La drum cu Zheng Tao (China - ziua 5)

Astăzi am părăsit Shanghaiul, zgârie-norii, magazinele şi maşinile luxoase, dar şi traficul nebunesc şi super aglomerat. Am ajuns la concluzia că şoferii shanghaiezi sunt mult mai înfipţi decât ai noştri. Dacă la început, când am ajuns, ne avântam pe trecerile de pietoni fără teamă, zicând: ia uite, e ca la noi, ăştia nu prea opresc pentru pietoni, după patru zile de mers prin Shanghai am ajuns să ne schimbăm părerea. Şoferii nu numai că nu opresc când sunt pietoni pe trecere, dar trec frecvent pe roşu şi, culmea, chiar şi claxonează cu impertinenţă pietonii ca să se dea din drumul lor şi să nu le taie din avânt.

Un alt lucru de care nu trebuie să ne mai facem griji este rucsacul pe care-l căram zilnic în spate şi pe care am văzut că majoritatea îl purtau în faţă, de grija hoţilor. Noi totuşi nu ne-am făcut prea multe griji pentru că avem un rucsac Crumpler cu un sistem antifurt pe care aici am ajuns să îl apreciem.

În sfârşit, ne-am urcat în avion din aeroportul pentru cursele interne, un aeroport super-modern de trei ori cât Otopeniul şi am zburat timp de 3 ore ca să străbatem jumătate de China. Lângă noi în avion stătea un tânăr chinez, pe numele lui chinezesc Zheng Tao, iar pe cel englezesc Tony, originar dintr-o provincie din nordul Beijingului. S-a mutat în Shanghai când a venit la universitate şi a plecat departe de casă pentru a cunoaşte China modernă, aşa cum e în Shanghai. Pentru că a făcut o facultate de economie şi limbi străine, a trebuit să-şi ia un nume englezesc, pentru a se putea promova şi a-şi găsi mai uşor de lucru. Într-adevăr, acum lucrează de 4 ani într-o companie multinaţională ca trader. Şi-a găsit uşor de lucru terminând printre primii 10% din promoţia lui. El ne-a spus că am venit cu o zi prea târziu în Shanghai şi am ratat o sărbătoare tradiţională, Mid Autumn Festival, foarte importantă pentru chinezi, pentru că este unul dintre momentele în care familia se reîntregeşte pentru câteva zile. Tony a fost drăguţ să ne scrie pe chinezeşte cum să cerem taximetristului să ne ducă la staţia de autobuz ;-)

După avion, urma o călătorie cu autobuzul, dar pentru asta trebuia să găsim autobuzul, lucru care nu s-a dovedit aşa de uşor de făcut. Găsisem pe internet o informaţie potrivit căreia autobuzul către Dali pleca din staţia din sud, aşa că am făcut o călătorie cu taxiul de vreo 45 min prin Kunming, un oraş de 1 milion de locuitori, ca să descoperim că trebuia să mergem în staţia din vest. Aşa că ne-am urcat în alt taxi, alte 45 de minute şi în sfârşit în staţia bună. În total vreo 70 lei, apoi alţi 140 lei pentru 2 bilete de autobuz.

Călătoria cu autobuzul a fost destul de monotonă, dar am admirat zecile de şosele suspendate din Kunming (o lecţie pentru Bucureşti cu proiectul lui încă neaprobat pentru singura autostradă suspendată), un oraş în continuă construcţie şi peisajul din ce în ce mai verde văzut de pe autostrada ce ne-a însoţit până în Dali.

Nu credeam că o să ajung să ascult muzică românească în inima Chinei şi totuşi asta se întâmplă în seara aceasta, când stăm la un restaurant pe una dintre străzile pietonale din vechiul Dali. Cei din local au selectat muzica de pe internet şi credeau că e muzică indiană, pentru că, din păcate, erau un fel de manele disco. Iar ei, ca să fie drăguţi, după ce i-am luminat în privinţa provenienţei, s-au gândit că ne-o fi dor de casă şi au mai pus o dată melodia. Dor de casă ne e, dar nu şi de manele.

Nu am apucat să fotografiem azi mare lucru fiind mai tot timpul pe drum, dar recuperăm zilele următoare.

Pe data viitoare...

Rătăcind prin Dali (China - ziua 6)

Dali este un orăşel de aproximativ 40.000 de locuitori, ce aparţin minorităţii Bai. Centrul său vechi, împrejmuit de ziduri vechi de apărare, grupează multiple străduţe pietonale, foarte turistice, pline de magazine de suveniruri şi restaurante. Arată că un fel de Vama Veche, dar mult mai îngrijit. Pe vremuri, Dali era paradisul aventurierilor, care între timp s-au împuţinat, alungaţi de valurile de turişti chinezi şi străini ce debarcă zilnic din nenumărate autocare.

(intrarea de sud în Dali)

Totuşi, numărul în continuă creştere de turişti a încurajat hotelurile să-şi îmbunătăţească condiţiile oferite, cum s-a întâmplat şi cu hotelul nostru, Fairyland Hotel, arhitectură Bai, curte interioară cochetă, cămăruţe mici, dar cu baldachin şi perete de sticlă la baie (;-) şi wifi... la numai 25 Euro pe noapte.

De dimineaţă am ratat micul dejun de la hotel, pentru că Şerban a avut nişte frisoane în timpul nopţii, aşa că am dormit mai mult. După ce ne-am potolit foamea cu un creativ mic dejun englezesc servit pe stradă străinilor, am ocolit zona turistică şi am ajuns în piaţa localnicilor.

(suită de raţe pe banca de rezerve)

Aici, oferta era atât de variată şi necunoscută, încât ne era greu să distingem legumele de fructe. Din loc în loc, ne bucurăm să recunoaştem o varză, o conopidă, o ceapă şi foarte foarte mulţi ardei iuţi.

(domnul vinde beţigaşe de mâncat)

Ne-am învârtit apoi prin oraş ca să facem programul pentru zilele următoare şi sperăm că am aranjat 2 zile interesante de incursiuni cu traducător şi şofer.

(tunsoare tipică zonei)

Citisem că la distanţă de 2 ore de drumeţie pentru cei antrenaţi sau un sfert de oră cu telecabina pentru cei mai comozi se află un mic templu. Noi, făcând parte din a doua categorie, ne-am hotărât să găsim telecabina, bazându-ne pe harta şi pe propriile simţuri, deoarece cu localnicii nu pare să conteze prea mult dacă vorbeşti română sau engleză. Se pare că trebuie să mai vină încă mulţi alţi turişti ca să progreseze şi la acest capitol. Oricum, n-am făcut o alegere prea inspirată, deoarece singurul kilometru ce părea să ne despartă de telecabină s-a dovedit un urcuş de o oră, telecabina nu părea să meargă iar în schimb am fost îndrumaţi pe muteşte, dar contra sumei de 50 lei, să intrăm într-un fel de templu ce s-a dovedit o butaforie kitchoasă. Aşa că s-a dus de râpă vizita la templu, admiratul norilor şi a priveliştii.

Să sperăm că mâine va fi mai bine...

Doctorul din Long Kang Nan Sheng Jin (China - ziua 7)

De dimineaţă am reuşit să ajungem la micul dejun şi am fi mâncat probabil un mic dejun copios dacă am fi fost chinezi, pentru că era o abundenţă de preparate, dar majoritatea erau diverse sortimente de fierturi fără nume. Acesta fiind cazul, ne-am rezumat la o felie de pâine cu gem şi un pahar cu lapte. Bine că le-am găsit şi pe astea.

(un fel de maxi-taxi local)

Ne-am întâlnit apoi cu traducătorul antamat cu o zi înainte şi împreună cu el ne-am urcat în maşina cu şofer ce făcea parte din acelaşi pachet. Am plecat spre piaţa de luni din Shaping, aflată la vreo 30 de km în nord, pe un drum foarte aglomerat, unde traficul era la fel de nebunesc ca în Shanghai, iar claxoanele mă mir că mai funcţionau după cât erau de solicitate.

(câmp de orez pe lângă drumul Dali-Lijiang)

Pe traducătorul nostru îl cheamă Stone, este originar din Dali şi studiază marketing la universitatea din Kunming. El ne-a zis că numele lacului de-a lungul căruia am mers azi, Erhai, înseamnă ureche şi i se trage de la formă să neregulată.

(reclamă la telefonie mobilă, pentru cine nu îşi da seama din prima...)

Piaţa era destul de aglomerată şi abunda în produse diverse de la bijuterii şi haine la nenumărate sortimente de legume şi mirodenii. Tot minunându-ne noi în dreapta şi în stânga de ceea ce vedeam, am fost abordaţi prin intermediul lui Stone de o localnică venită să facă piaţa, îmbrăcată în costum tradiţional, ce căra în spate un coş la fel de tradiţional umplut deja de cumpărături. Ea ne-a invitat să-i vizităm atelierul de bumbac, ce se afla într-o localitate învecinată.

Aşa că am luat-o cu noi în maşină pe Yang Mei Xiang împreună cu toate sarsanalele ei, inclusiv o cutie cu pui vii de găină şi ne-am lăsat conduşi către satul în care locuia. Am aflat că are 45 de ani şi are o afacere de familie de peste 70 de ani, în care cumpără bumbacul, îl ţes în batice, feţe de masă şi de pat, apoi crează diverse modele şi îl vopsesc.

Casa ei are arhitectură tipică Bai, formată din 3 case unite în formă de U şi completate de un perete pentru a crea o curte interioară. Obiectele create sunt la fel de tipice, fiind vopsite în albastru şi presărate cu modele albe. Ne-a arătat imensele butoaie de lemn în care scufundă bumbacul pentru a-l vopsi, culoarea albastră fiind obţinută din frunzele unei plante necunoscute nouă, banale la formă, miros şi gust (aşa zice Şerban care a şi gustat-o).

Ne-a prezentat câteva dintre rudele ei care lucrau în diverse camere din casă, majoritatea septagenare, deoarece vlăstarii tineri ai familiei au zburat din cuib către diverse universităţi, nedorind să continue trudnica afacere de familie. Una dintre ele avea 71 de ani şi cred că vedea mai bine decât mine, pentru că înnoda cu foarte mare migală zeci de aţişoare la un imens gherghef.

Bineînţeles că am fost invitaţi să şi cumpărăm câte ceva, Yang încercând să ne bombardeze cu artileria grea, cearşafuri de pat şi, nevrând să înţeleagă că noi străbatem China cu rucsacele în spinare, a mai încercat şi cu feţele de masă. În final a trebuit să se mulţumească să ne vândă doar nişte batice.

Următoarea oprire a fost Xizhou, numit şi micul Dali, pentru că arată la fel cum arăta Dali în urmă cu mulţi ani, înainte de a deveni aşa de turistic. După ce am părăsit şoseaua naţională şi am intrat pe o străduţă mai mică, ne-am trezit asaltaţi de o invazie de biciclete conduse de tineri elevi în uniforme, ieşiţi în pauza de prânz de la şcoală. Am fost apoi la un fel de muzeu ce fusese casă a unui om de afaceri ce s-a îmbogăţit în urma afacerii cu ceai. Aici ne-am călcat în picioare cu grupuri de turişti chinezi, dovadă că renumele de a fi vechiul non-turistic Dali îl va transforma în curând într-un loc la fel de turistic. Am fost introduşi în arta preparării a vreo 4 sortimente de ceai, doar ca să fim apoi invitaţi să şi cumpărăm şi certaţi pentru că n-am făcut-o.

Am prins apoi sfârşitul unui amplu spectacol ţinut pentru masele de turişti, ce implică diverse dansuri şi povestea măritişului unei tinere chinezoaice. Ce-am prins din acest spectacol a fost că o mireasă e bine să fie cât mai mult ciupită ca tinerii însurăţei să fie copleşiţi de cât mai multe bogaţii, şi că poartă ochelari negri ca să nu se vadă cât plânsese cu o noapte în urmă.

Sătui de atâtea atracţii turistice, l-am rugat pe Stone să găsească doctorul satului ca să aflăm şi noi o poveste autentică. Nu l-am găsit acolo, dar am reuşit în apropiere de Dali, într-un sat cu un nume nesfârşit, Long Kang Nan Sheng Jin. Există mai mulţi doctori în sat, însă unul singur are licenţă, doctorul Zhao She Ming. Un doctor tânăr, de 40 şi ceva de ani, ce calcă pe urmele tatălui sau şi care continuă să-şi facă meseria în ciuda piedicilor ce i-au fost puse de-a lungul anilor. Acum conduce o mică clinică privată destul de sărac echipată, ce abia îi permite să ducă un trăi decent, dar ne-a mărturisit că a cunoscut şi vremuri mai bune, când avea o altă clinică, mult mai mare, care însă i-a fost confiscată şi demolată de către guvern. Deşi i-au fost tăiate aripile, el a rămas alături de semenii lui, simţind că e datoria lui să-i ajute, având, în mod ciudat, tarife mai mici decât ceilalţi colegi ai lui, fără licenţă.

Are în jur de 100 de pacienţi pe zi, 40.000 pe an, iar astăzi noi am fost martorii tratamentului aplicat unui mic pacient, de numai 6 anişori, ce-şi pusese la bătaie năsucul pentru o cauza probabil importantă, puţin emoţionat de ce urma să i se întâmple.

Am sfârşit ziua la un restaurant vegetarian, Bamboo Garden, aflat în apropierea hotelului nostru, construit după arhitectură specfica Bai, cu o mâncare gătită cu o foarte mare grijă. Stilul diferit de prezentare ne-a trezit interesul să aflăm cine deţine un astfel de restaurant şi am descoperit că aparţine lui Qin Xi Lin, născut în Taiwan şi crescut în spiritul religiei taoiste. Provenind dintr-o familie bogată şi nefiind mănat de interese materiale, şi-a dus la îndeplinire visul de a introduce mâncarea vegetariană în Dali. De ce în Dali, n-am reuşit să aflăm, dar cert e că mâncarea servită aici pare să urmeze cele 3 principii ale taoismului: compasiune, moderaţie şi smerenie. Cel puţin noi pe noi ne-a convins, lucru care nu se poate spune şi despre chinezi care nu prea frecventează restaurantul, forţându-l pe Qin să-l închidă în octombrie şi să deschidă altul tot în Dali, dar într-un spaţiu mai mic.

Pe curând...

In căutarea minorităţii Yi (China - ziua 8)

Azi dimineaţă, după ce am avut parte de un alt mic dejun copios similar cu cel de ieri, am plecat la drum în aceeaşi formaţie din ziua precedentă. Ne-am propus să căutăm o piaţă mai deosebită şi nu foarte cunoscută, cea ţinută de minoritatea Yi ce locuieşte în munţi şi coboară doar în anumite zile ale săptămânii special pentru aceste ocazii şi poartă costume tradiţionale.

În acest scop, am plecat spre Weishan, un orăşel aflat la 52 km sud de Dali şi populat de aproximativ 20.000 de locuitori aparţinând minorităţilor Yi şi Hui. Stone, ghidul nostru ce îndeplinea de fapt mai mult funcţia de traducător, nu cunoştea zona şi după ce atât el, cât şi şoferul au dat nenumărate telefoane, în final am poposit direct în oraş, sperând să găsim acolo ceea ce căutăm.

(orez şi porumb la uscat într-o intersecţie cu sens giratoriu)


(doamna de la cântarul pieţii)

Am coborât la turnul Gongchang, principalul punct de atracţie al oraşului şi am început să străbatem oraşul în lung şi în lat în căutarea faimoasei pieţe. După nenumărate zig-zaguri şi opriri ca să ceară Stone indicaţii, am ajuns într-adevăr la o piaţă, dar din păcate nu cea căutată. Oricât ne-am uitat, n-am zărit niciun costum, iar marfa nu oferea nici ea o prea mare varietate, fiind formată în principal din saci peste saci de orez, porumb sau fasole.

Nu ne-am lăsat bătuţi cu una cu două, aşa că am plecat iar în căutări, pe străduţele pietonale ale oraşului, pline de mici magazine de bijuterii, haine şi încălţăminte. Ce am observat în acest orăşel a fost lipsa cu desăvârşire a turiştilor, şi de-ai noştri, şi de-ai lor, cel puţin în orele în care ne-am plimbat noi pe acolo. Din acest motiv probabil, unii dintre cei pe lângă care treceam ne aruncau nişte priviri foarte mirate şi cercetătoare, de parcă eram nişte extratereştrii proaspăt debarcaţi pe aceste meleaguri.

Tot căutând renumita piaţă am dat peste câteva practici tradiţionale pe care ne-am oprit să le studiem mai îndeaproape. Astfel, am găsit cabinetul, dacă pot să-i spun aşa, al vraciului local Yao Jianhai, o cămăruţă de vreo 8 m pătraţi, cu un perete plin de rafturi şi boluri cu diverse ierburi. Am aflat că era bineînţeles o afacere de familie, el fiind a şasea generaţie, are în jur de 30-50 de pacienţi pe zi, tratează răceli şi dureri de cap şi a învăţat meseria de la tatăl sau. Din păcate, singurul lui copil nu doreşte să continue tradiţia, dar se pare că ăsta e laitmotivul zonei.

