La Moscova! (2)

Vreau să vă scriu câte ceva despre iubire. Pentru că în oraşul ăsta cu puternic miros de comunism am descoperit într-o zi mai multe manifestări de iubire decât mi-a fost dat să văd în ultima perioadă.

Vă spuneam ieri despre cum mi se pare mie că sunt ei, ruşii. Aşa sunt, exact aşa cum am scris. Şi tocmai de aceea parca te surprinde mai tare când îi vezi afectuoşi. Au o lumină, au o candoare, oamenii ăştia sunt o poezie. Au un fel anume de a se proteja unul pe celălalt, de a avea grijă chiar şi atunci când nu fac nimic. Îi vezi pe străzi, în parcuri iubindu-şi partenerii de viaţă şi adorându-şi cu un aer uşor morocănos copiii.

Astăzi am vizitat Universitatea din Moscova, o clădire-gigant care, dacă am fi în Trilogia Stăpânul Inelelor ar fi un fel de Mordor. În faţa ei se aşterne un tărâm de asfalt presărat din loc în loc cu ghivece mari de beton în care sunt flori colorate. E un soi de pietonală pătrată, un fel de lan de piatră care se încheie în celălalt capăt cu o privelişte de sus a restului oraşului unde, se pare, toate miresele din oraş vin să-şi facă fotografii. Din nişte difuzoare stradale se aude o muzică ce sună cam ca cea uşoară de la noi cântată în urmă cu câţiva ani la Mamaia. Îţi dă o senzaţie de litoral. E o aparentă boemie sub care oamenii de rând îşi duc traiul simplu. Toţi sunt îmbrăcaţi 'frumos', curat, asortat. Se observă cu predilecţie două direcţii de asezonare a hainelor: papucii musai de aceeaşi culoare cu bluza sau, dacă eşti curajos sau conformist (n-am înţeles încă în ce direcţie merge), îmbrăcatul din cap până-n picioare cu aceeaşi culoare.

Cu destul de puţine excepţii oamenii se uită lung la mine pe stradă. Cel mai probabil îmi simt mirosul de străin sau, şi mai rău, îşi dau seama că-s român. Sau şi mai rău, cred că sunt neamţ.

Despre România nu se ştie mai mult decât că e o ţară mică din apropierea graniţelor lor. Majoritatea au senzaţia că e extrem de mică. Acum, comparând cu vastul ţării lor, nu cred că mă miră asta prea tare.

Mai pe după-amiază m-am plimbat prin cochetul Parc Gorky şi apoi pe Râul Moscova, şi el parcă roşu. În drum spre hotel m-am oprit la Teatrul Bolshoi unde aveam să trăiesc una dintre cele mai plăcute întâlniri. Doamna Olga lucrează acum la casa de bilete care e de fapt un chioşc de metal amplasat în faţa teatrului. Lucrează aici pentru că ştie să vorbească puţină engleză. Îmi mărturiseşte că pentru un nativ de limbă rusă, engleza e un calvar. Pronunţă chinuit cuvintele dar nu se lasă. Îmi spune că a lucrat toată viaţa la Bolshoi. Că bunicul său a fost regizor tehnic şi că a murit chiar pe scena mare a teatrului într-un accident. Îmi spune că fata cea mică e soprană şi că-i tare mândră de ea. Ochii i se umezesc în timp ce recunoaşte că a îndrumat-o să facă altceva, ceva din care să câştige şi un ban. Îi spun ca sunt actor şi că o perioadă am lăsat meseria asta la o parte. Doamna Olga se uită la mine blând pe sub ramele ochelarilor, iese din chioşc să mă vadă în lumina zilei şi-mi spune, aşa din senin, că ea m-ar pune să-l joc pe Lenin. Nu pentru că am semăna fizic prea tare, dar pentru că am privirea tăioasă şi la Bolshoi e nevoie de nişte ochi care să se vadă şi din ultimul rând. Apoi mă îndeamnă să-i spun Olia, închide chioşcul şi mă ia să vizităm măcar puţin teatrul. Stagiunea e închisă şi se redeschide în septembrie.

Pe drum îmi povesteşte câte puţin de pe vremea când era costumieră, despre cum căra acasă rochii de zeci de kilograme pentru că nu se îndura să le spele cu aparatele precare din teatru. Îmi povesteşte despre iernile grele în care se îngheţa pe scenă şi-şi ascunde degetele strâmbe în capetele eşarfei albastre. Are o faţă bucălată, arată ca o zână bună uşor plinuţă cu nişte ochi ghiduşi de copil înţelept ce ştie lucruri despre lume şi are mare chef de trăit. O întreb dacă e mulţumită şi Olia nu răspunde nimic în timp ce aprinde o lumină de serviciu. Suntem în culisele scenei mari din Bolshoi. Sala e cufundată în beznă. E răcoare şi miroase a teatru. Îmi aduc aminte de prima dată când am păşit eu pe o scenă. Şi Olia răspunde că n-a ştiut până de curând că-i mulţumită. Şi-a dat seama aşa-ntr-o zi că ia parte la ceva minunat, că ajută şi ea ca oamenii să fie mai fericiţi, că ei, ruşii, au nevoie de teatru, de frumos şi că ea, Olia, dintr-un chioşc de metal de pe trotuarul din faţa teatrului e parte din minunea asta. Apoi face câţiva paşi în întuneric ca şi cum ar sta în faţa publicului şi-şi dă seama că nu se vede mai nimic. Stânjenită, îşi cere iertare că nu are cum să aprindă mai multă lumină, fără să-şi dea seama de cât de fragil şi frumos a fost momentul ce tocmai se sfârşea.

 

Aş mai fi avut câteva lucruri de scris (inclusiv mica poveste despre obţinerea vizei) însă vreau să mă opresc aici. Aş vrea să rămâneţi cu imaginea Oliei în întunericul scenei de la Bolshoi spunând despre ea că-i fericită.

(Moscova, 2 august, 2015)