Dialoguri cu autorii LiterNet (II) - Sunt atras de personaje şi de psihologia lor mai mult decât de orice altceva

Alexandru-Radu Săvulescu se simte de mic atras de scris şi fotografiat. Cum în perioada comunistă nu exista facultate de jurnalism, se decide să-şi încerce norocul la imagine de film, unde nu reuşeşte din prima. Se hotărăşte să nu mai încerce şi se reorientează spre Geologie-Geografie. Lucrează în prospecţiune până în 1990, când, în noile condiţii create de căderea comunismului poate face, în fine, ce şi-a dorit dintotdeauna: jurnalism. Calificarea sa într-o ştiinţă a vieţii îl îndreaptă către o formă specializată a acestuia, jurnalismul de mediu. Tot din 1990 publică ocazional traduceri literare. În 1991 i se oferă ocazia de a lucra în domeniul non-profit, unde este, între altele, primul director al Centrului de Protecţie a Mediului pentru Europa Centrală şi de Est - REC România, o experienţă de care-şi va aminti mereu cu cea mai mare plăcere, apoi primul director al Centrului de Asistenţă pentru Organizaţii Neguvernamentale - CENTRAS. Publică timp de opt ani, între 1995-2002, revista Perspective, dacă nu prima, atunci cea mai longevivă publicaţie dedicată dezvoltării durabile. Din 1997 este şi consultant de comunicare în proiecte de mediu. Are mai multe expoziţii de fotografie şi este consultant literar în cinematografie. Din 2015, are o rubrică permanentă de proză scurtă la LiterNet - "Autoficţiuni".
Acest dialog este cel de-al doilea din seria unor interviuri cu autorii LiterNet-ului, după cel cu Oana Cristea Grigorescu (ce citit aici).

Mă interesează nu atât răspunsurile la întrebarea "Ce?", cât la întrebarea "De ce?"

Beatrice Lăpădat: Din 2015, semnaţi rubrica Autoficţiuni la LiterNet. În ce etapă a relaţiei dumneavoastră cu scrisul a apărut această rubrică?
Alexandru-Radu Săvulescu: Urmăream deja de ceva vreme cronicile teatrale şi cinematografice de pe LiterNet, aşa cum fac şi astăzi (deschid o scurtă paranteză ca să-l menţionez aici pe unul dintre autorii mei preferaţi, Mihai Brezeanu, care-mi place nu numai pentru ce scrie, ci şi pentru cum scrie) când, într-o bună zi, am decis să-i trimit şi eu lui Răzvan Penescu o cronică; de fapt, câteva scurte idei mâzgălite la ieşirea de la un spectacol. M-a refuzat politicos ("Nu e rea, dar nici suficient de legată pentru a fi publicată pe LiterNet"), făcându-mi însă câteva recomandări, dovadă că citise cu atenţie ce-i trimisesem. Simţindu-mă încurajat, am revenit, de data aceasta cu câteva schiţe pe care le tot retuşam de ceva timp şi cărora încă nu le dădusem forma finală. Aşa a apărut (după trei ani, ce-i drept) rubrica săptămânală Autoficţiuni.

Revenind în timp, îmi amintesc cu nostalgie de revista mea din copilărie, Pinguin, pe care am bătut-o la maşina de scris a lui Tataia, un Olivetti interbelic. Au mai contribuit la revistă câţiva colegi şi Tata. Era în anul 1969.

  

Am mai avut câteva încercări de a scrie, chiar şi un roman, dar n-am depăşit faza intenţiilor, până când, după 1989, am reluat legătura cu scrisul, ca jurnalist. Curând, am simţit însă nevoia să depăşesc cadrul strâmt al jurnalismului de informaţie, specializat, în limitele căruia îmi desfăşuram activitatea. Am făcut-o însă nu trecând la jurnalism de opinie, ci la literatură.
Am schiţat câteva proze scurte. Cei câţiva din jur cărora le-am dat să citească ce-am scris m-au taxat de "pornografic", sugerându-mi astfel indirect că ar fi mai bine să renunţ. Derutat, m-am dus şi la Gheorghe Crăciun, pe vremea aceea redactorul-şef al editurii Paralela 45, care publica autori români. Crăciun a citit ce-am scris, m-a încurajat să continui şi mi-a făcut şi câteva scurte observaţii. Fiindcă una dintre schiţele mele se lega ca temă de colecţia pe care o superviza, Biblioteca erotică, mi-a arătat o carte pe care o avea pe birou şi m-a întrebat dacă n-aş vrea să o traduc. Am acceptat pe loc, fără să mai stau pe gânduri. A urmat, la scurt timp, o a doua traducere, un alt volum din aceeaşi colecţie. A fost o experienţă extrem de interesantă şi plină de învăţăminte, pentru care îi mulţumesc. N-am mai apucat să vorbim despre textele mele înainte de dispariţia sa prematură.
Restul ţine de LiterNet.

B.L.: Prozele scurte pe care le semnaţi au adesea aerul unor bombe care stau să explodeze: încărcate de absurd uneori, alteori populate de imagini suprarealist-onirice sau ducând cititorul pe o pistă care îl face să creadă că e pe cale să se întâmple ceva "extraordinar". Dar acel "senzaţional" se închide brusc şi tăcut, trimiţând cititorul mai degrabă la introspecţie decât la satisfacţia unei tensiuni rezolvate printr-un deznodământ spectaculos. De unde vine acest interes pentru "micul eveniment", pentru "mica fantezie" sau pentru întâmplarea "măruntă" de viaţă?
A.-R.S.: Nu ştiu dacă am o explicaţie pentru asta. De altfel, nu mă gândesc foarte mult la ce scriu, nici la cum scriu, folosesc pur şi simplu ideile care-mi trec prin minte, încercând să le redau cât mai bine în cuvinte. Iar amintirile mă bântuie permanent; visez, de asemenea, des, observ cu intensitate lucrurile şi oamenii pe lângă care trec pe stradă etc.
E interesant că aţi menţionat întâmplarea "măruntă" de viaţă. Sunt şi un mare amator de istorie, dar nu mă interesează istoria "mare", bătălii, cuceriri etc., ci tocmai "mica istorie", viaţa de zi cu zi a oamenilor din epoca respectivă, obiceiurile, moravurile, ce mâncau, ce beau, cum arăta viaţa de familie, ce limbă vorbeau, ce religie aveau, cum se îmbrăcau, cum călătoreau etc. În plus, mă interesează nu atât răspunsurile la întrebarea "Ce?", cât la întrebarea "De ce?".

B.L.: Portretele pe care le creaţi în Autoficţiuni dau naştere unor personaje extrem de bine conturate chiar şi când textul e de dimensiuni foarte reduse. Că e vorba de Rada, una dintre femeile de care naratorul e îndrăgostit, de doctorul Roşculeţ al copilăriei dumneavoastră, de un cizmar sau de figura unei mame boeme, cititorul se întâlneşte cu personaje bizare, fascinante, care aduc cu ele culorile şi ritmurile unor lumi fie foarte actuale, dar care par să încarce cotidianul de un soi de vrajă ce scapă privirii grăbite, fie strălucirea unor lumi de altădată, învăluite în nostalgie. Ce vă captează cel mai mult la o persoană astfel încât să vă facă să doriţi să îi acordaţi privilegiul filtrului fictiv?
A.-R.S.: Sunt atras de personaje şi de psihologia lor mai mult decât de orice altceva. Alegerile mele oscilează însă între personaje reale, pe care încerc să le descriu cât mai obiectiv, începând cu numele real, pentru că sunt convins de predestinarea numelor, şi personaje ficţionale, fie pe de-a-ntregul, fie doar parţial. Desigur, chiar personajele reale pot fi trecute printr-un filtru subiectiv, fiindcă amintirile mele pot fi incomplete, sau pur şi simplu filtrate de timp. Iar personajele ficţionale pot fi / sunt amestecuri de diverse caractere, cu nume complet inventate. Cel mai mult scriu la persoana întâi, dar adesea şi acesta este un personaj în mare măsură ficţional.

B.L.: Există pericole în scrierea autofictivă? V-a afectat vreodată viaţa personală faptul că aţi evocat oameni care fac sau au făcut parte din realitatea dumneavoastră?
A.-R.S.: Resimt două feluri de ameninţări. Prima ar fi chiar teama de mine însumi. Mă tem să nu pătrund prea adânc în propriul meu eu, mă tem să nu descopăr că am şi laturi întunecate, să nu descopăr că, de fapt, sunt altcineva decât cel care pretind că sunt, sau că succesele cu care mă laud sunt, de fapt, ratări.
A doua ar fi teama de a nu fi perceput greşit, teamă care, la rândul ei, are două aspecte. Unul ar fi că aş putea să mă fac de râs, al doilea că aş putea răni involuntar sensibilitatea cuiva despre care scriu.
Şi da, m-am certat cu oameni care s-au simţit jigniţi de ce am scris, deşi am încercat să evit pe cât pot acest lucru.

B.L.: Care sunt limitele dumneavoastră - mă refer în special dintr-o perspectivă etică - în joaca de-a autoficţiunea?
A.-R.S.: Adevărul e că încă le testez. Din punctul meu de vedere, niciun subiect nu ar trebui să fie tabu, orice ar trebui să poată fi discutat, dezbătut, analizat. Dar nu e aşa. De fapt, secretul care a învăluit până târziu moartea mamei mele este cel care m-a făcut să caut informaţia, să caut dialogul care mi-a lipsit în copilărie. Şi pe care nu l-am găsit încă.
Există în continuare în jurul meu foarte multă lume care evită orice discuţie mai intimă, orice mărturisire.
Iar la modul general, dezbaterea de idei se transformă prea repede în atac la persoană.

B.L.: Cum aţi caracteriza schimbările pe care responsabilitatea unei rubrici săptămânale le-a adus în ritmul de lucru şi, de ce nu, chiar în stilul literar pe care îl cultivaţi?
A.-R.S.: Cred că mă ajută, mă obligă să mă aşez la masa de lucru şi să respect un termen limită. Pe de altă parte, apare întrebarea dacă scriind proză scurtă nu-mi irosesc energia într-o direcţie care mă va împiedica să mă concentrez pe ceva mai important.

Limbile străine sunt o poartă deschisă către alte culturi

B.L.: Mi-aţi mărturisit că tatăl dumneavoastră v-a spus: "Nu am înţeles niciodată prea bine cu ce te ocupi". Cum i-aţi răspunde astăzi?
A.-R.S.: El n-are nicio vină. Problema e că eu însumi nu ştiu cum să mă descriu prea bine. În orice caz, n-aş putea să spun într-un singur cuvânt ce fac, cum ar fi: medic, arhitect, inginer.

B.L.: Aţi făcut parte, în tinereţe, din lotul olimpic lărgit de tir, fiind inclusiv campion naţional de juniori la ceea ce pe atunci se numea IEFS, Institutul de Educaţie Fizică şi Sport. Cum a influenţat această pasiune alte domenii din viaţa dumneavoastră, inclusiv interesele intelectuale? Credeţi că parcursul dumneavoastră ar fi fost diferit fără relaţia cu acest sport?
A.-R.S.: Tata a făcut şi el tir, pistol viteză, cu rezultate bune. Când am fost destul de mare, m-a dus la IEFS, unde am început cu puşca, la care am şi rămas pentru că am început să am rezultate.
Cred că orice sport de performanţă te ajută să evoluezi fizic şi psihic, să-ţi cunoşti limitele, să încerci să ţi le depăşeşti.
În plus, în epoca comunistă, sportul era practic singura cale de a călători în străinătate (chiar dacă numai în ţările comuniste).
Poate că a reprezentat şi un punct slab, pentru că, fiind un sportiv bun, nu mi-a fost frică să pic la admiterea de la facultate, pentru că urma să fiu luat la un club militar; n-aveam să fac armata la trupă.
Poate că altfel m-aş fi concentrat mai mult pe admitere şi aş fi reuşit-o din prima.

B.L.: Înainte de a deveni student la Geologie, aţi încercat mai întâi să intraţi la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. De ce nu aţi reuşit admiterea la IATC?
A.-R.S.: Fotografiam mult în perioada aceea şi vedeam multe filme la Cinematecă (maeştrii sovietici - Eisenstein, Pudovkin, neorealismul italian - Rossellini, de Sica, tot ce se putea vedea pe atunci din cinematografia mare). M-am pregătit serios pentru examen, eram decis să devin operator şi să fac filme documentare, dar cu toate acestea n-am trecut nici de proba eliminatorie. La proba orală, una dintre întrebări a fost cum se numea operatorul filmului La Moara cu Noroc, de Victor Iliu. Îmi stătea pe limbă numele lui Ovidiu Gologan, dar nu mi l-am amintit decât după ce am ieşit din sală.
Am o bună memorie vizuală, uneori mă întâlnesc cu oameni pe care nu i-am văzut decât o dată în viaţă sau pe care nu i-am mai văzut de zeci de ani şi îi recunosc imediat; în schimb, am o mai proastă memorie a numelor, pe care nu le ţin minte decât cu greu şi pe care le mai şi uit repede. Oricum, profesorul cu care luasem lecţii particulare îmi spusese că cele câteva locuri disponibile (trei-patru pe an, cred, pe atunci) la Imagine de Film şi Televiziune sunt deja "ocupate" pentru următorii doi-trei ani, nu voi putea intra din prima oricât de bine m-aş prezenta şi că, dacă vreau cu adevărat să intru la facultatea asta, va trebui să insist, ceea ce n-am făcut.

B.L.: După 1990, aţi trecut de la geofizică - specializarea pe care aţi urmat-o la Geologie-Geografie - la jurnalism de mediu, domeniu în care aţi primit şi câteva premii. Ce face mai precis un jurnalist de mediu şi care credeţi că este, sau ar trebui să fie, relevanţa lui astăzi?
A.-R.S.: În opinia mea, un jurnalist de mediu face exact ce face şi unul generalist, doar că o face nu doar de pe poziţia unui bun comunicator, ci şi a unui specialist într-una dintre "ştiinţele vieţii" - biologie, geologie, geografie etc., ceea ce-i permite să înţeleagă limbajul complicat, uneori chiar abscons al oamenilor de ştiinţă, pentru a-l traduce în cuvinte nu atât simple, cât mai ales atractive şi inteligibile publicului larg.
Fiindcă subiectele de mediu sunt prin definiţie complexe, orice abordare a lor ar trebui să fie cât mai echilibrată, să permită exprimarea unor puncte de vedere cât mai diverse, chiar opuse ("audiatur et altera pars", ar spune Seneca), astfel încât cititorul (ascultătorul, telespectatorul) să-şi poată forma singur o părere.
Aş adăuga aici că subiectele propriu-zise de mediu nu pot fi tratate separat de cele sociale, economice, politice etc., de care sunt intim legate. Subiectul ar fi, de aceea, mai degrabă "sustenabilitatea", un termen care nu a prins însă în limba română, cum nu a prins nici conceptul. E vorba despre o abordare integrată, în care încerci să vezi un fenomen în toată complexitatea sa, nu într-un mod simplist.
M-am ocupat de acest subiect încă din primele luni ale anului 1990, şi o mai fac sporadic şi astăzi. Între 1995-2002, am fost redactorul-şef al unei publicaţii dedicate exclusiv acestei teme, Perspective - revista dezvoltării durabile, al cărei impact mă tem că a fost mai redus decât mi-aş fi dorit.
În realitate, în ciuda unor premii naţionale de care-mi aduc aminte cu plăcere, unul fiind primit chiar din mâna regretatului Radu-Anton Roman, cele mai multe şi importante articole le-am publicat în SUA, Regatul Unit şi Canada, unde interesul pentru mediu este considerabil mai mare decât la noi.

B.L.: În ceea ce priveşte profesia, aţi schimbat multe domenii, care par uneori chiar contradictorii - de la geofizician şi jurnalist de mediu până la consultant în comunicare şi traducător. Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, ce profesie aţi alege?
A.-R.S.: Probabil că astăzi m-aş face bucătar. Sau poate arheolog? Ori psiholog? Ceva practic, în orice caz, pentru a-mi putea câştiga existenţa, fiind în acelaşi timp şi util societăţii.
Când eram mic, mi se punea adesea întrebarea: "Ce vrei să te faci când o să fii mare?". Evident, toţi aşteptau să răspund "doctor", fiindcă bunicul meu era un medic reputat, iar tatăl meu era la rândul lui medic, iar eu se presupunea că ar fi trebuit să continui pe această linie. Şi tocmai din cauza acestei presiuni, fiindcă ştiam că se aşteaptă acest răspuns de la mine, nu am putut niciodată să-l dau.
Jurnalismul de mediu a reprezentat pentru mine o prelungire a experienţei căpătate ca geofizician, iar geofizica a fost pentru mine o formă de evadare din cenuşiul la care aş fi fost condamnat într-o viaţă de birou sau de lucru în fabrică în comunism. Ajungând în locuri dintre cele mai izolate, dar şi bătute de soartă, am avut ocazia să-mi dau seama atunci de distrugerile făcute de om în goana sa pentru "cucerirea naturii", cum se spunea pe atunci. Am considerat de aceea după 1989 că este o datorie pentru mine să mă ocup de protecţia mediului. În acest domeniu am făcut câte puţin din toate - management, instruire - dar destul de repede m-am convins că problema fundamentală este comunicarea, sau mai precis lipsa de comunicare, sau proasta comunicare. Cred că problema persistă şi astăzi, n-a fost nici pe departe rezolvată, ba chiar s-a acutizat.

B.L.: Aţi crescut într-un mediu în care vorbitul în engleză şi franceză făcea parte din cotidian. Aţi studiat franceză cu doamna Vlădescu, pe care o numiţi, în autoficţiunea pe care i-aţi dedicat-o, "o figură luminoasă a copilăriei mele". Credeţi că aţi avut un avantaj în viaţă datorită contactului precoce cu limbile străine? Cum resimţiţi felul în care copiii de astăzi învaţă limbile străine în raport cu stilul care se practica atunci când eraţi dumneavoastră copil?
A.-R.S.: Aproape că mă simt prost că nu ştiu decât engleza şi franceza. Mama şi rudele mele din partea ei vorbeau şi germana şi maghiara încă înainte să se ducă la şcoală - avantajul cuiva care a crescut la Braşov, pe atunci un mediu multicultural, acum, mai puţin. Limbile străine nu-ţi oferă doar un mijloc de comunicare, ci sunt o poartă deschisă către alte culturi. Odată cu limba, am învăţat de la Madame Vlădescu o mulţime de lucruri care m-au făcut să mă simt acasă de câte ori am călătorit în Franţa. La fel s-a întâmplat cu engleza pe care am învăţat-o de la Tataia, care-mi citea sonetele lui Shakespeare pe când mai eram încă în burta Mamei.
Ce cred eu că le lipseşte copiilor de astăzi - alor mei le-a lipsit în mod cert - este limba latină. Nici eu n-am studiat-o prea serios la liceu, pe atunci la real se făcea doar în clasa a IX-a. Dar ceva-ceva tot mai ştiu. Suficient cât să înţeleg de ce Eminescu scria "ânger" (de la angelus) sau "rîu" (de la rivus) şi nu "înger", respectiv "râu", cum scriem noi astăzi.

Abia la Buenos Aires şi Montevideo am înţeles de ce iubesc tango-ul

B.L.: Cum v-aţi întâlnit cu tango-ul? Cum aţi trăit, la nivel corporal, această nouă pasiune, cu atât mai mult cu cât v-aţi format anterior într-un sport, tirul, care pare să aibă prea puţin de-a face cu dansul?
A.-R.S.: Mă duceam la un curs de salsa, când, la un etaj mai jos, am auzit prin uşă muzică de tango. N-am mai ajuns la salsa.
Până să ajung în Buenos Aires şi Montevideo, intuiam însă doar despre ce e vorba în tango, dar abia la el acasă am înţeles cu adevărat de ce-l iubesc. E mai mult decât muzică şi coregrafie, e un stil de viaţă. Nu spun mai mult, pentru că dacă intrăm în subiectul ăsta, nu ne mai oprim.
Poate părea curios, dar tango-ul are totuşi o mulţime de elemente comune cu tirul, ca şi cu yoga sau cu karate-dō. În special respiraţia, autocontrolul şi echilibrul.

B.L.: Ce înseamnă faptul de a fotografia tango-ul prin comparaţie cu orice alt tip de fotografie?
A.-R.S.: Fiecare fotograf (de tango) are propriile sale obiective. Ce mi-a plăcut mie în primul rând să surprind este bucuria de pe feţele dansatorilor, acel zâmbet de fericire ca de pe altă lume care te transfigurează când devii pentru trei minute una cu partenerul (mai multe, inclusiv fotografii, aici).
Din punct de vedere tehnic, fotografia de tango este extrem de dificilă din cauza condiţiilor - întuneric şi mişcare. De asemenea, pentru că trebuie să fii cât mai discret, să interferezi cât mai puţin, preferabil chiar deloc, cu magia creată între cei doi parteneri, pentru a nu o frânge.

B.L.: Tango-ul este, înainte de toate, un stil de gândire, o atitudine care trebuie trăită şi exersată înainte de a trece la executarea unui set de mişcări. Care sunt, după dumneavoastră, ingredientele de care este nevoie pentru a avea o experienţă tango reuşită în toată amploarea semnificaţiilor acestui fenomen?
A.-R.S.: Prima diferenţă pe care am sesizat-o în Argentina şi Uruguay faţă de ce învăţasem la noi a fost că dansul începea cu... o pauză, în care partenerii ascultau cu atenţie muzica, căutând să o înţeleagă, pentru a o putea apoi urma fără ezitare. Şi că abia apoi urma îmbrăţişarea, care lua şi ea destul timp şi era făcută cu mare atenţie. Cam o treime din melodie trecea în pregătiri, până să înceapă dansul propriu-zis.
Apoi, am mai învăţat că dansul e format şi din... pauze. De altfel şi muzica e sincopată, cu pauze.
În fine, am mai aflat că rolurile în pereche sunt clare: bărbatul conduce, iar femeia urmează. Dar nu e aşa de simplu. De fapt, prin îmbrăţişare, bărbatul creează un spaţiu de siguranţă în jurul partenerei, dar ceea ce propune el trebuie confirmat de ea. Bărbatul sugerează, într-adevăr, mişcarea pe care o doreşte, însă plecarea propriu-zisă o dă femeia, care confirmă dorinţa bărbatului şi care, de aceea, practic, o urmează. Dacă bărbatul sugerează o mişcare cu care femeia nu e de acord, fie fiindcă vede sau simte că se vor ciocni cu altă pereche, fie din alt motiv, bărbatul nu insistă, face atunci altă "propunere", pleacă într-altă direcţie, sau face o mişcare mai puţin amplă; oricum, îşi adaptează instantaneu planul. Există în tango această uimitoare înţelegere reciprocă între parteneri, chiar şi atunci când dansează pentru prima dată împreună.

B.L.: Preferinţele dumneavoastră în materie de literatură sunt în mod special legate de nume mari, integrate în canon: de la Homer şi Shakespeare până la Borges şi Kavafis. Literatura foarte recentă pare să nu vă fi marcat într-un mod fundamental. Cum vă explicaţi asta?
A.-R.S.: Orice aş face, mă reîntorc la clasici. Poate că am această reacţie pentru că am avut timp să revin la ei, uneori şi de mai multe ori, în timp ce pe scriitorii mai noi îi cunosc de mai puţin timp, iar pe mulţi încă aştept să-i descopăr (am peste treizeci de cărţi care îşi aşteaptă rândul la citit, şi continui să mai cumpăr şi altele, deşi poate ar trebui să mă opresc pentru o vreme).
Am devorat însă cu o poftă insaţiabilă mii de pagini de literatură românească contemporană în ultima vreme - Mircea Cărtărescu, Nora Iuga, Ana Blandiana (în opinia mea, o uriaşă prozatoare, nu numai poetă), Ion Vianu sau Veronica D. Niculescu. Şi, desigur, Herta Müller.

B.L.: Figurile pe care le admiraţi cel mai mult în universul cinematografic sunt Charlie Chaplin şi Ingmar Bergman. Două paradigme foarte diferite, una a comediei subversive, cealaltă a introspecţiei care bulversează până la transfigurare. Cum împăcaţi aceste extreme? Vă identificaţi cu ele? Vă influenţează propriul univers literar?
A.-R.S.: Pentru mine, Chaplin este unul dintre cei mai fini, delicaţi, romantici, melancolici, visători cineaşti. Un autor total şi un extraordinar compozitor de muzică de film. La toate filmele lui îmi dau lacrimile, iar, când îi ascult melodiile, mi se face pielea de găină.
Tematica lui Bergman îmi e foarte apropiată - alienarea, problemele cuplului. Iar imaginea operatorului său preferat, Sven Nykvist, este pur şi simplu fascinantă.
Lumea filmului e însă populată de nenumăraţi autori excepţionali. Numesc câţiva la întâmplare: Tarkovski, Fellini, Rohmer, Varda, Godard, Mihalkov, Kubrick, Woody Allen, Orson Welles, Kurosawa, Ciulei, iar lista ar putea continua pe pagini întregi. Le-aş revedea oricând filmele cu încântare.
Pe unii îi admir, dar pe alţii chiar îi invidiez. Când am văzut Lost in Translation, de Sofia Coppola, aproape că am fost gelos că n-am făcut eu filmul.

B.L.: Aţi avut ocazia să călătoriţi pe mai multe continente şi să interacţionaţi cu mai multe culturi. Ce înseamnă "acasă" pentru dumneavoastră?
A.-R.S.: Cred că "acasă" va rămâne pentru mine totdeauna locul unde m-am născut şi am crescut. Dar m-am simţit bine peste tot unde m-am aflat într-o companie interesantă, de la Cercul Polar de Nord până în Africa de Sud şi din Japonia până în Argentina. Fiecare cultură e atât de diferită de a noastră şi sunt atât de multe lucruri de învăţat peste tot, încât n-ai timp să te plictiseşti când călătoreşti. Dar ca acasă nu e nicăieri, fie şi pentru că fiecare lucru, fiecare loc e impregnat cu memoria înaintaşilor tăi, oamenii care ţi-au dat viaţă şi te-au crescut, şi datorită cărora eşti ceea ce eşti. Deşi sunt bucureştean, rezonez însă în mod egal cu Iaşiul lui Mamaia, sau cu Braşovul lui Mama.

Toţi avem, câteodată, nevoie de fricile şi fericirea altuia în buzunar

Poveste pentru Maria, cea de-a treia carte a scriitoarei şi a omului de radio Ioana Bâldea Constantinescu este, fără pic de îndoială, o carte de o sensibilitate rară şi una dintre cele mai frumoase cărţi despre maternitate şi copilărie. Ioana adultă şi Ioana mică şi-au dat mâna şi au compus cel mai sincer jurnal despre ce înseamnă să ai un copil. Regăseşti, în Poveste pentru Maria, infinit de multă iubire transcrisă în unele dintre cele mai frumoase pagini în care se întâlnesc seri de lectură, îngheţate cu arome din poveşti şi dragoni, neapărat dragoni.
Cartea vine la pachet cu propriile reguli, aşa cum pare să fie şi iubirea dintre cele două, mamă şi fiică. Şi amândouă par să funcţioneze de minune aşa. Cu bucurii şi cu frici deopotrivă. Sunt regulile scrise pe măsură ce viaţa înaintează, sunt reguli şi jocuri inventate pe loc, sunt poveştile care se scriu şi se rescriu în fiecare secundă, hrănite de zâmbete, îmbrăţişări şi mulţi pupici.
Este o "carte pentru oameni mari", cu poveşti ţesute din atenţia nemărginită pe care mama, scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu, i-o acordă fetiţei sale, Maria, chiar şi atunci când în mintea sa se organizează, la secundă, interviurile pentru emisiunea Oraşul Vorbeşte.
E o carte care s-a scris dintr-o iubire de poveste, dar cât se poate de reală. Cu propriile reguli, cu poteci nesfârşite pe care să poţi merge mână în mână cu micul co-autor, responsabil pentru o colecţie impresionantă de dragoni pe care o veţi regăsi în carte.
Despre noua sa carte, Poveste pentru Maria, ne povesteşte mai multe Ioana Bâldea Constantinescu, într-un interviu acordat LiterNet, pentru care îi suntem recunoscători.

Mihaela Pascu-Oglindă: Aş vrea să încep prin a spune că este, pentru mine, cea mai frumoasă carte despre maternitate, despre joaca dintre mamă şi copil, despre legătura aceasta la fel de magică precum dragonii şi despre ce înseamnă să fii mamă şi copil în acelaşi timp. Cum ai simţit reuniunea dintre "Ioana mică" şi "Ioana adult" în Poveste pentru Maria?
Ioana Bâldea Constantinescu: Mulţumesc din suflet. Cuvintele astea bune contează enorm, mai ales că asta e o carte care vine la pachet cu anxietăţi, cu vulnerabilizare asumată, dar nu mai puţin nevralgică şi, în sfârşit, cu o anumită conştiinţă a hibridizării, a nuanţei care, la noi pe rafturi, nu dă bine. Pe piaţa noastră mică e musai să publici în culori tari. Să fii uşor încadrabil, delimitabil, analizabil. O carte cu elefanţi roz pe copertă stă cel mai des în secţiunile de literatură pentru copii, una în care se joacă o mamă şi un copil, are toate şansele să fie de parenting. Şi, totuşi, dincolo de primul nivel de lectură sunt şi alte lucruri... Mă bucur mult când cineva îşi face un strop de timp să-mi spună că le-a văzut. Sunt recunoscătoare pentru asta.
Pe "Ioana mică" am recuperat-o textual în cartea asta. La modul concret, ea e undeva, pe covor, de fiecare dată când Maria desface o cutie nouă de Lego sau când râde în timp ce citeşte. Sau când are coşmaruri de copil, a căror materie încă îmi e tulburător de familiară. Ea se ţine de zgarda lui Colţun, câinele din carte, câinele meu ca nimeni altul, pe care Maria îl vrea mereu repovestit. Acum e câinele nostru. Îmi place mult gestiunea asta comună. Şi îmi place şi "Ioana mică", aşa cum nu mi-a plăcut niciodată când, vorba englezului, umblam în papucii ei.

M.P.O.: Scrii, la un moment dat, şi despre faptul că maternitatea poate canibaliza opera, amintind că Elif Shafak se temea pentru eul auctorial. Cum ai făcut împărţirea aceasta între mamă şi scriitor pentru o carte care este chiar despre Maria, fetiţa ta?
I.B.C.: Până acum a fost un act chirurgical. În cartea aceasta, însă, lucrurile au mers firesc, poate şi pentru că singura mea obsesie a fost sinceritatea. Nici nu ştiu unde sunt graniţele. Sunt mama copilului pentru care e scrisă povestea. A copilului din poveste. Şi, în sfârşit, a poveştii. Mă am pe mine, tripartită şi, totuşi, numai una de ceva timp. M-am obişnuit. Identităţile au fuzionat. Sigur, una din ele e mai puternică şi e relativ uşor de ghicit care. Într-un fel, cred că şi asta mi-a fost, cumva, important. Să-i arăt copilului meu că povestea nu e un alt copil, un candidat la aceleaşi tandreţuri şi complicităţi, ci o jucărie pentru noi toţi, de care ne putem bucura împreună şi în spaţiul căreia putem să şi plângem, dacă ne vine. Numai puţin.

M.P.O.: Cartea este una care îndeplineşte şi funcţia de "geamandură". E un rol pe care i-l atribui chiar tu în paginile sale. Care ar fi, mai pe larg, rolul pe care îl are cartea aceasta în viaţa ta şi ce rol crezi că va juca în viaţa cititorilor?
I.B.C.: Ah, ce întrebare grea:-). Pentru mine e un fel de loc de joacă mixat cu un obiect al memoriei. Nu ştiu ce va fi pentru cititori. Pentru o anumită cititoare sper din suflet să rămână un loc unde există dragoni, mult după ce ficţiunea va fi cedat locul cotidianului făcut mai mult din concret şi mai puţin din imaginabil.

M.P.O.: "Eşti minunea mea. Irepetabilă". Am extras din carte o declaraţie unică de iubire. Ai avut temeri când ai scris cartea, ştiind că te aşteaptă cel mai important cititor? Care au fost cele mai mari frici?
I.B.C.: Încă am temeri. Deocamdată am văzut încântarea, ştiu că, pe măsură ce trec anii, pot apărea şi obiecţiile... I-am cerut voie Mariei să scriu despre ea. Şi ea, Maria de-acum, a vrut să fie scrisă. Eu sper să se mai agaţe o vreme de mâna unei mame dezvrăjite, care nu e nici compendiu culinar, nici regină neîncoronată a creşterii copiilor şi nici măcar un om care şi-a găsit locul, literar vorbind. Cred că un părinte care încă mai caută lucruri, care nu se ia foarte tare în serios şi care înţelege că orice act de învăţare trebuie să aibă în el măcar un strop de plăcere îţi dă voie şi ţie să fii curios, să râzi (uneori chiar şi de tine), să greşeşti. Şi să faci toate astea ştiind că, aşa cum scrie Maurice Sendak, există un loc unde tu eşti şi vei fi mereu cea mai iubită sălbăticiune de pe lume.
Aş vrea ca locul acela să fiu eu. Orice s-ar întâmpla. Şi cred că despre asta e, cumva, şi cartea...

M.P.O.: Cred că foarte multe mame se vor regăsi enorm citind Poveste pentru Maria şi cred că le va fi de folos în multe privinţe. Ce înseamnă să scrii o carte în care să dezvălui atât de mult şi, în acelaşi timp, să existe şi un "aşa, de-ale noastre. Din cele care nu se scriu"?
I.B.C.: Mulţumesc. Mă bucur că ai văzut asta. Înseamnă că protejezi intimitatea copilului şi o expui pe a ta. Fricile tale, nu fricile lui. Sunt zile în care încă mă întreb de ce am scris cartea asta şi zile în care ştiu sigur că realitatea noastră, necosmetizată, e povestea mea. Pentru Maria, dar a mea. Povestea din care sunt făcută. Un flecuşteţ important. De ţinut în buzunar. De când era foarte mică, Maria îmi pune mereu ceva în buzunar "pentru noroc". Indiferent dacă în ziua aceea am un interviu greu sau merg la doctor, sau, pur şi simplu, e o zi obişnuită, în care trăim separat nişte ore pe care le-am vrea mai scurte, mai puţine. Ea e foarte creativă în alegerile ei. Eu m-am moşmondit nişte ani până am încropit un trifoi cu patru foi (mă rog, vreo două sute) identitar. Dar îl dau mai departe cu toată inima, tocmai pentru că fericirea e fragilă şi greu de păstrat, pentru că lumea are dinţi, pentru că tuturor ne e frică şi pentru că toţi avem, câteodată, nevoie de fricile şi fericirea altuia în buzunar, minuscule, dar prezente, ca să ne amintim cine suntem şi pentru ce ne zbatem.

M.P.O.: "Eu urăsc regulile". Poveste pentru Maria nu seamănă cu nicio altă carte despre maternitate şi copilărie, pentru că maternitatea şi copilăria au, în povestea voastră, propriile reguli. Cum simţi relaţia ta cu scrisul şi literatura, ţinând cont de cele de mai sus?
I.B.C.: Variabilă. Pot trăi fără literatură. Am avut deziluzii consistente legate de ea. Faptul că în mintea mea rulează poveşti e o ciudăţenie simpatică, de care mă bucur uneori. Şi care mă ajută să diger viaţa. Uneori. Nu simt mereu nevoia să dau poveştile astea mai departe. Nu simt nevoia să aparţin unui grup, unui teritoriu literar, unei generaţii, unui stil, unui gen, unei bisericuţe scriitoriceşti şi aşa mai departe. Şi ai dreptate, pentru mine literatura a fost mereu o chestiune de libertate. Nu e că nu mă afectează opiniile altora, dimpotrivă, dar mi se pare incredibil că există o maşinărie cu posibilităţi aparent infinite, care locuieşte în capul tău şi prin care poţi să-ţi încerci puterile din nou şi din nou, naiv sau orgolios, steril sau... nu :)
Publicarea şi receptarea pot fi momente foarte frumoase sau cumplit de angoasante, dar scrisul, explorarea, lumea asta mereu nouă care se cere cucerită... după cum ştii şi tu, astea sunt aventurile care te cheamă înapoi.

M.P.O.: Întrebarea ultimă e un formular în alb în două părţi:
I. Ce ai vrea cel mai mult să ştie cititorii despre această carte?
I.B.C.: Că e de dragoste. Chiar este.

M.P.O.: II. Ceva ce nu te-a mai întrebat poate nimeni până acum, dar îţi doreşti să spui.
I.B.C.: Că ea chiar e aşa. Un copil obişnuit şi, totuşi, fermecat, pe care nu-l poate cuprinde nicio literatură şi pentru care merită, totuşi, să încerci toate mările cu degetul. Ca toţi copiii.

***

O poveste de la lansarea cărţii Poveste pentru Maria aici.
 Citiţi o cronică a cărţi Poveste pentru Maria.
 Citiţi un fragment din Poveste pentru Maria.

Scriitorul ilustrator preferat al copiilor din toată lumea

În epoca sovietică, lumea cărţilor pentru copii era relativ liberă, lipsită de cenzură, de propagandă şi de alte prostii ideologice. Aşa că m-am aruncat în acest domeniu fără să stau pe gânduri.
(Kęstutis Kasparavičius)
 

Kęstutis Kasparavičius, unul dintre cei mai apreciaţi şi premiaţi la nivel internaţional scriitori de cărţi pentru copii, salută publicul de mici cititori din România. Şi îl salută cu (deocamdată) două titluri EXTRAsimpatice: Povestea lucrurilor şi Viaţă de câine, apărute la Editura Vremea.

Tradus în 26 de limbi străine, colaborator al unor edituri de prestigiu din Lituania, Germania, SUA, Taiwan, Mexic, Croaţia, Spania şi Rusia, Kęstutis Kasparavičius este o prezenţă constantă a târgului de carte pentru copii de la Bologna, deţine numeroase distincţii internaţionale pentru carte ilustrată şi a fost nominalizat la Premiul Memorial Astrid Lindgren 2019.

Născut în anul 1954 într-un orăşel din Lituania, Kęstutis Kasparavičius şi-a căutat drumul în viaţă încercând mai multe cărări. În şcoală a luat lecţii de muzică - era dirijorul corului de copii, dar din pricina tracului de scenă, a preferat să se îndrepte spre Şcoala de Arte Frumoase.

O mare parte a carierei sale, Kęstutis Kasparavičius a fost ilustrator de carte pentru copii; a trecut de partea cealaltă, în tagma scriitorilor de carte pentru copii, absolut întâmplător. Dar odată cu această trecere, a cunoscut succesul, în primul rând cel internaţional.

Astăzi, Kęstutis Kasparavičius este printre cei mai în vogă scriitori/ilustratori, cu un stil original, recognoscibil, ce-l diferenţiază de alţii. Cărticelele sale sunt cel mai adesea inspirate din viaţa sa şi printre eroii acestora se găsesc "personaje" reale care îi populează biroul la care lucrează - ustensilele de scris, ceaşca de cafea, maşina de scris, masa, câinele şi altele.

Despre trecerea de la ilustraţie de carte la scriere de cărţi pentru copii

Kęstutis Kasparavičius: Mulţi ani am lucrat ca simplu ilustrator de cărţi, de scris poveşti m-am apucat abia acum 15 ani. Am ilustrat în special autori clasici, precum Hans Christian Andersen, E.T.A. Hoffmann, Carlo Collodi şi Feodor Dostoievski, dar şi câţiva autori moderni, bineînţeles. După o vreme, textele unor autori clasici aşa de serioşi au ajuns să mă obosească, plictisească chiar, şi am simţit nevoia unei schimbări. Şi chiar în acel moment s-a întâmplat să primesc o ofertă din partea editurii Grimm, din Taiwan. În 2002, editura Grimm se pregătea să publice o carte în scopuri caritabile, pentru copiii victime ale unui cutremur de pământ. Artişti din întreaga lume au fost solicitaţi să trimită o ilustraţie însoţită de un scurt text scris de ei. Aşa am ajuns eu să aştern pe hârtie prima mea poveste: Omul cântător.

Aşadar, poveştile mele au apărut mai întâi în chinezeşte. Probabil vi se pare ciudat asta, chineză înainte de limba mea maternă, lituaniana. Dar nu cred că e ceva rău. Întotdeauna mi-au plăcut situaţiile neobişnuite, extraordinare, cu atât mai mult cu cât, la nici un an distanţă, poveştile respective au apărut şi în Lituania, apoi, de-a lungul timpului, şi în multe alte ţări.

Despre modalitatea de ilustrare

Kęstutis Kasparavičius: Preferata mea e pictura cu acuarele pe hârtie. E o tehnică veche, tradiţională, foarte cunoscută, deci nu am ce să povestesc despre asta. Pare complicat la început, dar odată ce te deprinzi devine foarte uşor, aproape distractiv. Dar sunt atras şi de noile tehnologii şi inovaţii - folosesc programe de calculator în etapa de schiţare a unei imagini, ca să grăbesc puţin procesul.

Despre inspiraţie

Kęstutis Kasparavičius: Cred că nimeni nu ştie de unde ne vine, de fapt, inspiraţia. Eu, unul, nu mi-am dat până acum seama cum funcţionează mecanismul. Dar ştiu că e mereu treaz şi e alimentat, la mine, de tot ce mă înconjoară. E important, însă, să nu-l solicităm până la epuizare. Aşa că încerc să nu-l zoresc prea tare. Toate la timpul lor. Caut chiar să mai domolesc motoraşul care toarce permanent în mine. La asta ajută plimbările de zi cu zi, muzica, privitul pe fereastră, picăturile de ploaie care cad pe acoperiş, norii, fulgii de zăpadă, frunzele care cad toamna, ceaţa, oamenii care pot sta împreună fără să vorbească, călătoriile. Îmi place foarte mult să călătoresc, dar asta nu-mi influenţează scrisul sau desenele, cel puţin nu direct. Pe de altă parte, călătoriile afectează felul în care văd eu lumea, asta cu siguranţă.

Despre cât de important e să citeşti de mic

Kęstutis Kasparavičius: Citeam foarte mult în copilărie, tot felul de cărţi. Dacă stau să mă gândesc mai bine, am citit toate cărţile din mica bibliotecă a şcolii mele primare. Pe atunci însă nu existau chiar aşa multe cărţi pentru copii. În orice caz, mereu găseam câte una care să mă intereseze. Preferata mea era Winnie the Pooh scrisă de A.A. Milne. Mi-a plăcut când eram mic, mi-a plăcut în anii studenţiei şi chiar şi acum rămâne una din cărţile mele preferate. Îmi place tare mult şi Pinocchio a lui Carlo Collodi - apropo, e singura carte pe care am ilustrat-o de două ori de-a lungul vieţii, de ilustraţiile fiind complet diferite.

Două lucruri aş sugera pentru a trezi în copiii de azi pasiunea pentru citit:
1. Copiii ar trebui să vadă că şi părinţilor lor le place să citească.
2. Părinţii să înceapă să le citească copiilor cât mai devreme. Poate când cresc au să fie atraşi, pentru o vreme, de calculator, tabletă sau smartphone, dar, dacă s-a format obiceiul, mai devreme sau mai târziu au să se întoarcă la cărţi.

Despre cărţile sale publicate în România

Kęstutis Kasparavičius a publicat în 2019 în România, la Editura Vremea, două cărticele pentru copii, cu mare succes la publicul cititor Mic, dar şic. Povestea lucrurilor dezvăluie un secret deja bănuit de copii: toate lucrurile dintr-o casă sunt însufleţite! Iar cărticica Viaţă de câine ne arată ce se petrece când un câine şi stăpânul lui fac schimb de vieţi.

 

Kęstutis Kasparavičius: Câteva dintre cărţile pe care le-am scris sunt dedicate copiilor mei. Însă niciuna dintre ele nu a fost scrisă anume pentru ei. Mai mult, chiar, cred câteodată că nici nu scriu pentru copii, ci pentru mine însumi. Şi cumva, absolut din întâmplare, cărţile mele ajung să le placă copiilor.

Despre Povestea lucrurilor: Cartea face parte dintr-o trilogie pe care am scris-o şi ilustrat-o în perioada petrecută în casa noastră din pădure. Toate poveştile sunt, în mare măsură, despre familia mea, despre casa noastră şi despre diverse obiecte din ea. Aşa că din punctul ăsta de vedere, poveştile sunt foarte realiste şi toate lucrurile despre care am scris au un prototip real - masa mea de lucru, televizorul, frigiderul, şemineul, closetul, pantofii, ustensilele de bucătărie etc.

Despre Viaţă de câine: Am observat, la noi pe stradă, mulţi câini ţinuţi la lanţ, în nişte cuşti mizerabile. Şi mereu păreau necăjiţi. Şi mi s-a întâmplat să mă gândesc, uitându-mă la ei, cât de greu o duc şi cum ar fi dacă într-o zi stăpânii lor ar trece în locul lor. Deci cartea este, în primul rând, despre aceşti câini amărâţi.

Kęstutis Kasparavičius: De fiecare dată când te apuci de o carte nouă ai impresia că va fi cel mai bun lucru pe care l-ai scris vreodată. De-abia când termini îţi dai seama că... nici gând de aşa ceva. Pe de altă parte, exact ăsta e motivul pentru care procesul creator te entuziasmează aşa de tare, e atât de imprevizibil, pentru că nu ştii niciodată cu ce rămâi la sfârşit. E ca un fel de loterie, magie chiar, aş spune.

Adevăraţii eroi sunt invizibili. Anonimii sunt cei care ţin un popor.

Nu este cel mai monden dintre actorii români şi e destul de scump la vedere, deşi notorietatea şi prestigiul de care beneficiază îl fac cu atât mai râvnit. Marcel Iureş a fost prezent la Cluj-Napoca în cadrul celei de-a 18-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, unde a fost distins cu Premiul de Excelenţă.
Având trei premii UNITER la activ, roluri memorabile în teatru, apariţii importante în film, dintre care unele în Cetatea Visurilor, actorul originar din aceeaşi localitate cu marele Amza Pellea - Băileşti - este, prin înfiinţarea Teatrului Act, în 1998, şi unul dintre promotorii teatrului independent din România, fenomen care în ultimii ani capătă o amploare din ce în ce mai mare.
Dincolo de timbrul vocal rezonant şi adânc se ascunde o căldură umană neaşteptată, iar dincolo de imaginea actorului cunoscut pe plan internaţional se află un om afabil, un artist rafinat şi un interlocutor calm, atent şi plin de umor, al cărui râs izbucneşte deseori cu vigoare şi comunică mai mult decât cuvintele.
La 40 de ani de la primele spectacole pe scena clujeană, Marcel Iureş se simţea în elementul său în oraşul de pe Someş. Relaxat şi binedispus, mi-a răspuns la întrebări pe îndelete.

Andrei Vornicu: După debutul pe scena Teatrului "Aureliu Manea" din Turda a urmat o colaborare fertilă de trei ani cu Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. Ce sentiment aveţi că reveniţi pe scena naţionalului clujean după atâta timp, pentru a primi Premiul de Excelenţă TIFF?
Marcel Iureş: Primul spectacol important pe care îl ţin minte şi care a însemnat ceva, ca reper, a fost Domnişoara Iulia, sub regia lui Aureliu Manea, la Teatrul de Stat din Turda. După aceea am făcut aici multe lucruri bune, frumoase, cu Mihai Măniuţiu, actualul director. Şi, da, mă bucur foarte tare că sunt aici. De fapt, nici n-am plecat de tot, niciodată.

A.V.: Care au fost cele mai importante lecţii pe care le-aţi primit ca actor în acea perioadă formatoare în care aţi jucat aici?
M.I.: Păi, am făcut ce-am vrut. Era destul de greu să faci ce vrei în epoca aia. Greu, greu. Dar având tinereţea cu noi - vorbesc de Mihai Măniuţiu şi cu mine -, având un oraş care era sus de tot din punct de vedere cultural, medical, am reuşit, chiar am reuşit. Am făcut multe lucruri, numai pe alea pe care le-am visat, le-am vrut cu tot dinadinsul, şi am şi reuşit.

A.V.: Credeţi că dacă aţi fi intrat la Medicină sau la Psihologie aţi fi profesat şi, practic, aţi fi avut un alt destin? V-aţi gândit la asta?
M.I.: M-am gândit o vreme. Dup-aia nu m-am mai gândit (râde). În schimb, mi-au folosit, de-asta nici nu m-am mai gândit. Tot ce-am învăţat citind, pregătindu-mă pentru Medicină şi Psihologie, mi-au folosit în actorie. Tot timpul mi-au folosit. Este important să ştii despre voinţă, despre inteligenţă, despre personalitate. Pot fi măsurate, pot fi sondate, poţi să cotrobăi în om, poţi să te uiţi la el într-un anume fel, să ştii anatomia şi fiziologia omului, toate zonele, începând din creştet, până-n tălpi. El e un univers, o lume care ţi-a fost dată şi de care trebuie să ai grijă.

A jucat şi pentru doi oameni

A.V.: Percepţia comună e că un medic este foarte util societăţii, la fel ca un profesor, de exemplu. Actorul poate fi considerat din acest punct de vedere util comunităţii în care activează?
M.I.: Dumneavoastră ce credeţi?

A.V.: Pentru mine e o necesitate, dar pentru altcineva s-ar putea să nu fie. Eu consum cultură şi artă, deci am nevoie de aşa ceva, am nevoie de actor.
M.I.: Eu am fost învăţat să dau tot ceea ce am fost învăţat, ce am învăţat şi singur, chiar şi dacă există un singur om în sală. Un singur om în sensul esopian.

A.V.: Mi-aţi ridicat acum o întrebare: care a fost numărul minim de oameni pentru care aţi jucat vreodată?
M.I.: Doi oameni.

A.V.: Şi cum a fost?
M.I.: Superb. Excepţional.

A.V.: Ce-aţi jucat?
M.I.: Am jucat Ultima bandă a lui Krapp (de Samuel Beckett, regia Alexandru Dabija, n.r.). După cum iarăşi a fost o experienţă de neuitat să joc pentru o sală de surdo-muţi. De neuitat experienţa. Altfel, dar de neuitat.

A.V.: Teatrul Act, pe care l-aţi înfiinţat, e în continuare un reper în teatrul independent românesc şi eram curios cum poate funcţiona în continuare fără să se bazeze pe spectacole comerciale, care să-l susţină financiar. Cum poate supravieţui în contextul ăsta?
M.I.: Teatrul comercial, că tot aţi zis, în România nu există. Teatrul comercial, ca specie, se referă la entertainment. Vorbim de revistă, musical, poveşti dansate şi cântate, ceva de felul ăsta. Altfel, ideea de comercial în teatrul burghez, teatrul de orice natură o fi el, că e teatru pe camioane, că e teatru în Trabant, că e în Teatrul Naţional, că e într-o pivniţă sau într-un muzeu, nu contează, nu trebuie niciodată desprins de ideea de educaţie, de cultură. Din păcate, ce vedem la ora asta, el pare desprins, a rămas doar fantezia, inventivitatea, ce vreţi. E spumă multă. Cred că trebuie readăugate aceste două componente, prima dintre ele şi cea mai importantă fiind cea educaţională.

A.V.: Asta se leagă de o întrebare pe care o aveam deja formulată în minte... că tot ne aflăm în Anul Cărţii şi se ştie că în România se citeşte foarte puţin şi se cumpără foarte puţine cărţi, mai ales de literatură autohtonă, eram curios în ce măsură teatrul şi filmul pot stimula publicul spectator să se îndrepte şi spre literatură, să citească.
M.I.: Adică ar trebui să vedem mai mulţi actori care citesc în filme şi comentează cărţi (râde).

A.V.: Sau ei, ca persoane private, şi să promoveze astfel literatura.
M.I.: Păi, nu se poate fără să citeşti, fără să ai o bibliotecă în casă, ca actor, ca profesor, ca medic, ca ce vreţi. Nu se poate, n-ai cum. Eu citesc sute, poate chiar mii de pagini atunci când mă documentez pentru un personaj. Adică nu citeşti doar rolul. El trebuie poziţionat într-o lume care e culturală, e istorică, este economică, e o lume a costumului, a sunetelor, a muzicii din perioada aia, a culorilor, e un mobilier. Când joci Molière trebuie să ştii cum arăta un costum din perioada aia, ce mâncau oamenii ăia, la vremea aia, cu ce călătoreau, cum arătau pantofii lor. Ca şi la Cehov, ca şi la Shakespeare, la Ionesco, la antici. Deci, da, e important să citeşti, trebuie să citeşti în permanenţă.

"Cantitatea de imbecilitate, în mod ciudat, se menţine aceeaşi"

A.V.: Aş vrea să facem o paralelă între statutul actorului în perioada dinainte de '89 şi cea de-acum. Atunci erau multe vedete. Fireşte, numărul de actori care ieşeau de pe băncile facultăţilor era foarte redus, dar care aceştia căpătau un statut privilegiat în societate, pe când în ziua de azi există o adevărată inflaţie de actori care intră în modă sau nu, şi reperele valorice s-au schimbat. Dumneavoastră cum percepeţi acest fapt?
M.I.: Să ştiţi că numărul actorilor valabili e mereu acelaşi. Serios, e o constantă. E ca la imbecilitate, poate aţi citit. Indiferent dacă mergem de la zona medie sau de jos până în zona academică, a Premiilor Nobel, cantitatea de imbecilitate, în mod ciudat, se menţine aceeaşi. Aşa e şi la actori: pot să iasă şi 3000 de actori, numărul celor care sunt valabili şi vor avea ceva de spus e constant, se schimbă doar decorul. Dacă vorbim de perioada de dinainte de '89, era o perioadă în care n-avea cum să nu fie remarcat actorul, pentru că în afară de Ceauşescu şi de masele populare, care triumfau în construcţia socialismului, nu existau decât actorii. Nu exista o concurenţă din partea actorilor americani. Era foarte linişte. Celebritatea se căpăta jucând în spectacole de teatru-TV, care din păcate acuma nu prea se mai fac, la radio sau în filmele româneşti. În clipa asta, actorul român înoată într-o mare de zgomot, de semne, o mare de celebrităţi mai mult sau mai puţin reale, dar în mod sigur cei care au ceva de spus vor izbândi, sunt convins de asta. Se nasc actori care au locul lor. Nu-i ştim, dar dacă avem răbdare, ei vor da semne că sunt şi că sunt importanţi.

A.V.: Nu vi se pare desuet sau forţată sintagma "generaţie de aur"? Ce-ar trebui să urmeze apoi, generaţie de argint sau de bronz?
M.I.: Depăşit sau desuet nu, e pentru că îl folosim, are sens. Cum folosim expresia asta e puţin exagerat.

A.V.: Sună fatalist, cumva.
M.I.: Avem nevoie de generaţii de aur ca mărgelele pe-o aţă. Nu se nasc aşa, că de-asta sunt de aur. Nu poate fi în fiecare an o generaţie de aur. Se poate trăi şi fără generaţii de aur. Şi-actorii au existat şi înaintea generaţiilor de aur, şi vor exista şi după. E simplu. Trebuie numai să nu abuzăm de nevoia asta.

