VĂRSĂTORUL (22 ianuarie - 18 februarie) - Ce fel de relaţii avem cu lumea?

Foto: 123RF - 2

 

Sociabilitate: vocaţia prieteniei

Ar fi un clişeu să descriem Vărsătorul drept "semnul prieteniei". Ar fi prea simplu. Situaţia este mai complexă. Pentru a înţelege cu adevărat natura acestei zodii, e bine să privim mai întâi la semnul său opus, cel al Leului, supranumit şi "semnul mon­denităţii". Leul este preocupat să-şi definească pro­pria identitate prin ochii celorlalţi, motiv pentru care e asociat cu actoria. Actorul nu joacă niciodată pentru el însuşi, el joacă pentru public. Publicul îi spune cine este: un actor bun sau nu. Sarcina sa e să descopere cine e el, ca individ, cum poate să-şi dezvolte mai bine personalitatea. În zodiac, vizavi de Leu se găseşte Vărsătorul, care îşi caută la rândul său rolul, dar în cadrul cercului de prieteni, al unui club, al unei societăţi sau unei mişcări sociale. Şi aici Vărsătorul se manifestă sub două forme dis­tincte. Prima este cea a Vărsătorului care, ca să zi­cem aşa, se hrăneşte din faptul că este parte a aces­tui grup, că împărtăşeşte cu membrii săi aspiraţii sau idealuri şi e profund preocupat să comunice cu ei. Cea de-a doua tipologie de Vărsător poate ins­pira ea însăşi un curent, printr-o idee sau o cauză, fiind cea care generează şi alimentează mişcarea de grup. În timp ce prima tipologie este cea a unui "ani­mal social" în toată regula, călare pe toate re­ţelele de socializare, cea de-a doua se manifestă de obicei prin intermediul unui blog, al unui site sau al unei emisiuni (să nu uităm că zodia e în afinitate cu tot ce înseamnă aparatură electrică şi electro­nică). Aici el îşi expune ideile, care fac să se adune în jurul lui cei care se simt în rezonanţă cu ele. Acest al doilea tip de Vărsător pune mai puţin preţ pe interacţiunea directă cu cei din grup, are o ma­nieră mai impersonală de a se raporta la oameni. Îl inte­resează mai mult opinia, cauza, decât individul.
Ce au în comun aceste două tipuri? Vocaţia prieteniei. Fie că au o listă interminabilă de prieteni, ca în cazul primului tip, fie că merg pe principiul puţini, dar buni, ca cel de-al doilea, pentru ambii prietenia e sfântă şi ei fac adesea mari eforturi pentru a o dovedi celor aleşi, ca să se bucure de ea.

Prima impresie

Până şi cel mai conservator dintre Vărsători (şi sunt destui dintre aceştia, căci vechiul guvernator al zodiei este protocolarul Saturn) are ceva excen­tric. Poate purta, de exemplu, la blugi, o cămaşă cu papion. Sau Vărsătoarea corporatistă poate să meargă la serviciu în uniforma de rigoare, dar cu părul vopsit portocaliu. Şi apropo de păr, care este asociat îndeaproape cu această zodie: acest element poate fi primul care ne atrage atenţia la Vărsător. Fie prin frumuseţea sa naturală, fie printr-o tunsoare avangardistă, fie printr-o culoare mai trăsnită, ca în exemplul de mai sus.
Pentru că Vărsătorul este ultimul dintre cele trei semne zodiacale reprezentate printr-un simbol uman (după Gemeni şi Fecioară), nu prea putem să-i atri­buim trăsături distincte. În general, înfăţişarea sa este armonioasă, însă nu şi spectaculoasă. Să ne adu­cem aminte că nu-şi doreşte să se remarce ca individualitate, ci ca reprezentant al grupului. Când intră în acest rol, atrage de obicei toate pri­vi­rile, pentru că dă dovadă de originalitate, atât din punct de vedere al unghiului neobişnuit din care priveşte subiectul abordat, cât şi prin gestica şi inflexiunile vocale cu care-şi acom­paniază discursul. Mimica este expresivă, dar nu excesivă, în timp ce expresia de fond rămâne una deschisă.
Vărsătorul care este influenţat mai mult de gu­vernatorul său modern, neobişnuitul Uranus, iese adesea în evidenţă printr-o vestimentaţie şocantă (îi place să poarte aşa-numitele culori electrice), iar ţinutele abordate pot lansa o nouă modă. Să nu uităm că Vărsătorul trăieşte cu 200 de ani înainte, în timp, decât restul omenirii, aşa că este natural ca mulţi reprezentanţi ai acestui semn să anticipeze nu numai trenduri ideologice, ci şi vestimentare.

Când este singur

În afară de tipul profesorului distrat, care trăieşte în mintea lui şi în laboratoarele în care îşi conduce experienţele şi care interacţionează 90% din timp doar cu ideile din capul lui, ceilalţi Vărsători nu prea petrec timp singuri. Mai ales în zilele de azi, le e foarte uşor să interacţioneze cu alţii. Spre deo­sebire de alte semne zodiacale (e drept, puţine la număr), care, odată ajunse acasă, ignoră reţelele de so­cializare, închizând chiar şi clasicul telefon, Văr­să­torul nostru rămâne conectat, pentru că trebuie să afle de îndată ce mai este nou în unul sau altul din­tre grupurile din care face parte. Nu vrea să rateze nimic, iar dacă se întâmplă să nu poată răspunde pe moment (mai face şi el câte o baie, ca tot omul), dă un semn, imediat ce se disponibilizează. Cu o ex­cepţie notabilă. Când îi merge cât de cât bine, se im­plică cu plăcere în problemele celorlalţi. În schimb, când are o problemă personală, de exemplu a pus capăt unei relaţii sau are un conflict cu şeful, se izolează de toată lumea, încercând să depăşească singur momentele critice. Deci, când Vărsătorul de­vine inactiv pe reţelele de socializare şi nu răspunde la telefon, el este cu adevărat singur. Singur şi nefericit. Este ciudat că el, care sare să-şi consoleze şi consilieze prietenii, amicii, cunoştinţele, când trec prin momente de criză, se simte incapabil să ceară sprijinul celor pe care i-a ajutat de atâtea ori. Se poate ca în momentul în care reuşeşte să iasă din izolarea autoimpusă, ceilalţi să-l certe sau să-l critice pentru dispariţia, pentru ei, inexplicabilă. De multe ori, el nici măcar nu le va explica că a trecut prin clipe grele, preferând să încaseze critici, decât să se plângă. Cei care îl cunosc mai îndeaproape, ar face bine să îl ia cu asalt atunci când observă că dispare, pentru că cel mai probabil are nevoie să fie susţinut.

Cu cei din familie

Când într-o familie se naşte un Vărsător, e de multe ori ca şi când în mijlocul ei a apărut un extra­terestru. Micuţul poate să surprindă prin precocitate şi independenţă. Învaţă să meargă repede, probabil ca să nu trebuiască să ceară altora diferite lucruri, ci să şi le poată lua singur. Se familiarizează, cu o ra­pi­ditate suprinzătoare, cu mânuirea diverselor echi­pamente electronice. Nu se plictiseşte. E un copil pe care vrei să-l ai prin preajmă, pentru că nu-ţi toacă nici timpul, nici nervii. Dar e derutant, ca părinte, să trăieşti momente în care te uiţi la odraslă şi îţi dai seama că tu, adultul, ai mai multă nevoie de el decât el de tine. Sigur, are şi el mo­mente în care se enervează, iar acestea sunt fulge­ră­toare, dar de scurtă durată. Are nevoie să i se explice de ce este necesar un lucru şi nere­coman­dabil altul şi bagă fără probleme la cap ce i se spune, dacă explicaţia e clară. Rari sunt copiii Văr­sători care nu împart cu plăcere jucăriile sau mân­carea cu fraţii sau surorile lor. Pe cât este de ge­neros, pe atât este de detaşat. Atrage simpatia, dar trezeşte şi curiozitatea, pentru că, de regulă, copiii mici sunt preocupaţi aproape în exclusivitate de ei înşişi, în timp ce micuţul Vărsător este preocupat mai degrabă să-i studieze şi să-i înţeleagă pe cei­lalţi, inclusiv pe părinţi.
Vărsătorul rămâne legat pe viaţă de acei membri ai familiei sale cu care a reuşit să înfiripe legături de prietenie, pe care o preţuieşte mai presus de legă­turile de sânge. Pe ceilalţi îi va trata cu amabilitate, dar nu va menţine legături strânse cu ei doar în vir­tutea faptului că au un oarecare fond genetic co­mun. Va respecta cerinţele formale, protocolarele fe­­licitări de sărbători şi îi va ajuta, desigur, pe cei ca­re-i vor cere sprijinul, dar din proprie iniţiativă nu le va căuta prezenţa, în măsura în care nu există şi o apropiere de tip prietenesc.

