinergia, "locul comun" dintre mersul pe jos, cu pasul, cu picioarele, cu dotările naturale ale trupului, gîndire şi oraş (spaţiul public urban). Oraşul te face să gîndeşti - şi de aceea, probabil, mulţi, cei mai mulţi preferă viteza mecanică, mersului pe jos: pentru a fugi de gîndire.
Fac radio în direct prin oraş, asta fac. Transmit.
Săptămîna aceasta vă invit aşadar la cîteva fragmente din "podcastul" meu urban, din "marşul" meu bucureştean cotidian de gîndire.
*
Cînd cu maşinuţe, cînd cu trotinete. Bucureştiul a devenit Orăşelul
copiilor. Dar al copiilor mari, de toate vîrstele. Ceea ce nu înseamnă
că avem neapărat de-a face cu o lume tînără. Nu, nu este neapărat o lume tînără, nu de altă generaţie e vorba, nu e vorba (doar) de tineri. Este vorba de o lume infantilă, infantilizată, invitată să se prostească poate pînă la prostire.
Cine nu vrea să fie copil, nu este îndemnat să fie copil, să se poarte
ca un copil, şi nu este lăudat pentru asta, adică pentru faptul de a regresa, indiferent de vîrstă? Toţi păţim azi asta.Iată de ce consider că infantilul este nu numai diferit de tinereţe, ci chiar i se opune de-a dreptul.
Şi asta deoarece copilul va creşte, dar infantilul, infantilizatul (cel care cedează plăcerii regresiei de a se lăsa infantilizat, de a fi de-responsabilizat, de a se purta imatur - sau a-matur - şi, deci, deja imoral - sau mai exact a-moral) este nu numai blocat pe loc, ci întors înapoi, făcut să privească cu voioşie tîmpă în urmă. "Înapoi la argument", cum spunea, cîndva, cineva, regresia întrupată.
Bucureşti, spaţiu public şi spirit civic inexistente, trotuare, trotinete şi biciclete, curieri alergaţi de foamea capitalului: dereglementarea pe viu. Sau, altfel spus: Bucureşti, oraş integral neoliberal.
Un oraş în care mersul pe jos - adică gîndirea - sînt pedepsite şi de-a dreptul interzise. Oraşul care ucide oraşul.
*
Voi continua să vă redau fragmente transcrise din "podcastul" meu
virtual care, generic, stă sub semnul triadei Oraş-Mers-Gîndire (OMG: Oh
My God!), iar propriu-zis, în momentul sau în secvenţa de faţă, se
intitulează "Bucureşti, Orăşelul copiilor. Maşinuţa şi trotineta".Îmi încheiasem episodul sau secvenţa de ieri spunînd că Bucureştiul a devenit pur şi simplu un oraş în care mersul pe jos - adică gîndirea - sînt pedepsite şi de-a dreptul interzise. Un oraş care ucide oraşul, adică un oraş care se sinucide.
Şi remarcam că, în Bucureşti, spaţiul public şi spiritul civic sînt inexistente, cea mai bună descriere telegrafică a Bucureştiului în momentul de faţă putînd fi aceasta: trotuare, trotinete şi biciclete, curieri alergaţi de foamea capitalului, altfel spus, dereglementarea pe viu: Bucureşti, oraş integral neoliberal.
Să continuăm. Bucureşti, azi, sau neoliberalismul întrupat, somatizat, capilar, "cultură" devenită "natură", ideologie devenită mod de viaţă, de simţire, gîndire şi exprimare, adică principalul mod contemporan de a nu fi unii împreună cu alţii, cu ceilalţi, Bucureştiul ca neoliberalism populist trăit, de la nivelul cel mai de jos pînă la cel mai de sus (nu ştiu însă să spun care e primul şi care e ultimul), pînă la celulă şi fibră, celulă, moleculă, atom.
Adică semnul - simptomul! - unei societăţi nu tinere, ci - aşa cum spuneam zilele trecute - infantile, pentru care "a face pe copilul", adică a întoarce spatele maturizării şi responsabilităţii, reprezintă supremul elogiu, suprema marcă de calitate umană.
Diferenţa, şi chiar divergenţa, opoziţia dintre copil, care priveşte şi merge înainte (dar "pe jos", pe picioare), şi infantil, care este nu numai oprit din drum (oricîte roţi, motoare şi motoraşe şi-ar lega la picioare), ci întors din drum, stînd, cu viteza lui falsă, pe loc, în calea celor ce vor să meargă pe propriile picioare.
Copilul va creşte, infantilul însă e staţionar şi chiar retrograd: deja bătrîn.
*
Încheiem, azi, redarea unui prim "jet" de fragmente transcrise din
"podcastul" meu virtual care, generic, stă sub semnul triadei
Oraş-Mers-Gîndire (OMG: Oh My God!), iar propriu-zis, în momentul sau în
secvenţa de faţă, se intitulează "Bucureşti, Orăşelul copiilor.
Maşinuţa şi trotineta".Mi se pare că starea actuală a Bucureştiului, şi nu atît a arhitecturii sau a dotărilor sale, ci a modului în care publicul, practicîndu-l, construieşte social, la propriu, acest oraş, este jalnic, altfel spus critic, ceea ce duce la totala noastră lipsă de "rezilienţă", de rezistenţă. Sau este vorba doar de o paradoxală, contradictorie şi destul de greu de analizat rezistenţă prin maleabilitate, prin plasticitate, o foarte problematică "rezilienţă" mimetică, prin mimetism, prin adaptare, copiere, cooptare şi aliniere, un fel de surfing istoric, dar prin înecare, greu de perceput şi de înţeles.
Trăim tropic, supravieţuim prin cameleonism, ceea ce în acelaşi timp ne salvează şi ne ruinează, salvîndu-ne ca ruine, social şi "societal" vorbind.
Iar asta se vede "pigmentar", ca simptom de boală gravă, adică durabilă, de durată (istorică) lungă, pe "pielea" Bucureştiului, la nivelul străzii şi mai ales al trotuarului, care - voi susţine şi voi explica foarte curînd, poate chiar săptămîna viitoare, dacă nu cealaltă, oricum, să sperăm, anul ăsta, curînd deci - reprezintă chintesenţa spaţiului public. Nu "carosabilul" invadator, cancerigen, este cu adevărat spaţiul public, ci trotuarul, locul acela aflat acum, în Bucureşti, pe cale de dispariţie în care apărem expunîndu-ne unii altora, nu doar expunîndu-i pe ceilalţi mizerabilelor carcase ale hiperindividualismului nostru neoliberal de masă, cum i s-a spus, de masă adică de piaţă. Hiperindividualism de piaţă, sau Bucureştiul şi, în general, oraşul actual ca ghetou, dacă nu chiar ca lagăr de consum (cum i-a spus altcineva, nu vă spun cine, căutaţi singuri).
Pe trotuarul bucureştean poţi vedea efectele cumulate ale comunismului părinţilor şi ale neoliberalismului nepoţilor şi strănepoţilor lor. Un adevărat "arc peste timp", o adevărată tradiţie, mai presus - sau mai prejos - de istorie. Nu peste istorie, ci pe sub istorie, vreau să spun. Ce trăinicie prin vremelnicie şi nimicnicie!
"Tropice triste", a spus cineva (cu C mare). Tropisme triste, parafrazez eu, acum.
Aveţi grijă pe trotuare: de voi înşivă şi de ceilalţi "eu însumi". Lumea e restul, ceea ce e în afară de noi înşine. Lumea e fără noi înşine, ceea ce oricum nu poate fi luat în stăpînire şi ceea ce oricum ne supravieţuieşte, ceea ce lăsăm moştenire fără a poseda. Ha, ha!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu