Azi dimineaţă, după ce am avut parte de un alt mic dejun copios similar cu cel de ieri, am plecat la drum în aceeaşi formaţie din ziua precedentă. Ne-am propus să căutăm o piaţă mai deosebită şi nu foarte cunoscută, cea ţinută de minoritatea Yi ce locuieşte în munţi şi coboară doar în anumite zile ale săptămânii special pentru aceste ocazii şi poartă costume tradiţionale.
În acest scop, am plecat spre Weishan, un orăşel aflat la 52 km sud de Dali şi populat de aproximativ 20.000 de locuitori aparţinând minorităţilor Yi şi Hui. Stone, ghidul nostru ce îndeplinea de fapt mai mult funcţia de traducător, nu cunoştea zona şi după ce atât el, cât şi şoferul au dat nenumărate telefoane, în final am poposit direct în oraş, sperând să găsim acolo ceea ce căutăm.
(orez şi porumb la uscat într-o intersecţie cu sens giratoriu)
(doamna de la cântarul pieţii)
Am coborât la turnul Gongchang, principalul punct de atracţie al oraşului şi am început să străbatem oraşul în lung şi în lat în căutarea faimoasei pieţe. După nenumărate zig-zaguri şi opriri ca să ceară Stone indicaţii, am ajuns într-adevăr la o piaţă, dar din păcate nu cea căutată. Oricât ne-am uitat, n-am zărit niciun costum, iar marfa nu oferea nici ea o prea mare varietate, fiind formată în principal din saci peste saci de orez, porumb sau fasole.
Nu ne-am lăsat bătuţi cu una cu două, aşa că am plecat iar în căutări, pe străduţele pietonale ale oraşului, pline de mici magazine de bijuterii, haine şi încălţăminte. Ce am observat în acest orăşel a fost lipsa cu desăvârşire a turiştilor, şi de-ai noştri, şi de-ai lor, cel puţin în orele în care ne-am plimbat noi pe acolo. Din acest motiv probabil, unii dintre cei pe lângă care treceam ne aruncau nişte priviri foarte mirate şi cercetătoare, de parcă eram nişte extratereştrii proaspăt debarcaţi pe aceste meleaguri.
Am mai găsit şi o mică frizerie destul de ponosită, frecventată doar de cei mai în vârstă, tinerii dorind tunsori şi spaţii moderne. De fapt în oraşul asta am văzut mai multe frizerii decât în orice altă parte, parcă localnicii nu fac altceva decât să se tundă şi să se bărbierească...
Mai departe am descoperit-o pe Yang Qiao Mei, de 53 de ani, ce făcea tăiţei din orez cu ajutorul unei maşini speciale ce îi tăia în fâşii subţiri de vreo 3 m, pe care apoi îi atârnă pe beţe ca pe nişte rufe puse la uscat. Afacere de familie, bineînţeles, pe care cei 2 copii ai ei nu vor s-o continue, bineînţeles. Oare ce se va întâmpla cu toate aceste meserii tradiţionale ce au fost până acum duse mai departe din generaţie în generaţie? Oare vor muri odată cu noile generaţii ce nu-şi doresc altceva decât să fie moderni şi să studieze în oraşe mari la diverse universităţi?
Tot văzând zeci de elevi perindându-se prin faţă ochilor noştri, ne-am gândit să vedem şi noi cum arată şcoala locală. După ce a fost cerută permisiunea la poartă, am intrat în curtea şcolii Wen Hua, care era cam de dimensiunea Stadionului Naţional, dar fără gazon. Acum era plină de elevi întorşi din pauza de masă, aliniaţi frumos pe mai multe rânduri, ce se zbănţuiau de zor după regulile unei variante uşoare de kung fu. Şcoala era formată din mai multe clădiri, inclusiv un fost templu vechi de 200 de ani, ce servea de sala de reuniuni.
(pe pereţii şcolii erau fotografii cu mari
oameni de ştiinţă chinezi şi nu numai. Vă las pe voi să descifraţi cine
este domnul... Printre alţii: Jia Li Lue = Galileo, Ai Yin Şi Tan =
Einstein, Iar răspunsul corect pentru Fu La Di este Faraday;-)
(Mahjong la greu)
(Stone, ghidul nostru)
După ce am mai bătut câteva străzi, dintre care pe unele de mai multe ori, probabil ca să fim siguri că nu ratăm nimic, am descoperit într-un final neaşteptat motivul venirii noastre aici şi anume o localnică Yi, îmbrăcată în costum tradiţional. Se pare că terminase cu piaţa nevăzută de noi şi coborâse din munţi pentru a-şi aduce băieţelul la tuns. Nu ştim dacă piaţa se afla pe undeva, dar măcar am avut confirmarea că există costume tradiţionale!
Pe data viitoare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu