Astăzi am părăsit Shanghaiul, zgârie-norii, magazinele şi maşinile luxoase, dar şi traficul nebunesc şi super aglomerat. Am ajuns la concluzia că şoferii shanghaiezi sunt mult mai înfipţi decât ai noştri. Dacă la început, când am ajuns, ne avântam pe trecerile de pietoni fără teamă, zicând: ia uite, e ca la noi, ăştia nu prea opresc pentru pietoni, după patru zile de mers prin Shanghai am ajuns să ne schimbăm părerea. Şoferii nu numai că nu opresc când sunt pietoni pe trecere, dar trec frecvent pe roşu şi, culmea, chiar şi claxonează cu impertinenţă pietonii ca să se dea din drumul lor şi să nu le taie din avânt.
Un alt lucru de care nu trebuie să ne mai facem griji este rucsacul pe care-l căram zilnic în spate şi pe care am văzut că majoritatea îl purtau în faţă, de grija hoţilor. Noi totuşi nu ne-am făcut prea multe griji pentru că avem un rucsac Crumpler cu un sistem antifurt pe care aici am ajuns să îl apreciem.
În sfârşit, ne-am urcat în avion din aeroportul pentru cursele interne, un aeroport super-modern de trei ori cât Otopeniul şi am zburat timp de 3 ore ca să străbatem jumătate de China. Lângă noi în avion stătea un tânăr chinez, pe numele lui chinezesc Zheng Tao, iar pe cel englezesc Tony, originar dintr-o provincie din nordul Beijingului. S-a mutat în Shanghai când a venit la universitate şi a plecat departe de casă pentru a cunoaşte China modernă, aşa cum e în Shanghai. Pentru că a făcut o facultate de economie şi limbi străine, a trebuit să-şi ia un nume englezesc, pentru a se putea promova şi a-şi găsi mai uşor de lucru. Într-adevăr, acum lucrează de 4 ani într-o companie multinaţională ca trader. Şi-a găsit uşor de lucru terminând printre primii 10% din promoţia lui. El ne-a spus că am venit cu o zi prea târziu în Shanghai şi am ratat o sărbătoare tradiţională, Mid Autumn Festival, foarte importantă pentru chinezi, pentru că este unul dintre momentele în care familia se reîntregeşte pentru câteva zile. Tony a fost drăguţ să ne scrie pe chinezeşte cum să cerem taximetristului să ne ducă la staţia de autobuz ;-)
După avion, urma o călătorie cu autobuzul, dar pentru asta trebuia să găsim autobuzul, lucru care nu s-a dovedit aşa de uşor de făcut. Găsisem pe internet o informaţie potrivit căreia autobuzul către Dali pleca din staţia din sud, aşa că am făcut o călătorie cu taxiul de vreo 45 min prin Kunming, un oraş de 1 milion de locuitori, ca să descoperim că trebuia să mergem în staţia din vest. Aşa că ne-am urcat în alt taxi, alte 45 de minute şi în sfârşit în staţia bună. În total vreo 70 lei, apoi alţi 140 lei pentru 2 bilete de autobuz.
Călătoria cu autobuzul a fost destul de monotonă, dar am admirat zecile de şosele suspendate din Kunming (o lecţie pentru Bucureşti cu proiectul lui încă neaprobat pentru singura autostradă suspendată), un oraş în continuă construcţie şi peisajul din ce în ce mai verde văzut de pe autostrada ce ne-a însoţit până în Dali.
Nu credeam că o să ajung să ascult muzică românească în inima Chinei şi totuşi asta se întâmplă în seara aceasta, când stăm la un restaurant pe una dintre străzile pietonale din vechiul Dali. Cei din local au selectat muzica de pe internet şi credeau că e muzică indiană, pentru că, din păcate, erau un fel de manele disco. Iar ei, ca să fie drăguţi, după ce i-am luminat în privinţa provenienţei, s-au gândit că ne-o fi dor de casă şi au mai pus o dată melodia. Dor de casă ne e, dar nu şi de manele.
Nu am apucat să fotografiem azi mare lucru fiind mai tot timpul pe drum, dar recuperăm zilele următoare.
Pe data viitoare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu