Dialoguri cu autorii LiterNet (II) - Sunt atras de personaje şi de psihologia lor mai mult decât de orice altceva

Alexandru-Radu Săvulescu se simte de mic atras de scris şi fotografiat. Cum în perioada comunistă nu exista facultate de jurnalism, se decide să-şi încerce norocul la imagine de film, unde nu reuşeşte din prima. Se hotărăşte să nu mai încerce şi se reorientează spre Geologie-Geografie. Lucrează în prospecţiune până în 1990, când, în noile condiţii create de căderea comunismului poate face, în fine, ce şi-a dorit dintotdeauna: jurnalism. Calificarea sa într-o ştiinţă a vieţii îl îndreaptă către o formă specializată a acestuia, jurnalismul de mediu. Tot din 1990 publică ocazional traduceri literare. În 1991 i se oferă ocazia de a lucra în domeniul non-profit, unde este, între altele, primul director al Centrului de Protecţie a Mediului pentru Europa Centrală şi de Est - REC România, o experienţă de care-şi va aminti mereu cu cea mai mare plăcere, apoi primul director al Centrului de Asistenţă pentru Organizaţii Neguvernamentale - CENTRAS. Publică timp de opt ani, între 1995-2002, revista Perspective, dacă nu prima, atunci cea mai longevivă publicaţie dedicată dezvoltării durabile. Din 1997 este şi consultant de comunicare în proiecte de mediu. Are mai multe expoziţii de fotografie şi este consultant literar în cinematografie. Din 2015, are o rubrică permanentă de proză scurtă la LiterNet - "Autoficţiuni".
Acest dialog este cel de-al doilea din seria unor interviuri cu autorii LiterNet-ului, după cel cu Oana Cristea Grigorescu (ce citit aici).

Mă interesează nu atât răspunsurile la întrebarea "Ce?", cât la întrebarea "De ce?"

Beatrice Lăpădat: Din 2015, semnaţi rubrica Autoficţiuni la LiterNet. În ce etapă a relaţiei dumneavoastră cu scrisul a apărut această rubrică?
Alexandru-Radu Săvulescu: Urmăream deja de ceva vreme cronicile teatrale şi cinematografice de pe LiterNet, aşa cum fac şi astăzi (deschid o scurtă paranteză ca să-l menţionez aici pe unul dintre autorii mei preferaţi, Mihai Brezeanu, care-mi place nu numai pentru ce scrie, ci şi pentru cum scrie) când, într-o bună zi, am decis să-i trimit şi eu lui Răzvan Penescu o cronică; de fapt, câteva scurte idei mâzgălite la ieşirea de la un spectacol. M-a refuzat politicos ("Nu e rea, dar nici suficient de legată pentru a fi publicată pe LiterNet"), făcându-mi însă câteva recomandări, dovadă că citise cu atenţie ce-i trimisesem. Simţindu-mă încurajat, am revenit, de data aceasta cu câteva schiţe pe care le tot retuşam de ceva timp şi cărora încă nu le dădusem forma finală. Aşa a apărut (după trei ani, ce-i drept) rubrica săptămânală Autoficţiuni.

Revenind în timp, îmi amintesc cu nostalgie de revista mea din copilărie, Pinguin, pe care am bătut-o la maşina de scris a lui Tataia, un Olivetti interbelic. Au mai contribuit la revistă câţiva colegi şi Tata. Era în anul 1969.

  

Am mai avut câteva încercări de a scrie, chiar şi un roman, dar n-am depăşit faza intenţiilor, până când, după 1989, am reluat legătura cu scrisul, ca jurnalist. Curând, am simţit însă nevoia să depăşesc cadrul strâmt al jurnalismului de informaţie, specializat, în limitele căruia îmi desfăşuram activitatea. Am făcut-o însă nu trecând la jurnalism de opinie, ci la literatură.
Am schiţat câteva proze scurte. Cei câţiva din jur cărora le-am dat să citească ce-am scris m-au taxat de "pornografic", sugerându-mi astfel indirect că ar fi mai bine să renunţ. Derutat, m-am dus şi la Gheorghe Crăciun, pe vremea aceea redactorul-şef al editurii Paralela 45, care publica autori români. Crăciun a citit ce-am scris, m-a încurajat să continui şi mi-a făcut şi câteva scurte observaţii. Fiindcă una dintre schiţele mele se lega ca temă de colecţia pe care o superviza, Biblioteca erotică, mi-a arătat o carte pe care o avea pe birou şi m-a întrebat dacă n-aş vrea să o traduc. Am acceptat pe loc, fără să mai stau pe gânduri. A urmat, la scurt timp, o a doua traducere, un alt volum din aceeaşi colecţie. A fost o experienţă extrem de interesantă şi plină de învăţăminte, pentru care îi mulţumesc. N-am mai apucat să vorbim despre textele mele înainte de dispariţia sa prematură.
Restul ţine de LiterNet.

B.L.: Prozele scurte pe care le semnaţi au adesea aerul unor bombe care stau să explodeze: încărcate de absurd uneori, alteori populate de imagini suprarealist-onirice sau ducând cititorul pe o pistă care îl face să creadă că e pe cale să se întâmple ceva "extraordinar". Dar acel "senzaţional" se închide brusc şi tăcut, trimiţând cititorul mai degrabă la introspecţie decât la satisfacţia unei tensiuni rezolvate printr-un deznodământ spectaculos. De unde vine acest interes pentru "micul eveniment", pentru "mica fantezie" sau pentru întâmplarea "măruntă" de viaţă?
A.-R.S.: Nu ştiu dacă am o explicaţie pentru asta. De altfel, nu mă gândesc foarte mult la ce scriu, nici la cum scriu, folosesc pur şi simplu ideile care-mi trec prin minte, încercând să le redau cât mai bine în cuvinte. Iar amintirile mă bântuie permanent; visez, de asemenea, des, observ cu intensitate lucrurile şi oamenii pe lângă care trec pe stradă etc.
E interesant că aţi menţionat întâmplarea "măruntă" de viaţă. Sunt şi un mare amator de istorie, dar nu mă interesează istoria "mare", bătălii, cuceriri etc., ci tocmai "mica istorie", viaţa de zi cu zi a oamenilor din epoca respectivă, obiceiurile, moravurile, ce mâncau, ce beau, cum arăta viaţa de familie, ce limbă vorbeau, ce religie aveau, cum se îmbrăcau, cum călătoreau etc. În plus, mă interesează nu atât răspunsurile la întrebarea "Ce?", cât la întrebarea "De ce?".

B.L.: Portretele pe care le creaţi în Autoficţiuni dau naştere unor personaje extrem de bine conturate chiar şi când textul e de dimensiuni foarte reduse. Că e vorba de Rada, una dintre femeile de care naratorul e îndrăgostit, de doctorul Roşculeţ al copilăriei dumneavoastră, de un cizmar sau de figura unei mame boeme, cititorul se întâlneşte cu personaje bizare, fascinante, care aduc cu ele culorile şi ritmurile unor lumi fie foarte actuale, dar care par să încarce cotidianul de un soi de vrajă ce scapă privirii grăbite, fie strălucirea unor lumi de altădată, învăluite în nostalgie. Ce vă captează cel mai mult la o persoană astfel încât să vă facă să doriţi să îi acordaţi privilegiul filtrului fictiv?
A.-R.S.: Sunt atras de personaje şi de psihologia lor mai mult decât de orice altceva. Alegerile mele oscilează însă între personaje reale, pe care încerc să le descriu cât mai obiectiv, începând cu numele real, pentru că sunt convins de predestinarea numelor, şi personaje ficţionale, fie pe de-a-ntregul, fie doar parţial. Desigur, chiar personajele reale pot fi trecute printr-un filtru subiectiv, fiindcă amintirile mele pot fi incomplete, sau pur şi simplu filtrate de timp. Iar personajele ficţionale pot fi / sunt amestecuri de diverse caractere, cu nume complet inventate. Cel mai mult scriu la persoana întâi, dar adesea şi acesta este un personaj în mare măsură ficţional.