Ca frate

În calitate de frate mai mare, Vărsătorul se va dovedi atât un educator, cât şi un experimentator. Părinţii s-ar putea să rămână surprinşi să găsească acasă o mică echipă de bucătari, prinşi într-o cursă de a pune la punct o cină pentru întreaga familie. Mai puţin plăcut e când îşi găsesc sufrageria trans­formată într-o platformă de lansare pentru o rachetă intergalactică. Ce putem spune cu certitudine este că cei mici vor învăţa multe lucruri utile, dar şi trăs­nite de la fratele lor mai mare. Cum ar fi, să gândească singuri.
Ca mezin, Vărsătorul va da ascultare fără pro­teste fraţilor mai vârstnici, dar nu îi va asculta orbeşte. Dacă unul dintre ei ia o decizie nerezona­bi­lă în ceea ce îl priveşte, mezinul Vărsător va ig­nora, pur şi simplu, decretul neinspirat şi se va duce să se joace singur, în camera lui, până când fratelui mai mare îi va veni mintea la cap. Se întâmplă adesea ca, indiferent pe ce loc se găseşte Vărsătorul ca vârstă, în ierahia fraţilor sau surorilor, ceilalţi să vină la el atunci când au nevoie să pună în pers­pectivă o problemă mai încâlcită. De cele mai multe ori, aici vor găsi un răspuns mulţumitor. Rareori, însă, se vor întâmpla lucrurile invers.

Cum se poartă faţă de colegii de şcoală

 

Şcoala este un loc foarte pe placul Vărsătorului nostru. Există aici o varietate mult mai mare de persoane pe care le poate observa şi studia, deci nu riscă să se plictisească. Ca zodie care reprezintă cunoaşterea superioară, e fascinat de felul în care se petrece procesul de învăţământ. Şi, indiferent de vârstă, ar putea interveni cu propriile sale idei. Să ne înţelegem bine, nu este un elev nedisciplinat, dar este cineva care nu acceptă un set de reguli doar pentru că ele s-au încetăţenit ca atare. Poate observa care dintre ele au devenit desuete şi îi vin adesea idei cu privire la modalităţi mai eficiente de a con­duce întregul proces de învăţământ. Cel mai proba­bil nu va ajunge să se certe cu profesorii pe tema asta, dar sigur nu se va sfii să ridice întrebări. Într-o manieră rezonabilă, fără obrăznicie sau aere re­vendicative. Da, Vărsătorul este un rebel, dar un rebel inteligent, care are nevoie să înţeleagă în profunzime nevoia schimbărilor pe care le vizează, înainte de a trece la acţiune. Pentru că e prietenos, convingător şi ştie să pună întrebări, poate atrage un grup întreg de susţinători. Se pot crea ?comitete şi comiţii", ca urmare a ideilor şi propunerilor sale. În acest caz, statutul lui social creşte, iar el va investi mult efort în consolidarea acestor iniţiative. Pentru că ceilalţi simt că se implică cu adevărat, că nu face ceea ce face doar pentru a se evidenţia, va câştiga susţinători devotaţi, şi iată-l devenit o perso­nalitate printre colegi.
Vărsătorul tocilar e o specie care nu există. Pen­tru el, informaţia prezentată la şcoală nu este un dat, ceva de necontestat, ci un prilej de reflecţie. Memo­ratul mecanic îi repugnă. Când nu înţelege, întrea­bă. Când nu descoperă răspunsurile în ore, îi în­treabă pe colegii care excelează la subiectul res­pec­tiv. Dacă nu se lămureşte nici acolo, merge la bi­bliotecă sau îşi face documentarea pe net. Îi face plăcere să le explice celor care nu au înţeles lucru­rile pe care el le ştie, şi de cele mai multe ori nu se supără dacă alţii copiază de la el. Cu alte cuvinte, e aproape colegul perfect.

Cum se poartă faţă de colegii de serviciu

Mulţi dintre Vărsători, mai ales dacă sunt la în­ceputurile carierei, vin cu aceeaşi deschidere cole­gială din şcoală către colegii de muncă. Dar, în funcţie de expe­rienţele lor şi de domeniul de lucru ales, s-ar putea ca a­cest compor­ta­ment să se schimbe. De exemplu, se pot trezi în conflict cu colegii arivişti. Asta, fiindcă Vărsătorul crede cu tărie că pro­movarea trebuie să se facă în baza unor me­rite, nu a unor maşi­na­ţiuni. De regulă, Văr­sătorii câştigă uşor simpatia colegi­lor, dar fiindcă ei nu au, în general, aptitu­dini de linguşitori, s-ar putea ca şefii să fie de altă părere. Iar cum Vărsătorul nu este un conformist, s-ar putea să se decidă să plece, spre dezamăgirea colegilor de muncă pe care i-a ajutat sau cărora le-a ţinut partea.
Într-un colectiv creativ (ştiinţific sau artistic), Vărsătorul se simte cel mai bine, deoarece aici gă­seşte o comunitate în care originalitatea viziunii sale este mai uşor acceptată. Aici el va pune mai mult accentul pe propria lui individualitate şi unici­tate, intrând poate în competiţie cu un coleg sau altul, dar pe principii fair-play. Acest gen de com­petiţie îl stimulează şi, pentru că e suficient de obiectiv pentru a şti să aprecieze calităţile colegilor, se integrează fără probleme în colectiv.
Există însă şi o minoritate a Vărsătorilor care îşi folosesc aptitudinile sociale pentru a intra în graţia şefilor. Aceştia sunt manipulatori cu sânge rece, care-şi văd doar propriul interes.