"Filmul e un instrument formidabil... lasă o marcă, ştampilează un popor"

A.V.: Ce credeţi că-i lipseşte fundamental cinematografiei româneşti ca să devină una profitabilă şi din punct de vedere financiar şi să se dezvolte ca o industrie, dincolo de premiile luate la festivaluri sau la proiecţii ocazionale cum e în cadrul TIFF şi unde sălile se umplu, lucru altfel rarisim?
M.I.: În primul rând, trebuie să fie important pentru statul român acest instrument. Cinema-ul este o forţă, ca artă. Devine important, cum a devenit prin meserie, prin ce-au făcut şi Mungiu şi Puiu, Porumboiu, Sitaru şi ceilalţi, care au avut o poziţie personală. Statul român nu i-a ajutat cu cine ştie ce. Sigur, aici sunt şi bune şi rele, ca orice-n viaţă. S-au antrenat pe bugete mici, s-au silit să scoată apă din piatră seacă, şi au reuşit mulţi. Dar dacă vrei să aibă impact ceea ce faci, activitatea trebuie finanţată, trebuie susţinută de stat, trebuie o infrastructură pe măsură, în condiţii de mare concurenţă şi competiţie cu cinematografiile din lume. Filmul e un instrument formidabil şi pentru educaţie, şi pentru cultură, şi pentru istorie şi pentru psihologie, pentru orice. Lasă o marcă, ştampilează un popor. Ei, decizia asta n-a fost luată. Aşa-zisul Val Românesc s-a creat din aceste picături care sunt puncte de vedere individuale, nu reprezintă o strategie culturală a filmului în general în România. A, că statul profită de chestia asta, e o altă poveste.

A.V.: Credeţi că publicul din România are o cultură cinematografică măcar medie?
M.I.: Fără-ndoială. Şi are nevoie de cinema, are nevoie de film, are nevoie uneori disperată. Orice popor are nevoie să se vadă într-o oglindă, să se-nţeleagă, să se accepte, să nu se accepte, să fie inspirat de un subiect, să primească o aripă în viaţă. Că e viaţa într-un viitor apropiat sau îndepărtat, dar are nevoie de asta, să i se spună ce e bun, ce e înălţător în ce trăim, ce nu prea merge, e important. Avem poveşti fabuloase în ţara asta. Fabuloase. Şi religioase, şi basme superbe, şi eroi. Nu neapărat campioni. Acuma lumea produce campioni, e mai ieftin să produci campioni, plus că e reţetă, e ca la prăjituri. Vreţi un campion? De care? Se fabrică, se poate orice. Bagi 10 milioane şi scoţi 100. E simplu. Cu eroii e mai complicat. Asta e, deşi călcăm pe ei, ne lovim de ei.

A.V.: Care sunt eroii dumneavoastră personali?
M.I.: Sunt mulţi anonimi. Nu ce vedem în jur. Plus că scântei de eroism, bucăţele de eroism găsim peste tot, şi la sate, şi în târguşoare, şi în Guvern, şi în Poliţie, şi în Armată. Asta ziceam: când pui aparatul pe un erou, încep să se nască poveşti. Dar vă cred că anonimii sunt cei care ţin un popor. Că îl ţin prin rugăciune, că îl ţin prin corectitudine, prin tandreţe, prin lacrimi, prin entuziasme cărora nu le dă nimeni importanţă, dar ei merg, îşi fac treaba. Nu e obligatoriu să îl pui pe o clădire pe un anonim, el probabil că trăieşte într-un subsol, pe undeva.

A.V.: Atunci când făceaţi spectacolul Absolut! după Ivan Turbincă (regia Alexandru Dabija, n.r.), vă preocupa foarte mult problematica îmbătrânirii şi a morţii. Aveţi acum vreo frământare personală pe care aţi vrea să o reflectaţi într-un spectacol de teatru sau în film?
M.I.: Nu. S-a închis un cerc. Am înţeles că nu înţelegi nimic nici din bătrâneţe, nici din moarte. Trebuie să parcurgi drumul. Preocuparea a fost reală şi spectacolele au conţinut chestia asta. A fost important că le-am jucat.

A.V.: Sper să urmeze cât mai multe.
M.I.: (râde) Să vedem.

Literatura nu e o aventură lejeră. A fost un drum lung până când am ajuns aici

György Dragomán şi Attila Bartis sunt cei mai apreciaţi şi mai traduşi prozatori maghiari contemporani şi, deşi ambii sunt stabiliţi în Ungaria dinainte de Revoluţie, sunt născuţi la Târgu Mureş.
György Dragomán a cunoscut de timpuriu succesul cu cel de-al doilea volum al său, romanul Regele alb. Publicat în 2005, a fost încununat în scurt timp cu cele mai importante premii din Ungaria şi a fost tradus în peste 30 de limbi. Următorul roman, Rugul, publicat în 2014, i-a reconfirmat scriitorului valoarea şi aprecierea internaţională.
Prozatorul a recunoscut că a fost mereu pasionat de literatură şi că şi-a dorit mai mult decât orice să devină scriitor profesionist. S-a ocupat întreaga viaţă numai cu scrisul şi a reuşit să îşi impună controlul asupra constrângerilor editoriale, astfel încât scrie şi publică în ritmul propriu. Este căsătorit cu poeta şi traducătoarea Anna T. Szabó, prima şi cea mai exigentă cititoare a textelor sale, iar următoarea sa traducere în limba română, un volum de povestiri, va apărea în cursul lui 2019.
György Dragomán a fost invitatul special al ediţiei 2019 a Festivalului Poezia e la Bistriţa, unde a recunoscut că un prozator bun trebuie să cunoască în primul rând poezia şi că actul traducerii textului literar în alte limbi este necesar oricărui scriitor pentru a-şi reevalua relaţia cu limba maternă. Totodată, Transilvania şi Târgu Mureşul natal reprezintă în continuare universul în care personajele sale prind viaţă, chiar dacă spaţiile din cărţi nu poartă nume.

György Dragomán la Festivalul Poezia e la Bistriţa, 2019

Andrei Vornicu: Cât este de benefic sau de important pentru un scriitor să aibă ca partener de viaţă tot un scriitor sau pe cineva care înţelege literatura într-un mod intim?
György Dragomán: Pentru mine şi soţia mea a ieşit foarte bine. Nu e o chestie uşoară, fiindcă tensiunea scrisului e dublată şi ai doi oameni într-o casă care sunt tensionaţi din cauza scrisului şi uneori poate fi ceva problematic. Totuşi, în cazul nostru, funcţionează bine. Eu şi soţia mea Anna ne-am întâlnit de foarte tineri şi cumva am devenit scriitori împreună, ne-am dat lecţii reciproc, am citit tot ce-a scris celălalt şi ne-am criticat, apoi am înţeles ce face fiecare dintre noi. E ca şi cum aş fi trăit şi cu editorul şi cu muza. E o chestie frumoasă şi intensă. Nu ştiu dacă asta ar fi fost posibil dacă nu ne-am fi cunoscut atât de tineri. Cumva ne-am format unul pe celălalt şi e ceva excepţional pentru noi.

A.V.: S-a născut vreodată o rivalitate între dumneavoastră şi soţia dumneavoastră în ceea ce priveşte scrisul?
G.D.: Întotdeauna ne enervăm. Dacă ea scrie ceva bun, şi eu vreau să scriu ceva bun. Iar ea procedează la fel. Eu întotdeauna zic că luptăm unul cu celălalt. E o luptă care ţine de 30 de ani, dar nu e o luptă dură, ci cu iubire. Niciodată nu îl jignim pe celălalt, ci doar ne criticăm. Am învăţat că nu poţi să minţi în scris. Dacă eu scriu o scenă care ştiu că e slabă şi sper ca ea să nu vadă, ea va vedea.

A.V.: Nu sunteţi ceea ce s-ar chema un scriitor prolific. Unele cărţi au apărut la intervale mari de timp, de exemplu Rugul a fost scris în opt ani. Simţiţi o presiune, fie din partea publicului, fie din partea editorilor, să scrieţi şi să publicaţi mai des?
G.D.: Eu scriu mai multe cărţi în paralel, aşa că sper că acum voi avea mai multe apariţii editoriale. Şi atunci când lucram la Rugul mai scriam în paralel la două cărţi. Am acum vreo cinci cărţi în lucru. Eu am un altfel de ritm şi niciodată nu lucrez la o singură carte. Acum m-am liniştit din acest punct de vedere, dar mult timp a fost o chestie dură, nu înţelegeam cum funcţionează şi trebuia să-mi învăţ ritmul, cum să mă joc cu mai multe cărţi, ca un jongler. E posibil, prin urmare, ca acum să am mai multe cărţi apărute într-un interval mai scurt de timp, dar asta nu înseamnă că sunt scrise mai repede. Şi cu cărţile de proză scurtă s-a întâmplat la fel: am scris 15 ani şi pe urmă le-am publicat consecutiv. Asta e metoda mea şi e diferită de alte metode.

Uneori arunc mai mult decât scriu

A.V.: Aveţi un număr minim de pagini de scris pe care vi-l impuneţi zilnic sau o disciplină a scrisului?
G.D.: Am o disciplină a scrisului, care presupune să stau acolo, dar niciodată nu mă uit cât am scris fiindcă uneori arunc mai mult decât scriu, aşa că mai bine să nu ştiu. Nu prea număr paginile, stau acolo şi lucrez şi văd cum cresc şi slăbesc cărţile.

A.V.: Vă corectaţi şi vă şlefuiţi mult textele după ce le scrieţi?
G.D.: Scriu, mă opresc şi când sunt gata nu mai prea intervin.

A.V.: Aţi plecat de tânăr din oraşul natal - Târgu Mureş - în Ungaria, într-o zonă diferită, într-un univers cu totul nou, şi viaţa vi s-a schimbat. A fost dură acomodarea la o nouă ţară şi ruptura asta completă de România?
G.D.: Plecarea a fost dură, fiindcă noi n-am vrut să plecăm, dar a trebuit s-o facem. Copil fiind, n-am putut alege. Tata a fost dat afară de la muncă şi n-a fost posibil să mai stăm. Am simţit că e ceva ce nu putem decide. La 13 ani a trebuit să-mi iau rămas bun de la un oraş şi a durat foarte mult până să primesc paşaportul - doi ani. Au fost doi ani frumoşi, pentru că toată familia a fost împreună, dar au fost doi ani în care nu a fost uşor de supravieţuit. După aceea a fost o eliberare fiindcă s-a încheiat faza asta de limbo. Totul era altfel în Ungaria, dar eu am avut noroc fiindcă ştiam că pot să devin scriitor, că pot să aleg meseria de care m-am îndrăgostit, era o chestie frumoasă.