Am mai găsit şi o mică frizerie destul de ponosită, frecventată doar de cei mai în vârstă, tinerii dorind tunsori şi spaţii moderne. De fapt în oraşul asta am văzut mai multe frizerii decât în orice altă parte, parcă localnicii nu fac altceva decât să se tundă şi să se bărbierească...

Mai departe am descoperit-o pe Yang Qiao Mei, de 53 de ani, ce făcea tăiţei din orez cu ajutorul unei maşini speciale ce îi tăia în fâşii subţiri de vreo 3 m, pe care apoi îi atârnă pe beţe ca pe nişte rufe puse la uscat. Afacere de familie, bineînţeles, pe care cei 2 copii ai ei nu vor s-o continue, bineînţeles. Oare ce se va întâmpla cu toate aceste meserii tradiţionale ce au fost până acum duse mai departe din generaţie în generaţie? Oare vor muri odată cu noile generaţii ce nu-şi doresc altceva decât să fie moderni şi să studieze în oraşe mari la diverse universităţi?

Tot văzând zeci de elevi perindându-se prin faţă ochilor noştri, ne-am gândit să vedem şi noi cum arată şcoala locală. După ce a fost cerută permisiunea la poartă, am intrat în curtea şcolii Wen Hua, care era cam de dimensiunea Stadionului Naţional, dar fără gazon. Acum era plină de elevi întorşi din pauza de masă, aliniaţi frumos pe mai multe rânduri, ce se zbănţuiau de zor după regulile unei variante uşoare de kung fu. Şcoala era formată din mai multe clădiri, inclusiv un fost templu vechi de 200 de ani, ce servea de sala de reuniuni.

(pe pereţii şcolii erau fotografii cu mari oameni de ştiinţă chinezi şi nu numai. Vă las pe voi să descifraţi cine este domnul... Printre alţii: Jia Li Lue = Galileo, Ai Yin Şi Tan = Einstein, Iar răspunsul corect pentru Fu La Di este Faraday;-)

(Mahjong la greu)

(Stone, ghidul nostru)

După ce am mai bătut câteva străzi, dintre care pe unele de mai multe ori, probabil ca să fim siguri că nu ratăm nimic, am descoperit într-un final neaşteptat motivul venirii noastre aici şi anume o localnică Yi, îmbrăcată în costum tradiţional. Se pare că terminase cu piaţa nevăzută de noi şi coborâse din munţi pentru a-şi aduce băieţelul la tuns. Nu ştim dacă piaţa se afla pe undeva, dar măcar am avut confirmarea că există costume tradiţionale!

Pe data viitoare...

Doar în 8 ore cu busul până in Shangri-la! (China - ziua 9)

Astăzi am părăsit Daliul şi patul tare ca o scândură, pe care Şerban a încercat în repetate rânduri - fără să vrea - să-l înmoaie aruncându-se pe el şi aproape că a reuşit să-şi facă nişte vânătăi. Am părăsit şi frumoasa noastră curte interioară, în care ne retrăgeam în fiecare seară cu un vin bunuţ şi parfumat de Yunnan. Am descoperit că am ratat şi aici ceva, venind de dată asta prea devreme, şi anume Festivalul Internaţional de Fotografie din Dali, aflat la a treia ediţie, ce urmează să înceapă pe 25 septembrie. Dar poate că e mai bine că l-am pierdut, având în vedere că avea un motto cam dubios: "Life is elsewhere"!

Am plecat apoi la drum cu un autobuz care arăta ca un autocar de lux în poză şi care s-a dovedit a fi un fel de maxi-taxi mai mare, în care am reuşit să ne înghesuim cu greu pe ultimele două locuri disponibile de pe ultimul rând. Măcar am stat central şi nu am riscat să ni se facă rău de la drumul destul de plin de serpentine. De fapt, păcat că am stat central, că nu prea aveam de ce să ne ţinem când săltăm de pe scaun la unele denivelări mai accentuate, aşa că o luăm ori spre chinezul din stânga ori spre cel din dreapta.