Ca vecin

Vărsătorul este într-adevăr prietenos, dar nu este comod, în sensul că nu îşi caută prieteni pe lângă casă. Când vine vorba despre prietenie, îi caută pe diverse forumuri sau în diverse organizaţii, unde ştie că va găsi persoane preocupate de aceleaşi lu­cruri ca el. Ca să aibă un punct de pornire pro­mi­ţător. Cu vecinii se împrieteneşte doar dacă vede că vine un curier să le livreze un gadget de care e interesat şi el, sau dacă acela primeşte corespon­denţă din partea unei asociaţii despre care Vărsă­torul ar dori să afle mai mult. Atunci poate de­veni in­teresat şi nu se va sfii să ia legătura cu veci­nul res­pectiv, pentru a-l cunoaşte mai îndeaproape. Altfel stau lucrurile, atunci când Vărsătorul care, să zicem că locuieşte la bloc, află că proprie­tarii clădirii de birouri de vizavi vor să pună mâna pe spaţiile de parcare ale celor din blocul în care locuieşte. În acest caz, va strânge toţi vecinii la el acasă, le va explica situaţia, le va cere părerea şi în final vor scrie împreună o petiţie, iar cel ce se va duce cu jalba-n băţ la primărie, ghiciţi cine va fi? Vărsătorul, desigur. Ca reprezentant al grupului, cu toate că probabil i-a cunoscut pe ceilalţi vecini ai săi de-abia în momentul în care s-a întâmplat dan­danaua cu parcarea.

Ca amic

Cu toate că, din punct de vedere principial, Văr­sătorul îi consideră pe toţi membrii speciei homo sapiens fraţii săi, din punct de vedere social are în cap o ierarhie bine structurată, care descrie gradul de apropiere ce există între el şi ceilalţi. Vedeţi, el este un semn fix, deci are nevoie de o viziune organizată, şi este un semn de aer, deci îi sunt nece­sare criterii raţio­nale, după care să-şi definească relaţiile cu cei­lalţi. De exemplu, pentru a face dis­tincţia între un prieten apropiat şi un amic, Vărsătorul va considera că cel din ur­mă se scrie cu "a" mic. Adică, are o pon­dere mai mică în viaţa lui decât un prieten. Dar se situează la un nivel mai înalt faţă de o simplă cunoştinţă. Un amic, deşi este încă scris cu a mic, poate fi cineva pe cale să-ţi devină prieten.

Ca duşman

Aici lucrurile sunt paradoxale. Din punct de vedere strict individual, Vărsă­torul nu consideră pe nimeni un duşman. Asta, pentru că are capacitatea aceea unică de-a se detaşa, de-a privi lucrurile din avion, pentru că necesitatea sa primară este de a în­ţelege. Deci, dacă cineva îi face rău sau îl ofen­sează, Vărsătorul se va strădui să înţeleagă care au fost motivele care au determinat persoana respec­tivă să se poarte astfel faţă de el. În momentul în care a înţeles că există motive şi care sunt acelea, chiar dacă el personal a avut de suferit, Vărsătorul este capabil să treacă peste paguba sau ofensa produsă. Nu va încerca să se răzbune pe cel vinovat, nici să-l jignească şi nici nu va păstra ranchiună, dar va încerca să restabilească echilibrul pe cale legală, dacă e cazul, într-o manieră impersonală, civilizată.
Cu totul altfel stau lucrurile când este vorba despre un duşman, cum ar fi, de exemplu, corpo­raţiile care defrişează jungla amazoniană. În acest caz, Vărsătorul ia personal această nedreptate făcută întregii planete şi va lupta cu îndârjire, recurgând şi la mijloace extreme, cum ar fi să se lege cu lanţuri de arborii ameninţaţi, pentru a sensibiliza opinia publică şi a pune capăt injustiţiei. Din acest punct de vedere, Vărsătorul este un justiţiar neînduplecat, un luptător neobosit, consecvent, care nu se dă în lături de la măsuri radicale. Ce mai - un adevărat revoluţionar.

 

• Tana Rosca

 

Cel mai puternic medicament al zilelor noastre: ALIMENTAŢIA

Foto: Dreamstime

 

- Ce ar trebui, de fapt, să punem în farfurie şi ce ar trebui să aruncăm la gunoi, ca să fim sănătoşi? -

Fumigenele din farfurie

Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că între 50% şi 70% dintre afecţiunile cronice sunt pro­vocate de alimentaţie. O cifră incredibilă! Din păcate, până în prezent, orice tentative de a modi­fica stilul de viaţă şi mai ales comportamentul ali­mentar al oamenilor au dat greş. De aceea, cerce­tă­torii în domeniul alimentaţiei solicită măsuri mai ferme din par­tea statului, de pildă - un im­pozit pe băuturile acidulate şi dulci, sau impri­marea unor buline în culo­rile semaforului (roşu-galben-verde) pe ambalajele produselor alimen­tare, pentru a sem­nala gra­dul de risc la care sunt supuşi cum­părătorii. Desigur, astfel de măsuri ar avea utilitatea lor, totuşi dietetica rămâne princi­pala direc­ţie de urmat: ce mâncăm, cum şi cât. Din păcate, obţinerea unor date ştiinţifice solide nu este de­loc o treabă uşoară. Studiile de nutriţie sunt mult mai dificil de realizat decât cele farma­cologice. Industria alimentară, care îşi des­face marfa pe uriaşa piaţă a supermarketului lansează mereu fumigene, într-o încercare tenace de a îm­pie­dica evaluarea clară a produselor. Sunt ca­mu­flate în mod deliberat rezultatele şi cifrele cerce­tării, care confirmă ceea ce, de altfel, ştim cu toţii de multă vreme: zahărul, grăsimile ani­male şi al­coolul sunt extrem de dăunătoare sănă­tăţii.

Hrana, vedeta televiziunilor

Greu de găsit un alt plan al existenţei noastre, care să ne influenţeze atât de profund sănătatea, ca alimentele, însă tocmai în acest domeniu me­dicina se confruntă cu grave neajunsuri profesio­nale. Căci cine se ocupă de alimentaţie? Nutri­ţioniştii care po­sedă, desigur, cunoştinţele teore­tice necesare, dar cărora le lipseşte cel mai adesea experienţa con­tac­tului zilnic cu pacienţii. Aşa se întâmplă că ei fac de regulă recomandări aproape imposibil de pus în practică. Medicii curanţi ig­no­ră temele legate de alimentaţie, care nu se re­găsesc în programele uni­ver­sităţilor, din care cauză, studenţii nu învaţă nimic despre ele. Să nu ne temem de cuvinte: este o ade­vă­rată catastrofă. De neînţeles, cu atât mai mult cu cât tocmai în alimentaţie avem de-a face cu o verita­bilă explo­zie. De la cărţi de bucate şi emisiuni culi­nare, care înregistrează audienţe record pe canalele de televiziu­ne, până la o mare diversitate de diete la modă şi nenumărate ghiduri de nutriţie, toate arată că hrana noastră se bucură în prezent de o atenţie pe care n-am fi anticipat-o în urmă cu cinci decenii. În trecutul nu prea îndepăr­tat, die­tetica era ca şi absentă. Cel mult bolnavii operaţi recent pri­meau o dietă ce voia să fie un regim de cruţare, iar diabeticilor li se recomandau gustări între mese (care nu le aduceau nici un folos medical, ci dim­potrivă) şi li se numărau caloriile şi feliile de pâine (obi­cei total perimat între timp). Opinia unanimă a medicilor internişti de odinioară: nu contează ce mănânci, principalul este să ţi se prescrie medicaţia co­rec­tă. Şi consta­tăm cu regret că mulţi dintre ei nu şi-au modifi­cat-o semnificativ de atunci. Pacienţii se plâng mereu că medicul lor închide discuţia în mo­mentul în care ei aduc vorba despre alimen­ta­ţie. Nu se ţine seama de fap­­tul că afecţiuni ca reuma­tis­­mul, hipertensiunea sau du­rerile cronice de cap pot fi influenţate pozitiv, într-o mă­sură conside­rabilă, prin op­ţiu­­nile alimentare. Fiindcă aşa cum am mai spus, se con­­sideră că 50%-70% din­tre patologiile noastre sunt provocate de o ali­menta­ţie greşită sau, cel puţin, s-au agravat din pricina ei.
De asemenea, numeroşi pacienţi declară cu perfectă îndreptăţire că nu mai ştiu care meniu ar fi sănătos, deoarece publicaţiile şi televiziunile pun în circulaţie, de ani de zile, afirmaţii contra­dictorii. Grăsimile sunt când rele, când bune; ba ţi se cere să renunţi complet la carbohidraţi, ba ţi se reco­mandă cerealele integrale; un pahar cu vin roşu îţi protejează inima, în schimb două vor dăuna fica­tului - şi câte şi mai câte. Până la urmă, ce e adevă­rat şi ce nu?