A.V.: Credeţi că faptul că sunteţi scriitor în Ungaria v-a ajutat în cariera dumneavoastră internaţională? A constituit acest fapt un avantaj faţă de situaţia în care aţi fi fost scriitor în România?
G.D.: Cred că şi Ungaria şi România sunt relativ mici dacă le compar cu Franţa sau cu alte pieţe occidentale. Ungaria este, comparativ cu România, mult mai mică, fiindcă are numai 10 milioane de vorbitori de maghiară, iar limba este una mult mai izolată. Sunt mulţi autori maghiari traduşi, dar şi români. Nu ştiu dacă putem face comparaţii cu polonezii sau cu cehii, dar totuşi cred că se traduc cărţile bune. Există şi o doză de noroc la mijloc, dar cărţile îşi găsesc până la urmă drumul. Există atât de mulţi editori, traducători şi oameni îndrăgostiţi de cărţi, iar aceştia ajută cărţile să circule.
A.V.: Succesul internaţional al Regelui alb şi traducerea în atâtea limbi v-a inhibat oarecum după aceea, aţi simţit o presiune de a egala succesul acestei cărţi?
G.D.: Mie niciodată nu mi-a fost uşor să scriu. Eu întotdeauna scriu cu greutate, fiecare frază îmi ia mult până să o aştern pe hârtie, n-a devenit nici mai uşor, nici mai greu. Când stai la masă şi te lupţi cu cuvintele nu contează dacă volumul e publicat în multe ţări sau nu. Uneori era frumos fiindcă credeam că nu mai suport şi chiar atunci sosea ediţia italiană a cărţii şi, practic, aveam o nouă carte în mână. Cartea tipărită îţi dă bucurie şi m-a ajutat că am avut parte de acest fel de bucurie de multe ori fiindcă am primit cărţi în continuare. Dar altfel, cred că trebuie să lucrezi cum poţi şi să nu te gândeşti la tine ca la un scriitor care are succes, ci ca la cineva care lucrează cu fraza cu care are de lucrat.

A.V.: Practic, de fiecare dată o luaţi de la zero ca scriitor.
G.D.: Întotdeauna. Pagina e mereu albă.

Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci pentru un copil şi pentru tine însuţi este să citeşti cu voce tare textele pe care le iubeşti

A.V.: V-aţi dorit dintotdeauna să deveniţi scriitor profesionist şi să trăiţi numai din scris. Aţi reuşit să vă împliniţi visul şi ştiu că v-aţi ocupat numai de literatură. Pentru cei mai mulţi scriitori români, şi presupun că şi maghiari, acest lucru e aproape utopic. Nu aţi avut şi momente dificile, care v-au provocat să găsiţi soluţii pentru a vă continua drumul stabilit?
G.D.: Întotdeauna am vrut să devin scriitor independent, scriitor liber. Asta nu înseamnă că nu scriu articole şi nu fac traduceri, a fost un drum lung până când am ajuns aici, ani de zile am lucrat ca critic de film şi de restaurante, am făcut web-design şi am realizat traduceri tehnice, dar niciodată n-am fost angajat într-un serviciu de dimineaţa până seara, niciodată n-am fost nici şef, nici subordonat. De multe ori am trăit momente grele, cu dificultăţi financiare, dar până la urmă a devenit posibil să trăiesc din tot ce am creat cu stiloul. Le sunt foarte recunoscător cititorilor mei din toată lumea, pentru că ei mă susţin.

A.V.: Există vreo ţară în care aţi avut parte de o receptare maximă din partea publicului şi unde acesta a rezonat cel mai bine cu literatura dumneavoastră?
G.D.: Sincer, nu ştiu. Receptarea e diferită în fiecare ţară şi uneori nici nu ştii ce se întâmplă. Ştiu, de exemplu, că Regele alb a fost popular în Brazilia, dar n-am fost niciodată în Brazilia şi habar n-am ce se întâmplă acolo. Acum se va publica acolo şi Rugul. Am văzut ce frumos era în Franţa sau în Germania. Uneori, cartea a avut succes, a luat premii sau a primit nominalizări, sau a primit cronici pozitive, dar uneori nici nu ştii să citeşti cronicile, fiindcă sunt în daneză, de exemplu. Nu zic că nu mă interesează, pentru că mă bucur întotdeauna când se întâmplă ceva cu cartea, dar eu sunt atunci deja într-o altă carte. E frumos când ziarele mari nemţeşti scriu ceva frumos despre tine, atunci e o bucurie, dar altfel nu e o chestie la care mă gândesc în fiecare zi.

A.V.: Credeţi că interesul şi pasiunea pentru literatură trebuie cultivate la o anumită vârstă sau ar trebui să se depună eforturi mai mari pentru ca cei mici, încă de când învaţă să citească, să dezvolte un interes pentru literatură şi, poate, să devină cititori împătimiţi?
G.D.: Da, eu cred că e important să devii cititor, pentru că proza dezvoltă fantezia altfel decât orice altceva. Noi am stat lângă foc şi ne-am împărtăşit poveşti unii altora timp de mii de ani şi asta e ceva de care avem nevoie în continuare. Sfatul pe care l-aş da oamenilor şi părinţilor este să citească pentru copiii lor cu voce tare. Eu am citit nenumărate cărţi copiilor mei, în fiecare seară, şi sper că au devenit cititori şi vor rămâne cititori. Şi pentru mine a fost ceva frumos să le pot citi fiindcă am fost astfel împreună cu cărţile şi cu copiii mei. Aş dori să facă asta fiecare om în parte. Cred că cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci pentru un copil şi pentru tine însuţi este să citeşti cu voce tare textele pe care le iubeşti.

Kafka m-a schimbat ca scriitor

A.V.: Aveţi vreo carte care v-a marcat în prima etapă a vieţii dumneavoastră de cititor, poate în copilărie? Un titlu care v-a deschis mintea şi apetitul pentru literatură?
G.D.: Îmi amintesc când tata mi-a pus în mână povestirile lui Kafka. Pe-atunci deja voiam să scriu şi chiar terminasem o povestire în care cineva a intrat în închisoare şi s-a transformat într-un greier. I-am arătat textul lui tata şi, după ce l-a citit, mi-a zis că "Am văzut că l-ai citit pe Kafka". Pe atunci încă n-am avut habar cine era Kafka, dar tata mi-a dat un volum ca să-l citesc şi, după ce-am făcut-o, Kafka m-a schimbat ca scriitor.

A.V.: Am înţeles că reveniţi cu regularitate în România. În ce relaţii sunteţi acum cu ţara dumneavoastră natală, cu publicul şi cu locurile din copilărie?
G.D.: După ce-am părăsit România şi Târgu Mureşul eram atâta de emoţionat încât nici n-am avut dor de casă. Dar după ce-am revenit o dată, m-a apucat un asemenea dor de casă încât n-am putut să dorm. Atunci m-am hotărât că mai bine nu mai vin niciodată, ca să scap de dorul ăsta, şi n-am revenit pentru 20 de ani. Dar când a apărut Regele alb în maghiară şi a murit tata, am fost invitat la Târgu Mureş pentru o lectură. Atunci mi-am spus că dacă nu vin acum, nu mai ajung niciodată. Asta s-a întâmplat prin 2005-2006. De-atunci revin din când în când. Totuşi, scriu despre peisajul ăsta. Transilvania şi Târgu Mureşul sunt în aproape tot ce scriu, astfel încât şi dacă nu vin personal, sunt tot aici.

Suntem europeni şi trebuie să ne angajăm în tradiţia culturii europene

Nicolae Coande: Domnule Mincu, ţineţi cu regularitate de orologiu săptămânal pus pe critică şi pamflet o rubrică literară în Cotidianul. Vă întâlniţi acolo, în semnături şi nu numai, cu scriitori contemporani de prim rang ai literelor române: Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Balotă, Constantin Ţoiu, Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Breban, Dumitru Ţepeneag şi, de peste Ocean, Dorin Tudoran. E densitate mare de inteligenţe şi talent la pagina culturală a Cotidianului, ca să nu mai vorbim şi de LA&I-ul lui Dan C. Mihăilescu! Cum se manifestă spiritul de emulaţie "cotidianizat" astfel?

Marin Mincu: Doinaş mi-a imputat că nu suntem scriitori şi pentru omul de rând care ne citeşte în paginile Cotidianului. Spune că ne raportăm doar la elite, eludând comunicarea simplă şi directă. În replică, i-am spus lui Doinaş că este trist faptul că el care cândva m-a învăţat ce înseamnă "saltul maxim" în cultură şi poezie, mai ales, mă obligă acum să scriu la nivelul "vulgului". Nu sunt de acord şi susţin că trebuie să-i obligăm pe cei care pot să citească şi ceea ce este dificil, să se instruiască şi să ajungă la acest nivel mai degrabă decât ca eu să mă forţez să cobor la un nivel care nu-mi corespunde. Doinaş care era destul de pornit împotriva mea mi-a dat, de data aceasta, dreptate. Asta discutam de curând şi, pe de altă parte, eram entuziasmaţi că la Cotidianul s-a strâns o grupare de scriitori importanţi aş zice, poate cei mai importanţi deşi e preponderentă gerontocraţia şi eu nu sunt de acord. Trebuie să fie acolo şi scriitori mai tineri. Însă ceea ce am constatat şi m-a şi uimit este faptul că aceşti scriitori care sunt în jurul vârstei de 80 de ani sunt mai tineri decât cei care sunt în jurul vârstei de 30 de ani, ceea ce e un lucru extraordinar pentru cultura noastră actuală.

N.C.: Ca şi colaboratorii mei de la LAMA; cred că am cea mai tânără echipă de oameni cu care fac o pagină de gen. Îl am, printre alţii, pe un Ioanicescu, un tip care este un furibund din speţa dumneavoastră şi căruia când i-am spus adineaori când veneam încoace că merg să-l văd pe Mincu şi-l rog şi pe el să vină mi-a replicat: "ce să fac cu Marin Mincu? M-a chemat pe mine? Dacă vrea să mă vadă - să vină, îl aştept!" Vine la mine şi intră pe uşa ziarului cu predicatul în gură ca şi când ne-am fi despărţit adineaori în Piaţa Prefecturii. Mă somează, spunându-mi că m-a citit în ultimul număr al Mozaicului şi că, în anumite privinţe, nu este de acord cu mine şi simte că eu îi ironizez pe cei de acolo atunci când le laud ândemânarea eseistică şi când le reamintesc în intervenţia mea că cei de la Observator cultural îl confundă pe Patapievici cu un cocoş de ogradă, deşi acesta "zboară" mult deasupra ulucilor gardului eseistic, oricât de bine l-ar scrie unii.
M.M..: Sunt de acord cu ce spui şi în legătură cu Mozaicul, am impresia că, deşi revista are o alonjă culturală valoroasă, încă mai plăteşte tribut unui provincialism intrinsec apariţiei revistei în sine. Nu există o extindere asupra culturii întregi româneşti şi nu sesizez o anumită toleranţă culturar-literară acolo. Altminteri, o apreciez ca atare. În legătură cu Observator cultural, eu am scris cândva, la apariţia primului număr, că sunt sincer în aşteptarea acestei toleranţe pe care domnul Lefter nu o admitea, sau nu o nuanţa suficient, în textul lui de program. Acolo, domnia sa vorbea despre o necesară americanizare, ca să simplific, despre o elită necesară; americanizarea nu aduce ceva esenţial în cultura românească. A noastră cultură e mai profundă, mai veche decât cultura americană. Noi, dragă domnule Coande, suntem europeni şi trebuie să ne angajăm în tradiţia culturii europene, altminteri americanizarea nu ne poate aduce mai mult decât ne-a adus, probabil, rusificarea. Ca atare, Observator cultural este, totuşi, o revistă interesantă prin faptul că aduce la zi problemele disputate şi discutate la nivel naţional şi internaţional. În ceea ce priveşte situaţia lui Patapievici, părerea mea este oarecum neutră pentru că,, în cazuri ca acesta, tendinţa mea este de a pune frână acolo unde se apasă pe o anumită pedală, şi invers, "pedalez" acolo unde se frânează intenţionat şi se neagă. Sunt convins că Patapievici este un personaj important al culturii noastre de astăzi, dar, din cauze diverse, cum ar fi, de exemplu, aceea că el vine dinspre fizică, dinspre o disciplină oarecum abstractă şi pe care nu ştiu în ce condiţii a absolvit-o (dacă a fost o disciplină unde a "participat" cu maximă dăruire sau doar a terminat-o cum ai putea să termini orice), îmi dau seama că el are uneori mari lacune în ceea ce priveşte studiul sistematic al unor probleme şi elucidarea acestora. Cred că în Observator cultural, deşi simt şi eu că s-a cam exagerat, s-a pus accentul tocmai pe această absenţă din partea omului de cultură care ar trebuit să fie Patapievici la capitolul, să zicem, "rumegare" a unor concepte, asimilare a unor idei, aprofundare a unor operatori culturali care au sau nu au valabilitate în contextul internaţional actual şi aici mi se pare că autorul a bravat. El a încercat, cum se spune, să ne ia faţa printr-o carte fundamentală şi a ratat chiar acolo unde el ar fi trebuit să fie mai profund, adică la nivelul "filosofic". Poate că exagerez puţin, dar mi se pare că el n-a prea înţeles multe despre conceptul de post-modernitate pe care îl vehiculează Gianni Vattimo şi pe care Pontica l-a tradus pentru cititorii români interesaţi. Pot exemplifica, dacă vreţi. Conceptul de exfundare, dar şi altele, era înţeles şi tratat într-o manieră superficială.