Altfel drumul a fost destul de plăcut, colegii de drum fiind numai chinezi, care din când în când se holbau la faţa mea pe care, la început, se citea o scârbă totală faţă de condiţiile de drum şi faţă de obiceiul lor foarte sănătos de a scuipa din când în când în una din cele trei găleţi dispersate de-a lungul autobuzului şi a căror utilitate îmi scăpase când am urcat, dar care mi-a fost dezvăluită din plin pe parcurs. Apoi am mai fost foarte încântată când am descoperit că drumul ce ni se promisese a fi de 6 ore s-a dovedit a fi de 8 ore, că în aceste 8 ore s-a făcut o singură oprire, că nu aveam cum să-mi schimb poziţia ca să-mi dezmorţesc fundul şi că părul meu proaspăt spălat de dimineaţă a fost îmbâcsit din plin de-a lungul drumului de ţigările aprinse necontenit de aceşti minunaţi tovarăşi.

Dar, după ce am mâncat vreo 2 kg de banane cumpărate cu o zi înainte, am ajuns în sfârşit în Shangri-la sau Zhongdian, un oraş cu o populaţie de 120.000 de locuitori, o combinaţie ciudată între zona modernă, cu blocuri noi şi hoteluri luxoase, exemplu Sheraton, şi zona veche, pietonală, cu clădiri mici şi vechi şi restaurante tibetane, unde începi să simţi mirosul Tibetului.

Am observat 2 lucruri total diferite faţă de locurile de până acum. Unul: este foarte frig, suntem la 3.000 m, nu ştiu câte grade sunt, dar în sfârşit am descoperit utilitatea gecilor de ploaie şi vânt pe care le-am cărat până acum în fiecare zi cu noi fără să vedem un strop de ploaie, a hanoracelor şi a bocancilor. Practic, ne-am pus tot ce aveam pe noi şi mie cel puţin, tot mi-e frig. Al doilea: nu ştiu dacă frigul este cauza şi doar vor să se încălzească, dar oamenii de pe aici sunt mari dansatori. Noi stăm aproape de piaţă centrală, destul de măricică, unde de când am venit i-am văzut formând un fel de horă ce s-a mărit pe măsură s-a lăsat seară, în care s-au tot învârtit pe nişte dansuri tibetane foarte melodioase. Mâncarea a fost bună, am mâncat iac, care se pare că e greu de ratat pe aici, iar apoi am încercat şi vinul zonei, tibetan, parcă mai slab şi mai fructos decât cel de Yunnan.

Am încheiat seara într-un bar cu muzică tibetană, spre care ne-a mănat curiozitatea de-a vedea cum se distrează tinerii pe aici şi unde am realizat că majoritatea celor de pe aici o şi voce bună, după cum se perindau pe ring la un fel de karaoke. Numărul de eşarfe primit din partea audienţei reflectă calitatea vocii, cu cât mai multe cu atât mai apreciată vocea.

(Ga Ma Qi Li cu prietena lui Ci Li Yon Chu explicând relaţia lor prin semne)

Tot minunându-ne, am fost forţaţi să ne împrietenim rapid cu un tânăr din zona, Ga Ma Qi Li pe nume, ce ne-a invitat la masă la care stătea cu prietenii săi, aproape toţi trotilaţi cu bere Dali, mai puţin fetele, din care ne-a înmânat şi nouă câte una. A încercat să poarte o conversaţie cu noi şi deşi engleza nu-l ajută prea tare, dorinţa da, încât n-am reuşit să scăpăm de acolo decât după o oră. Şi dacă credeam că am reuşit să scot din par fumul acumulat în autobuz, atunci aici în bar s-a întors înzecit.

Azi mai puţine poze din cauza drumului dar de data viitoare ne revenim...

Templul celor 100 de găini (China - ziua 10)

Prima întâlnire pe ziua de azi a fost cu ghida noastră de aici, pe numele ei englezesc Sandy, care ne-a condus spre un templu micuţ, aflat la vreo 20 de minute de urcat pe jos de hotelul nostru. Locul se numeşte Templul celor 100 de găini datorită găinilor ce umblă în libertate în jurul lui şi care sunt sacrificate în cadrul ceremoniilor. Cred că cei de pe aici au cam exagerat cu sacrificatul şi au uitat să completeze stocul de găini, pentru că noi n-am mai găsit decât vreo 10 astfel de creaturi.

În templu ardeau tot felul de lumânări, care mie mi se păreau a fi de ceară, dar am aflat că de fapt sunt din unt de iac.

Urcuşul spre templu este străjuit de sute de steguleţe multicolore umplute cu diverse extrase din scriptura tibetană. La un moment dat am dat peste un fel de cort construit din steaguri şi am aflat că era în memoria sutelor de oameni ce au murit în timpul cutremurului de acum 2 ani. De sus, priveliştea este frumoasă, într-o parte se vede oraşul, cel vechi cu acoperişuri micuţe gri-negre, înconjurat de zona modernă, de câteva ori mai mare şi mai impersonală. În partea cealaltă se întind munţii şi câmpiile pe care din loc în loc se văd turme de iaci şi unde au loc cursele de cai în luna mai.

Am descoperit că iacul, care este un animal cam ca o vacă, dar are părul lung şi coarne ca de bivol, este principala sursă de orice e nevoie. Produce lapte din care se face unt, iaurt, brânză şi se mănâncă cam tot din el, chiar şi ochii, limba, maţele. Din ce rămâne, coarnele şi capul se folosesc pentru decor, blană pentru haine şi pămătufuri de praf, iar pielea pentru genţi şi cizme. Se pare că prin părţile astea, ca urmare a resurselor limitate, oamenii găsesc unui lucru mai multe întrebuinţări. Astfel, untul de iac se foloseşte atât la lumânări cât şi la ceai. Un asemenea ceai am băut azi în restaurantul unei prietene a ghidei, Yan Yu Mei. Ceaiul se face din ou, zahăr, lapte, ceai verde şi unt de iac. Toate ingredientele se pun într-un cilindru înalt de lemn şi se amestecă bine, le-am amestecat şi eu puţin dar nu prea am dibuit tehnica. Oricum rezultatul e bun şi săţios.

Am fost apoi în piaţă, unde oferta era îmbogăţită de omni-prezenta carne de iac în diverse forme şi mărimi, chiar şi însoţită de coadă.

(raţele de Shangri-la)

Tot pe acolo şi câteva mese de biliard pentru cei doritori de puţină relaxare (oare doamna din poză asta căuta?).

Mergând prin oraş ne-am întâlnit din loc în loc cu grupuri mai mici sau mai mari de călugări budişti, aşa că am decis să vizităm şi Mănăstirea Songzalin, aflată la vreo 10 min de mers cu autobuzul, de fapt un complex vechi de 300 de ani, ce găzduieşte vreo 600 de călugări.

Am sperat că într-un asemenea conglomerat de aşezăminte budiste o să ne călcăm în picioare cu atâţia călugări. În realitate, cu ei ne-am îmbulzit doar în autobuz, iar la mănăstire n-am dat decât peste grupuri de turişti chinezi, însoţiţi de ghizi cu microfoane care păreau să nu respecte nimic, nici măcar rugămintea de a face linişte în interiorul templelor. Cred că toţi călugării ori fugiseră în oraş din calea invaziei turistice, ori erau ascunşi în căsuţele lor modeste.

Spre seară n-am vrut să mâncăm într-un restaurant modest unde probabil că am fi făcut-o cu vreo 30 de lei, pentru că nu mi-a plăcut cum arată bucătăria, aşa că am recurs la o varianta mai elegantă, Zangxi Tibet Restaurant, ce a fost 60 de lei, unde însă am comandat o carne de iac tare ca o scoarţă de copac şi îngrozitor de sărată şi una de vită la fel de sărată, aşa că în final am mâncat mai mult cartofi cu orez şi cu ciuperci. Dar cei care serveau erau tineri şi foarte drăguţi şi doi dintre ei au ţinut neapărat să se prezinte, să ne spună că sunt tibetani şi că vor să ne cânte o melodie. Şi ne-au cântat... senzaţional, mai ales fata avea o voce incredibilă.

Am ajuns la concluzia că toţi de pe aici au voce, pentru că îi auzim necontenit la aproape orice colţ de stradă. Chiar şi pe ghida noastră o auzeam cântând din când în când azi când urcăm la templu. Cred că dacă ar veni cineva să facă o emisiune Tibetanii au talent, ar lua tot oraşul.

Rezumat pentru cei interesaţi în detalii:
Dali: cazare Fairyland Hotel, 100 lei camera/zi, traducător 100 lei/zi, maşină cu şofer 290 lei/zi, mâncare 60 lei/masă pentru două pers fără băutură - autobuz Dali-Shangri-la, 45 lei/bilet
Shangri-la: cazare Noah Inn (nu recomand, există altele mai cochete) 60 lei camera/zi, traducător 100 lei/zi, maşină cu şofer 150 lei/zi, mâncare 60 lei/masă pentru două pers fără băutură

Pe curând...