Evitaţi, pe cât posibil, alimentele prelucrate industrial

Foto: 123RF - 4

 

Fără îndoială, industria alimentară şi susţi­nătorii agriculturii practicate în sistem industrial exercită o influenţă masivă asupra cercetării ştiin­ţifice. De pildă, în anii '60 şi '70, când deja se ştia clar cât de nesănătos este zahărul, anumiţi specialişti de re­nume, de la Harvard Medical School, erau recom­pensaţi cu remuneraţii mas­cate, pentru a accepta să semneze în paginile unor reviste prestigioase arti­cole în care negau ade­vă­rul, prin omisiuni abile. Marile concerne, precum Coca-Cola, susţin şi plă­tesc de decenii colective de cercetare din univer­sităţi şi din institute pretins independente, care au un cuvânt greu de spus în recomandările alimentare oficiale. La fel de hotă­rât acţionează industria cărnii şi cea a laptelui, îndeosebi în SUA. Au apărut siste­matic şi conti­nuă să apară studii care, sub pulpana "ştiinţei", prezintă rezultate frumos cosmetizate pentru cate­goriile respective de alimente. Totuşi, dincolo de toate aceste manipulări, neurobiologia ne arată limpede că un consum abundent de alimente grase şi dulciuri determină creierul să secrete substanţe asemănătoare cu drogurile de mare risc!

Dean Ornish, medicul care a revoluţionat cardiologia

"Hrana să vă fie medica­ment", ar fi spus gre­cul Hi­pocrat, strămoşul medicinei de astăzi. Car­dio­logul american Dean Or­nish merge pe acelaşi principiu. În anii de studiu la Universitatea Har­vard, începuse să aibă îndo­ieli, întrebându-se dacă nu cumva medicina clasică nesocoteşte pe nedrept posibilităţile simple şi la în­de­mână ofe­rite de terapiile naturale. În cartea sa, in­titulată "Reversing Heart Disease" ("Să inversăm cursul bolilor cardiace"), el îşi aminteşte: "Mă ui­mea faptul că medicilor li se părea normal să deschi­dă toracele pacienţilor, să le excizeze un vas de sânge de la pi­cior şi să-l ataşeze la inimă, însă găseau că este inutil să le explice necesitatea de a face miş­care şi de a alege o alimentaţie sănă­toasă".
Ornish se familiarizase cu yoga încă din ado­les­cenţă şi era vegetarian. El a verificat avantajele dietoterapiei, printr-un experiment clinic intrat în analele medicinei: "Lifestyle Heart Trial", desfă­şurat la "California Pacific Medical Center" din San Francisco. Au participat 48 de cardiaci grav bol­navi, care au fost împărţiţi în două grupuri. În timp ce primul grup şi-a continuat tratamentul medica­men­tos, ca şi până atunci, cel de-al doilea a fost in­struit în privinţa alimentaţiei şi a meto­delor de redu­cere a stresului. Pentru participanţii care fuseseră obişnuiţi cu un meniu tipic ame­rican, bogat în car­ne, dietoterapia lui Ornish a însemnat un punct de cotitură. El le-a prescris pentru un an o dietă aproa­pe vegană, extrem de săracă în grăsimi, iar rezul­tatele au fost senzaţio­nale. Nu numai că pacienţii eliminaseră enorm din surplusul de greutate, dar totodată li se nor­malizaseră tensiunea şi nivelul colesterolului. Dar succesul cel mai spectaculos con­sta în faptul că depunerile de pe pereţii arterelor coronare înce­pu­seră să dispară, după cum o arătau angio­grafiile coronariene. În acelaşi interval de timp, la primul grup de control, se constataseră creş­teri ale grăsimilor din sân­ge, ale hipertensiunii şi gradului de rigidizare a arterelor. Ulterior, Or­nish şi-a confirmat aces­te rezultate prin monitorizarea pacien­ţilor săi pe o perioadă de cinci ani, iar apoi, printr-un al doilea stu­diu, mai amplu.
Astăzi, programul nutriţional al lui Dean Ornish este o terapie consacrată în SUA. Printre pacienţii car­dio­logului se numără per­so­nalităţi de prim rang, ca fostul preşedinte al Statelor Unite, Bill Clinton, care suferise deja o operaţie de bypass şi avea mon­tate stenturi. Când s-a văzut ameninţat de o nouă intervenţie chirurgicală, el a apelat la dieta Ornish, care l-a ajutat să devină suplu şi mult mai sănătos. "Mi-am zis că, dacă nu fac nimic acum, s-a termi­nat cu mine", poves­tea într-un interviu televizat cel ce fusese toată viaţa un mare amator de gogoşi umplute cu cremă.
Dar acestea nu sunt singurele efecte pozitive obţinute cu dieta propusă de doctorul Dean Or­nish. În cadrul unui alt studiu, el a dovedit că la pacienţii cu cancer de prostată pot fi inhibate genele care favorizează declanşarea sau progresul unei boli ma­ligne la nivelul prostatei.

Principiile dietei Ornish

 

Baza alimentaţiei zilnice o reprezintă pro­du­sele din cereale integrale, legumele crude şi fierte, fruc­tele. Ele previn, respectiv ameliorează atero­scle­roza.

Necesarul zilnic de proteine este acoperit din surse vegetale (ex. leguminoase - linte, fasole us­cată etc. - şi soia). Lactatele sunt reduse dras­tic.

Alimentele care conţin zahăr, produsele din făină albă şi alcoolul deţin o pondere minimă în meniul zilnic.

Carbohidraţii - sănătoşi sau nesănătoşi?

Votaţi cu cerealele integrale!
Carbohidraţii trebuie priviţi diferenţiat. În for­ma lor naturală, aşa cum îi găsim în cerealele integrale sau în pâinea şi pastele din făină inte­grală, ei ajută la menţinerea sănătăţii, micşorând riscul de infarct şi accident vascular cerebral. Numeroasele studii realizate pe această temă arată că riscul de boli cardiovasculare şi cancer se reduce semnificativ, dacă vom consuma zilnic cel puţin trei porţii de cereale inte­grale (90 grame), ceea ce ar însemna, de exemplu, două felii de pâine. Datorită fap­tu­lui că cerealele conţin încă germenele şi învelişul exterior al boabelor (eli­minate la măciniş pentru a se ob­ţine făina albă), pro­dusele din făi­nă integrală constituie surse exce­lente de fibre şi, totodată, ne apro­vi­zio­nează organismul cu vitamine din com­plexul B şi minerale, ca magneziul şi zin­cul. Însă industria inundă piaţa cu alimente rafinate, sărăcite de nutrienţi, aşa cum sunt pâinea şi pastele din făină albă sau orezul şlefuit. Cei mai dăunători sunt carbohi­draţii prezenţi în bău­turile dulci, lipsite de orice valoare nutriţională. Ame­ricanii, care le consumă în cantităţi im­presio­nante, le numesc, pe bună dreptate, "liquid candy" ("bomboane li­chide").
Cerealele pentru micul dejun (musli) au fost recomandate iniţial de către me­dicul naturopat ame­rican John Harvey Kellogg, cu intenţia de a convin­ge populaţia să renunţe la slăninuţa şi ouăle cu care îşi începea ziua, înlocuindu-le cu un aliment mai sănătos. Însă şi aici, producătorii au căutat (şi, din nefericire, au găsit) căi de maximizare a profitului. Aşa încât cerealele simple au trecut printr-o serie de mu­taţii, metamorfozându-se, în cele din urmă, în­tr-un desert preparat din făină albă cu mult zahăr, adesea şi cu adaos de vitamine sintetice, întrucât cele naturale se pierd în cursul prelucrării. În pre­zent, chiar şi magazinele bio oferă, de la an la an, tot mai puţini fulgi de ovăz şi tot mai multe ce­reale cu glazură de ciocolată şi müsli îndulcit.
Nutriţioniştii au motive să presupună că astfel de carbohidraţi nesănătoşi se află la originea epi­de­miei de obezitate ce ia pro­porţii în Europa şi Ame­rica. Organis­mul descompune rapid făina albă, obţinând din ea zahăr. La fel de repede sunt trans­for­­mate în energie şi grăsimile. Preparatele de fast-food creează atâtea probleme de să­nătate, tocmai fiindcă ele combină aceşti doi factori negativi - fie în varianta dulce, cum sunt gogoşile ameri­cane (donuts), fie în cea sărată: pizza şi ham­burgeri. Drept ur­mare, pancreasul se­cre­tă masiv insulină şi favorizează creşterea în greutate (motiv pen­tru care insulina este utilizată şi la în­grăşarea animalelor). Apoi nivelul insulinei coboară rapid şi apare sen­zaţia acută de foame, ceea ce nu se întâmplă în ca­zul cerealelor integrale, care dau senzaţia de saţie­ta­te.