B.L.: Există pericole în scrierea autofictivă? V-a afectat vreodată viaţa personală faptul că aţi evocat oameni care fac sau au făcut parte din realitatea dumneavoastră?
A.-R.S.: Resimt două feluri de ameninţări. Prima ar fi chiar teama de mine însumi. Mă tem să nu pătrund prea adânc în propriul meu eu, mă tem să nu descopăr că am şi laturi întunecate, să nu descopăr că, de fapt, sunt altcineva decât cel care pretind că sunt, sau că succesele cu care mă laud sunt, de fapt, ratări.
A doua ar fi teama de a nu fi perceput greşit, teamă care, la rândul ei, are două aspecte. Unul ar fi că aş putea să mă fac de râs, al doilea că aş putea răni involuntar sensibilitatea cuiva despre care scriu.
Şi da, m-am certat cu oameni care s-au simţit jigniţi de ce am scris, deşi am încercat să evit pe cât pot acest lucru.

B.L.: Care sunt limitele dumneavoastră - mă refer în special dintr-o perspectivă etică - în joaca de-a autoficţiunea?
A.-R.S.: Adevărul e că încă le testez. Din punctul meu de vedere, niciun subiect nu ar trebui să fie tabu, orice ar trebui să poată fi discutat, dezbătut, analizat. Dar nu e aşa. De fapt, secretul care a învăluit până târziu moartea mamei mele este cel care m-a făcut să caut informaţia, să caut dialogul care mi-a lipsit în copilărie. Şi pe care nu l-am găsit încă.
Există în continuare în jurul meu foarte multă lume care evită orice discuţie mai intimă, orice mărturisire.
Iar la modul general, dezbaterea de idei se transformă prea repede în atac la persoană.

B.L.: Cum aţi caracteriza schimbările pe care responsabilitatea unei rubrici săptămânale le-a adus în ritmul de lucru şi, de ce nu, chiar în stilul literar pe care îl cultivaţi?
A.-R.S.: Cred că mă ajută, mă obligă să mă aşez la masa de lucru şi să respect un termen limită. Pe de altă parte, apare întrebarea dacă scriind proză scurtă nu-mi irosesc energia într-o direcţie care mă va împiedica să mă concentrez pe ceva mai important.

Limbile străine sunt o poartă deschisă către alte culturi

B.L.: Mi-aţi mărturisit că tatăl dumneavoastră v-a spus: "Nu am înţeles niciodată prea bine cu ce te ocupi". Cum i-aţi răspunde astăzi?
A.-R.S.: El n-are nicio vină. Problema e că eu însumi nu ştiu cum să mă descriu prea bine. În orice caz, n-aş putea să spun într-un singur cuvânt ce fac, cum ar fi: medic, arhitect, inginer.

B.L.: Aţi făcut parte, în tinereţe, din lotul olimpic lărgit de tir, fiind inclusiv campion naţional de juniori la ceea ce pe atunci se numea IEFS, Institutul de Educaţie Fizică şi Sport. Cum a influenţat această pasiune alte domenii din viaţa dumneavoastră, inclusiv interesele intelectuale? Credeţi că parcursul dumneavoastră ar fi fost diferit fără relaţia cu acest sport?
A.-R.S.: Tata a făcut şi el tir, pistol viteză, cu rezultate bune. Când am fost destul de mare, m-a dus la IEFS, unde am început cu puşca, la care am şi rămas pentru că am început să am rezultate.
Cred că orice sport de performanţă te ajută să evoluezi fizic şi psihic, să-ţi cunoşti limitele, să încerci să ţi le depăşeşti.
În plus, în epoca comunistă, sportul era practic singura cale de a călători în străinătate (chiar dacă numai în ţările comuniste).
Poate că a reprezentat şi un punct slab, pentru că, fiind un sportiv bun, nu mi-a fost frică să pic la admiterea de la facultate, pentru că urma să fiu luat la un club militar; n-aveam să fac armata la trupă.
Poate că altfel m-aş fi concentrat mai mult pe admitere şi aş fi reuşit-o din prima.

