La Moscova! (4)

La fel ca prima dată când vă scriam sunt aici, în Piaţa Roşie şi privesc oameni. Acum e noapte. Catedrala Sfântul Vasile (care a fost cât pe ce sa fie demolată din ordinul lui Stalin pentru a face mai mult loc trupelor ce defilau prin piaţă) tot din zahăr pare, iar brazii de pe lângă zidul Kremlinului fac un contrast minunat cu roşul cărămizilor. Se pare că numele Pieţii Roşii nu are nicio legătură cu era comunistă, fiind botezată aşa prin 1661 de la cuvântul 'krasnaia' (roşu) care, la vremea respectivă, însemna şi 'frumos' făcând referire la Catedrala Sfântul Vasile.

Moscova e plină de contraste: oameni modeşti păşesc discret printre limuzine de lux gonind cu viteză pe străzile aglomerate (care, în apropierea Kremlinului şi pe arterele importante au o bandă specială pe mijlocul lor pentru coloanele oficiale), zgârie-nori şi clădiri istorice puse la un loc, unele dintre cele mai scumpe magazine din lume (GUM) şi aceeaşi oameni modeşti printre care se amestecă turişti şi câţiva localnici pe care se vede traiul bun, în unele cazuri opulent. Cred că \'opulent' e unul dintre cuvintele ce definesc Moscova dar şi neamul. Aici găseşti supermarketuri care arată ca interioarele de la Versailles (Yeliseevskiy Gastronom), imense clădiri comuniste ce se întind pe mii bune de metri pătraţi şi au zeci de etaje. Se pare că la un moment dat Stalin, din dorinţa de a nu se face de râs atunci când vin străini în capitala rusă, a comandat 8 zgârie-nori cum văzuse el în afară.

Una dintre clădirile comisonate este şi cea a Universităţii de Stat despre care vă scriam zilele trecute. Comanda s-a înfăptuit aproape integral în mai puţin de doi ani cu ajutorul a sute de mii de muncitori, bună parte din ei prizonieri ai Gulagului. O singură clădire nu a fost ridicată din cauza începerii războiului. Pe locul ei s-a construit ulterior cea mai mare piscină din lume la acea vreme iar după a devenit locul unde s-a reconstruit Catedrala Mântuitorului demolată iniţial tot de Stalin. Vă dau toate detaliile acestea (şi nu sunt singurele exemple) pentru că vreau să ştiţi că la Moscova se simt cicatricile unor decizii megalomane, luate uşor. Şi, mai mult, modul acesta brut de a privi lumea îi caracterizează. Autoritatea şi subordonarea sunt parcă mai valorificate aici ca în oricare alt loc în care am mai fost.
 

Rusia este şi acum un teritoriu cu un mediu destul de închis exteriorului. Aş spune aproape ermetic. Oamenii de aici nu călătoresc foarte mult în afara ţării. Sunt îndemnaţi să creadă că au destule de văzut în ţara lor şi asta e prioritar cumva oricărei alte experienţe. În plus, au un patriotism tradus într-o mândrie exacerbată. Mândria asta se vede în felul în care se poartă, în felul în care vorbesc, până şi omuleţul din semafoare pare că stă mai drept şi când e verde şi când e roşu.

Fără să am nişte motive clare, până să vin aici, am avut tacit o oarecare aversiune faţă de Rusia, mai degrabă moştenită. Îmi aduc şi acum aminte poveştile mamaei mele, care, copil fiind, a prins momentul de plecare a nemţilor şi venire a trupelor ruse, despre cum primii mâncau la masă cu ei şi aveau tacâmurile lor şi despre cum cei din urmă prindeau găinile, le curăţau doar de pene şi apoi le fierbeau cu totul. Trăind aici câteva zile nu pot spune că mi-am schimbat părerea foarte mult însă înţeleg mai bine şi, lăsând la o parte detalii istorice, ei, oamenii sunt de-a dreptul o poezie. Una cu rima albă, poate, cu zeci de versuri, nerespectând tot timpul măsura, dar poezie.

Astăzi am intrat într-un supermarket şi am stat minute întregi în faţa raftului cu vodcă intrigat de naturaleţea cu care se cumpără zeci de sticle în doar câteva minute, de mărimea considerabilă a locului şi de varietatea de produse. Prins şi eu de febra momentului am ales o sticlă şi am luat-o cu mine. Doamna de la casă, puţin ursuză în primă instanţă, probabil pentru că nu-i vorbesc limba, a avut un zâmbet complice când a pus mâna pe sticlă, ca şi cum a înţeles că ne deosebesc foarte multe, dar că pe unele le avem în comun.

Oraşul e brăzdat de garduri (uneori mobile) din metal. Totul e îngrădit, împrejmuit, uneori fără o logică. Eşti invitat să intri în muzee, dar ele sunt mereu flancate. Accesul către muzeu se face doar prin anumite locuri deşi la unele dintre ele nu e deloc aglomerat. În parcuri aceleaşi garduri. În pieţe la fel. Nu ştiu dacă sunt mereu în gardă sau pur şi simplu e un fel de a-ţi arăta că joci mereu după regulile lor. Strecurându-mă zilele acestea prin labirintul de garduri mi-am adus aminte de fântâna cu mercur a lui Miró de la Barcelona. Nu fântâna în sine e sculptura ci mercurul din interiorul ei care, deşi e lichid, e modelat aşa cum a vrut artistul. Cumva asta se întâmplă şi aici, la un nivel mult mai mare. Nu prea poţi fi foarte creativ. Mergi pe unde vor ei, în direcţia pe care ţi-o indică, alegi doar destinaţia deşi şi asta-i discutabil în unele cazuri.

Nu-i văd ca pe un popor inovativ, dar cu siguranţă sunt hotărâţi. Au o duritate a lor. Majoritatea produselor, utilajelor, tehnologiei, este produsă pe teritoriul lor, de către ei, cu resursele lor. De cele mai multe ori nu sunt cele mai competitive sau estetice, însă sunt ale lor.

Văzându-i în habitatul lor natural pot să observ că Cehov, Gorki, Tolstoi, Puşkin, Bulgakov nu-s deloc exageraţi. Ruşii aşa sunt. Duc o luptă resemnată cu viaţa, au o tristeţe a lor, ceva ce-i chinuie şi-i împinge mai departe, ceva ce nu le dă pace, nu-i lasă să rămână nişte oameni de rând, să se piardă în mulţime şi timp. Sunt într-o luptă continuă cu ei, cu timpul a cărui scurgere îi chinuie. Au voluptatea unei răni deschise pe care încercă s-o vindece cu vodcă sau epatând în frumos, în mare, în grandios. Oamenilor ăstora le pasă de cum fac, îi doare. Lucrul făcut de ei trebuie să fie frumos, să însemne, să bucure.

(Moscova, 4 august, 2015)