Cărtărescu nu ştie exact care este substanţa postmodernismului

N.C.: Pare să fie o "neînţelegere" şi la nivelul altor spirite de la care noi ne-am aştepta să nu rateze de obicei aşa ceva. Mă gândesc că şi lui Cărtărescu i s-a reproşat o proastă înţelegere a unor termeni ai postmodernităţii, măcar a celui mai cunoscut, acela de "gândire slabă" folosit în teza lui de doctorat care a stat la baza cărţii Postmodernismul românesc.
M.M.: Am fost la teza lui de doctorat. Mi se pare un lucru interesant sub aspect monden. În ceea ce priveşte teza ca atare, ea este total ratată, întrucât nu ştie exact care este substanţa post-modernismului, vehiculând concepte din Fukuyama sau Habermas fără a le fi asimilat pe deplin. Cred că el accentuează asupra lui Vattimo, asupra conceptelor lansate de acest filosof, fără a le fi înţeles cum trebuie.

N. C.: Probabil speculează mai mult îndrăgostit, decât cu cortexul...
M.M.: Sigur, eu am altă idee despre Cărtărescu decât cea oficial acreditată. Spun că-l consider la nivelul unui poet mediu şi vorbesc cu oarecare detaşare a insului care s-a născut la Slatina şi Slatina, se ştie, l-a dat pe Ion Minulescu. Ei bine, spun că Mircea Cărtărescu este mai valoros decât Minulescu în contextul dat, ceea ce, după părerea mea, este destul de mult. Îl consider pe Cărtărescu un scriitor complex, complet chiar, ceea ce, în zilele noastre, constituie o excepţie. Îl admir pentru îndârjirea cu care-şi apără statutul de autonomie literară, dar în ceea ce priveşte programul său estetic am impresia că acesta este cam fragil şi că nu întotdeauna reuşeşte să-l articuleze perfect. Cred că M. Cărtărescu este omologat în mod exagerat ca una din paradigmele literaturii contemporane. Mi se pare că el ar putea face o carieră mai importantă în spaţiul narativităţii, că prozele sale sunt mai de substanţă decât poezia. În ceea ce priveşte eseul sus-pomenit, nu am avut încă timp să demonstrez că este o improvizaţie pe nişte idei destul de superficiale. De altfel, consider că, la ora actuală, în spaţiul culturii româneşti nu s-au spus decât banalităţi şi că nimeni n-a reuşit să intre în substanţa acestei tendinţe culturale europene esenţiale, tendinţă care ţine, în principal, de filosofie şi nu de literatură.

N.C.: Aţi publicat de curând Intermezzo 3, după ce nu mai credeam că veţi reveni cu veriga lipsă. Aţi publicat Intermezzo 1, 2 şi 4, derutându-i pe critici, dar şi pe cititori, i-aţi introdus, cu voie, fără voie într-un labirint. De ce ?
M.M.: Discutând, pentru început la modul cel mai superficial, se pare că a fost un truc editorial. Am publicat volumul 4 ca să-i intrig pe contemporani să caute volumul lipsă. Eu însă, recunosc că am pierdut documentaţia la volumul trei şi nu am vrut să fac nici un rabat de la canonul acestui tip de scriere sau de scriitură cum o numesc eu şi unde autenticitatea este esenţială şi exponenţială. Volumul trei a fost recuperat din acele rudimente pe care eu le conservasem. Evident, el nu mai conservă structura volumelor care l-au precedat, dar el poate fi citit ca şi volumul patru de un cititor iubitor de ordine cronologică. Evident, nu acesta ar fi criteriul fundamental care face posibilă apariţia acestui text, ci un altul. Anume, acela că, iată, se iveşte în spaţiul prozei româneşti ceva ca o noutate absolută, un flux al subiectivităţii autorului întins pe 1400 de pagini, o "operă de pionierat" considerată de O. Soviany, cel care semnează postfaţa la Intermezzo 3, drept contribuţia cea mai avansată în ceea ce priveşte postmodernismul prozei noastre actuale. Sunt nişte priorităţi pe care mi le asum şi pe care le-am "rezolvat", cred, dincolo de faptul că generaţia optzecistă care afirmă preempţiuni peste tot şi care nu recunoaşte întâietatea în domeniu a unor scriitori care s-au ocupat ceva mai devreme de ceea ce ei consideră a fi descoperirile lor absolute, autenticitatea de exemplu.

Consider Slatina ca un loc mitic, dar oraşul a ratat şansa vieţii sale

N.C: Spuneţi în Intermezzo 3, la pagina 90, următoarele: "Locurile unde se nasc eroii spiritului sau ai armelor devin situri consacrate". Ca o acoladă, defel prozaică, pentru că discutăm în termeni de viaţă şi de moarte, aseară (???) aţi văzut moartea cu ochii, cum se zice, şi aţi scăpat cu viaţă dintr-un accident de maşină chiar pe raza judeţului unde v-aţi născut. Lângă Balş v-aţi răsturnat cu maşina şi spuneaţi, un pic mistic-ironic, că un pachet de cărţi v-a salvat ochii atunci când parbrizul s-a spart. Cum este cu locurile de cumpănă?
M.M.: Trecând peste accidentul acesta de care v-am povestit, dar de care nu vreau să vorbesc, deşi a fost cât se poate de real, ba chiar infrareal, voi vorbi despre acest sit care este pentru mine Slatina. Accidentul de aseară s-a întâmplat la 25 de km. de Slatina, locul mitic pentru mine, Slatina, care a născut un autor universal de valoarea lui Eugen Ionescu, Slatina de care sunt în permanenţă obsedat şi fără de care, îndepărtat fiind pentru o mai mare bucată de timp, mă simt steril. Cândva, la Paris, când mă întâlneam cu Nicolae Breban la un bistro din faţa Sorbonei, îi spuneam că, de fapt, nu pot să scriu şi să exist dacă din când în când nu mă întorc în locul meu de origine. Consider Slatina, nu doar pentru că de aici vin Barbu Mumuleanu, Ion Minulescu, D. Caracostea, D. Popovici şi, maximum ca atare la nivelul literaturii române, însuşi E. Ionescu, ca un sit, ca un loc mitic care prin vidul care zbârnâie în aerul său (zâmbeşte ironic - n.m. N. C. ) naşte din când în când aceste coagulări stranii şi curioase ale unor autori, precum Haractirurile lui Mumuleanu, chiar poemele lui Minulescu pe care-l consider unicul nostru autentic simbolist, ca să nu mai vorbesc de marele absurd Ionescu care, poate nu mă credeţi, a iubit Slatina şi pe care a evocat-o, într-o scrisoare publicată acum câţiva ani în România literară. Vreau să vă spun că l-am întâlnit pe Eugen Ionescu la Paris într-un context pe care nu-l evoc acuma şi am fost impresionat de autenticitatea sa existenţială şi scriitoricească. Probabil că nu m-ar fi primit dacă n-ar fi aflat că suntem concitadini, a fost foarte curios să mă vadă şi când l-am provocat spunându-i că îi voi publica NU în italiană şi că nu mă interesează dacă este de acord sau nu, a râs în hohote şi a spus "bravo, ăsta e chiar genul conceptului meu de scriitor nihilist, negativist, chiar de slătinean!". Ionescu ar trebui să reprezinte pentru noi, cei născuţi în această arie a sudului - noi suntem sudişti, cu tot ce ţine de acest termen! - o permanentă incitare la inovaţie şi de permanentă sincronizare cui tot ce este mai valabil în cultură la nivel universal.

N.C.: Spuneţi-mi, Slatina îşi asumă "paternitatea" autorului Scaunelor sau bălteşte în aşteptarea unui feedback culural care să-i redea o vigoare pe care n-a dobândit-o prea clar niciodată? Oricine ştie că aici se produce doar aluminiu şi multă poluare.
M.M.: Nu se investeşte nimic aici în cultură - asta au înţeles autorităţile din fronda marelui dramaturg. Slatina este, în câteva cuvinte, un mediu, nu l-aş numi nici mic-burghez, producător neatent de cultură medie, chiar sub-cultural pe alocuri, un oraş unde, vorba lui Sadoveanu, adaptată, "nu se întâmplă nimic". Totuşi, aici s-a întîmplat să se nască un, cum spuneţi dumneavoastră, geniu al absurdului, al frondei exprimată dramatic. Contemporanii culturali, mai degrabă sub-culturali se prefac a comemora figura marelui creator. Acum câţiva ani l-am provocat pe artistul Truţă de aici să-i ridice o statuie lui Ionescu. E-adevărat, statuia a fost ridicată şi încă în timpul just, adică pe când încă Ionescu mai trăia, însă primarul de atunci al Slatinei, probabil un imbecil notoriu, în loc să meargă la Paris şi să-l invite pe cel imortalizat în bronz şi să-i spună că urbea doreşte să-l omagieze, a "băltit", cum spuneţi dumneavoastră, şi şi-a văzut de treburile lui mărunte. Oraşul a ratat şansa vieţii sale. Cred că Ionescu ar fi venit să-şi vadă statuia şi, cu umorul şi înţelegerea subtilă a vieţii care-l caracteriza, ar fi făcut puţină băşcălie sentimentală la picioarele propriei reprezentări. Aşa, statuia sa n-a avut şansa să-şi întâlnească prototipul unic.

N.C.: Dar cum credeţi că ar fi reacţionat membrul Academiei "nemuritorilor" la vederea propriei statui, cunoscându-i noi puţin acea latură histrionică a personalităţii sale complexe: ar fi îmbrăţişat-o, ar fi hulit-o, ce i-ar fi făcut?
M.M.: Poate că ar fi scuipat-o (râde), dar nu are importanţă aşa ceva. Important este că Eugen Ionescu, dotat cu un formidabil simţ al umorului, al absurdului, al comicului, ar fi putut să constate că, iată, spaţiul lui de origine îl recunoaşte ca pe unul din arhetipurile esenţiale şi îl omagiază ca atare.