B.L.: Înainte de a deveni student la Geologie, aţi încercat mai întâi să intraţi la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. De ce nu aţi reuşit admiterea la IATC?
A.-R.S.: Fotografiam mult în perioada aceea şi vedeam multe filme la Cinematecă (maeştrii sovietici - Eisenstein, Pudovkin, neorealismul italian - Rossellini, de Sica, tot ce se putea vedea pe atunci din cinematografia mare). M-am pregătit serios pentru examen, eram decis să devin operator şi să fac filme documentare, dar cu toate acestea n-am trecut nici de proba eliminatorie. La proba orală, una dintre întrebări a fost cum se numea operatorul filmului La Moara cu Noroc, de Victor Iliu. Îmi stătea pe limbă numele lui Ovidiu Gologan, dar nu mi l-am amintit decât după ce am ieşit din sală.
Am o bună memorie vizuală, uneori mă întâlnesc cu oameni pe care nu i-am văzut decât o dată în viaţă sau pe care nu i-am mai văzut de zeci de ani şi îi recunosc imediat; în schimb, am o mai proastă memorie a numelor, pe care nu le ţin minte decât cu greu şi pe care le mai şi uit repede. Oricum, profesorul cu care luasem lecţii particulare îmi spusese că cele câteva locuri disponibile (trei-patru pe an, cred, pe atunci) la Imagine de Film şi Televiziune sunt deja "ocupate" pentru următorii doi-trei ani, nu voi putea intra din prima oricât de bine m-aş prezenta şi că, dacă vreau cu adevărat să intru la facultatea asta, va trebui să insist, ceea ce n-am făcut.

B.L.: După 1990, aţi trecut de la geofizică - specializarea pe care aţi urmat-o la Geologie-Geografie - la jurnalism de mediu, domeniu în care aţi primit şi câteva premii. Ce face mai precis un jurnalist de mediu şi care credeţi că este, sau ar trebui să fie, relevanţa lui astăzi?
A.-R.S.: În opinia mea, un jurnalist de mediu face exact ce face şi unul generalist, doar că o face nu doar de pe poziţia unui bun comunicator, ci şi a unui specialist într-una dintre "ştiinţele vieţii" - biologie, geologie, geografie etc., ceea ce-i permite să înţeleagă limbajul complicat, uneori chiar abscons al oamenilor de ştiinţă, pentru a-l traduce în cuvinte nu atât simple, cât mai ales atractive şi inteligibile publicului larg.
Fiindcă subiectele de mediu sunt prin definiţie complexe, orice abordare a lor ar trebui să fie cât mai echilibrată, să permită exprimarea unor puncte de vedere cât mai diverse, chiar opuse ("audiatur et altera pars", ar spune Seneca), astfel încât cititorul (ascultătorul, telespectatorul) să-şi poată forma singur o părere.
Aş adăuga aici că subiectele propriu-zise de mediu nu pot fi tratate separat de cele sociale, economice, politice etc., de care sunt intim legate. Subiectul ar fi, de aceea, mai degrabă "sustenabilitatea", un termen care nu a prins însă în limba română, cum nu a prins nici conceptul. E vorba despre o abordare integrată, în care încerci să vezi un fenomen în toată complexitatea sa, nu într-un mod simplist.
M-am ocupat de acest subiect încă din primele luni ale anului 1990, şi o mai fac sporadic şi astăzi. Între 1995-2002, am fost redactorul-şef al unei publicaţii dedicate exclusiv acestei teme, Perspective - revista dezvoltării durabile, al cărei impact mă tem că a fost mai redus decât mi-aş fi dorit.
În realitate, în ciuda unor premii naţionale de care-mi aduc aminte cu plăcere, unul fiind primit chiar din mâna regretatului Radu-Anton Roman, cele mai multe şi importante articole le-am publicat în SUA, Regatul Unit şi Canada, unde interesul pentru mediu este considerabil mai mare decât la noi.

B.L.: În ceea ce priveşte profesia, aţi schimbat multe domenii, care par uneori chiar contradictorii - de la geofizician şi jurnalist de mediu până la consultant în comunicare şi traducător. Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, ce profesie aţi alege?
A.-R.S.: Probabil că astăzi m-aş face bucătar. Sau poate arheolog? Ori psiholog? Ceva practic, în orice caz, pentru a-mi putea câştiga existenţa, fiind în acelaşi timp şi util societăţii.
Când eram mic, mi se punea adesea întrebarea: "Ce vrei să te faci când o să fii mare?". Evident, toţi aşteptau să răspund "doctor", fiindcă bunicul meu era un medic reputat, iar tatăl meu era la rândul lui medic, iar eu se presupunea că ar fi trebuit să continui pe această linie. Şi tocmai din cauza acestei presiuni, fiindcă ştiam că se aşteaptă acest răspuns de la mine, nu am putut niciodată să-l dau.
Jurnalismul de mediu a reprezentat pentru mine o prelungire a experienţei căpătate ca geofizician, iar geofizica a fost pentru mine o formă de evadare din cenuşiul la care aş fi fost condamnat într-o viaţă de birou sau de lucru în fabrică în comunism. Ajungând în locuri dintre cele mai izolate, dar şi bătute de soartă, am avut ocazia să-mi dau seama atunci de distrugerile făcute de om în goana sa pentru "cucerirea naturii", cum se spunea pe atunci. Am considerat de aceea după 1989 că este o datorie pentru mine să mă ocup de protecţia mediului. În acest domeniu am făcut câte puţin din toate - management, instruire - dar destul de repede m-am convins că problema fundamentală este comunicarea, sau mai precis lipsa de comunicare, sau proasta comunicare. Cred că problema persistă şi astăzi, n-a fost nici pe departe rezolvată, ba chiar s-a acutizat.

B.L.: Aţi crescut într-un mediu în care vorbitul în engleză şi franceză făcea parte din cotidian. Aţi studiat franceză cu doamna Vlădescu, pe care o numiţi, în autoficţiunea pe care i-aţi dedicat-o, "o figură luminoasă a copilăriei mele". Credeţi că aţi avut un avantaj în viaţă datorită contactului precoce cu limbile străine? Cum resimţiţi felul în care copiii de astăzi învaţă limbile străine în raport cu stilul care se practica atunci când eraţi dumneavoastră copil?
A.-R.S.: Aproape că mă simt prost că nu ştiu decât engleza şi franceza. Mama şi rudele mele din partea ei vorbeau şi germana şi maghiara încă înainte să se ducă la şcoală - avantajul cuiva care a crescut la Braşov, pe atunci un mediu multicultural, acum, mai puţin. Limbile străine nu-ţi oferă doar un mijloc de comunicare, ci sunt o poartă deschisă către alte culturi. Odată cu limba, am învăţat de la Madame Vlădescu o mulţime de lucruri care m-au făcut să mă simt acasă de câte ori am călătorit în Franţa. La fel s-a întâmplat cu engleza pe care am învăţat-o de la Tataia, care-mi citea sonetele lui Shakespeare pe când mai eram încă în burta Mamei.
Ce cred eu că le lipseşte copiilor de astăzi - alor mei le-a lipsit în mod cert - este limba latină. Nici eu n-am studiat-o prea serios la liceu, pe atunci la real se făcea doar în clasa a IX-a. Dar ceva-ceva tot mai ştiu. Suficient cât să înţeleg de ce Eminescu scria "ânger" (de la angelus) sau "rîu" (de la rivus) şi nu "înger", respectiv "râu", cum scriem noi astăzi.

Abia la Buenos Aires şi Montevideo am înţeles de ce iubesc tango-ul

B.L.: Cum v-aţi întâlnit cu tango-ul? Cum aţi trăit, la nivel corporal, această nouă pasiune, cu atât mai mult cu cât v-aţi format anterior într-un sport, tirul, care pare să aibă prea puţin de-a face cu dansul?
A.-R.S.: Mă duceam la un curs de salsa, când, la un etaj mai jos, am auzit prin uşă muzică de tango. N-am mai ajuns la salsa.
Până să ajung în Buenos Aires şi Montevideo, intuiam însă doar despre ce e vorba în tango, dar abia la el acasă am înţeles cu adevărat de ce-l iubesc. E mai mult decât muzică şi coregrafie, e un stil de viaţă. Nu spun mai mult, pentru că dacă intrăm în subiectul ăsta, nu ne mai oprim.
Poate părea curios, dar tango-ul are totuşi o mulţime de elemente comune cu tirul, ca şi cu yoga sau cu karate-dō. În special respiraţia, autocontrolul şi echilibrul.

B.L.: Ce înseamnă faptul de a fotografia tango-ul prin comparaţie cu orice alt tip de fotografie?
A.-R.S.: Fiecare fotograf (de tango) are propriile sale obiective. Ce mi-a plăcut mie în primul rând să surprind este bucuria de pe feţele dansatorilor, acel zâmbet de fericire ca de pe altă lume care te transfigurează când devii pentru trei minute una cu partenerul (mai multe, inclusiv fotografii, aici).
Din punct de vedere tehnic, fotografia de tango este extrem de dificilă din cauza condiţiilor - întuneric şi mişcare. De asemenea, pentru că trebuie să fii cât mai discret, să interferezi cât mai puţin, preferabil chiar deloc, cu magia creată între cei doi parteneri, pentru a nu o frânge.

B.L.: Tango-ul este, înainte de toate, un stil de gândire, o atitudine care trebuie trăită şi exersată înainte de a trece la executarea unui set de mişcări. Care sunt, după dumneavoastră, ingredientele de care este nevoie pentru a avea o experienţă tango reuşită în toată amploarea semnificaţiilor acestui fenomen?
A.-R.S.: Prima diferenţă pe care am sesizat-o în Argentina şi Uruguay faţă de ce învăţasem la noi a fost că dansul începea cu... o pauză, în care partenerii ascultau cu atenţie muzica, căutând să o înţeleagă, pentru a o putea apoi urma fără ezitare. Şi că abia apoi urma îmbrăţişarea, care lua şi ea destul timp şi era făcută cu mare atenţie. Cam o treime din melodie trecea în pregătiri, până să înceapă dansul propriu-zis.
Apoi, am mai învăţat că dansul e format şi din... pauze. De altfel şi muzica e sincopată, cu pauze.
În fine, am mai aflat că rolurile în pereche sunt clare: bărbatul conduce, iar femeia urmează. Dar nu e aşa de simplu. De fapt, prin îmbrăţişare, bărbatul creează un spaţiu de siguranţă în jurul partenerei, dar ceea ce propune el trebuie confirmat de ea. Bărbatul sugerează, într-adevăr, mişcarea pe care o doreşte, însă plecarea propriu-zisă o dă femeia, care confirmă dorinţa bărbatului şi care, de aceea, practic, o urmează. Dacă bărbatul sugerează o mişcare cu care femeia nu e de acord, fie fiindcă vede sau simte că se vor ciocni cu altă pereche, fie din alt motiv, bărbatul nu insistă, face atunci altă "propunere", pleacă într-altă direcţie, sau face o mişcare mai puţin amplă; oricum, îşi adaptează instantaneu planul. Există în tango această uimitoare înţelegere reciprocă între parteneri, chiar şi atunci când dansează pentru prima dată împreună.

B.L.: Preferinţele dumneavoastră în materie de literatură sunt în mod special legate de nume mari, integrate în canon: de la Homer şi Shakespeare până la Borges şi Kavafis. Literatura foarte recentă pare să nu vă fi marcat într-un mod fundamental. Cum vă explicaţi asta?
A.-R.S.: Orice aş face, mă reîntorc la clasici. Poate că am această reacţie pentru că am avut timp să revin la ei, uneori şi de mai multe ori, în timp ce pe scriitorii mai noi îi cunosc de mai puţin timp, iar pe mulţi încă aştept să-i descopăr (am peste treizeci de cărţi care îşi aşteaptă rândul la citit, şi continui să mai cumpăr şi altele, deşi poate ar trebui să mă opresc pentru o vreme).
Am devorat însă cu o poftă insaţiabilă mii de pagini de literatură românească contemporană în ultima vreme - Mircea Cărtărescu, Nora Iuga, Ana Blandiana (în opinia mea, o uriaşă prozatoare, nu numai poetă), Ion Vianu sau Veronica D. Niculescu. Şi, desigur, Herta Müller.

B.L.: Figurile pe care le admiraţi cel mai mult în universul cinematografic sunt Charlie Chaplin şi Ingmar Bergman. Două paradigme foarte diferite, una a comediei subversive, cealaltă a introspecţiei care bulversează până la transfigurare. Cum împăcaţi aceste extreme? Vă identificaţi cu ele? Vă influenţează propriul univers literar?
A.-R.S.: Pentru mine, Chaplin este unul dintre cei mai fini, delicaţi, romantici, melancolici, visători cineaşti. Un autor total şi un extraordinar compozitor de muzică de film. La toate filmele lui îmi dau lacrimile, iar, când îi ascult melodiile, mi se face pielea de găină.
Tematica lui Bergman îmi e foarte apropiată - alienarea, problemele cuplului. Iar imaginea operatorului său preferat, Sven Nykvist, este pur şi simplu fascinantă.
Lumea filmului e însă populată de nenumăraţi autori excepţionali. Numesc câţiva la întâmplare: Tarkovski, Fellini, Rohmer, Varda, Godard, Mihalkov, Kubrick, Woody Allen, Orson Welles, Kurosawa, Ciulei, iar lista ar putea continua pe pagini întregi. Le-aş revedea oricând filmele cu încântare.
Pe unii îi admir, dar pe alţii chiar îi invidiez. Când am văzut Lost in Translation, de Sofia Coppola, aproape că am fost gelos că n-am făcut eu filmul.

B.L.: Aţi avut ocazia să călătoriţi pe mai multe continente şi să interacţionaţi cu mai multe culturi. Ce înseamnă "acasă" pentru dumneavoastră?
A.-R.S.: Cred că "acasă" va rămâne pentru mine totdeauna locul unde m-am născut şi am crescut. Dar m-am simţit bine peste tot unde m-am aflat într-o companie interesantă, de la Cercul Polar de Nord până în Africa de Sud şi din Japonia până în Argentina. Fiecare cultură e atât de diferită de a noastră şi sunt atât de multe lucruri de învăţat peste tot, încât n-ai timp să te plictiseşti când călătoreşti. Dar ca acasă nu e nicăieri, fie şi pentru că fiecare lucru, fiecare loc e impregnat cu memoria înaintaşilor tăi, oamenii care ţi-au dat viaţă şi te-au crescut, şi datorită cărora eşti ceea ce eşti. Deşi sunt bucureştean, rezonez însă în mod egal cu Iaşiul lui Mamaia, sau cu Braşovul lui Mama.