Zahărul afectează creierul şi duce la cancer

 

Printre cele mai nocive alimente care umplu rafturile magazinelor se numără şi chipsurile de cartofi. În cadrul unui studiu realizat la Universi­tatea Erlangen din Germania, animalelor de labo­rator li s-a dat să mănânce chipsuri, pentru ca mai târziu cercetătorii să descopere modificări, în peste optzeci de arii cerebrale, mai ales în cele care au legătură cu stresul, adicţiile, somnul, aten­ţia şi senzaţia de satisfacţie. De asemenea, ei au observat că o combinaţie de carbohidraţi şi gră­simi provoa­că tendinţa de a mânca necontrolat (hi­perfagie). Acest studiu şi altele cu concluzii similare justifică presupunerea că sindromul defi­citului de atenţie, care a devenit atât de frecvent în ultimul timp la copii, este provocat cel puţin în parte de alimentaţia nesănătoasă şi, în special, de meniurile de fast-food care, pe lângă carbohidraţi şi grăsimi, mai conţin şi aditivi sintetici, cunos­cuţi pen­tru acţiunea lor negativă asupra sistemu­lui nervos.
Odinioară, zahărul era dozat cu economie, asemenea unei mirodenii, şi întrebuinţat cu un scop anume: la prepa­rarea deserturilor. În seco­lele trecute, ponderea lui în totalul energiei obţi­nute din alimente nu depăşea 3%-4%, în vreme ce astăzi urcă până la 15%-18%. În prezent, ştim că zahărul atacă nu nu­mai smalţul dinţilor, ci, în egală măsură, inima şi creierul. În opinia bio­chimis­tului american Lewis C. Cantley, consu­mul exagerat de zahăr reprezintă una dintre cauzele cancerului. Oricum, se cunoaşte deja faptul că ris­cul de a dezvolta o boală malignă este mai ridicat la supraponderali şi diabetici, compa­rativ cu res­tul populaţiei.
Data viitoare, când vă veţi face cumpărăturile la un supermarket, citiţi cu atenţie textul tipărit cu litere mărunte pe ambalaje, căci zahărul se ascunde aproape peste tot: în pizza congelată, ketchup, iaurt, mezeluri şi, aproape fără excepţie, în mâncărurile gata pre­parate. Fiindcă orice ali­ment fad sau cu gust ne­plăcut poate fi îmbunătă­ţit dacă i se adaugă zahăr (ori sare). Însă consumul nostru nesăbuit nu se ex­plică numai prin trucuri­le la care recurge indus­tria alimentară, ci şi prin fap­tul că zahărul are pro­prie­tatea de a crea de­pen­den­ţă. Obişnuit să-şi extragă energia din el, creierul îl aşteaptă avid şi, în mo­men­tul când îl primeşte, reacţionează cu senti­men­te de satisfacţie, fără să ţină seama de ur­mări (organele noastre au şi ele "pofte", exact ca noi).
Aşadar, ce aveţi de făcut, pentru a vă hrăni să­nătos? Ori de câte ori este posibil, mâncaţi pro­duse integrale în locul celor din făină albă. Prăji­turile şi pizza se pot prepara şi cu făină integrală. Şi fe­riţi-vă să cădeţi în capcana fructozei, căreia i se face acum o publicitate asiduă. Pe multe pro­duse veţi găsi incripţia "cu îndulcitor natural" sau "numai fructoză".

 

Ni se induce ideea că ne pu­tem bucura de gustul dulce, fără a ne expune la riscul creat de zahăr. În realitate, lucrurile stau cu totul alt­fel. Fructoza favorizează sinteza grăsimi­lor la nivelul ficatului, măreşte ponderea coleste­ro­lului "rău" (LDL) şi duce la steatoză hepatică (ficat gras). (Ea nu constituie o mare problemă atunci când mâncăm fructele ca atare, fiindcă în această situaţie fibrele şi nutrienţii, vitaminele şi sub­stan­ţele vegetale secundare reechilibrează ba­lan­ţa.) Şi mierea conţine fructoză, dar în combi­naţie cu mul­te principii nutritive care o fac foarte sănătoasă.

 

• Gilda Fildan

 

Un medicament natural revoluţionar: TELOM-R

 

Industria românească a medicamentelor naturale iese la rampă cu tot mai multe crea­ţii valoroase. Unul dintre produsele de mare succes se numeşte Telom-R. Scrisori venite pe adresa redacţiei relatează efectele sale deose­bite în afecţiuni grave, cum ar fi cancerul, acci­dentul vascular cerebral sau infecţiile recidivante. Pentru a afla mai multe despre acest medicament, i-am solicitat un interviu d-nei dr. Cristina Negru, din cadrul echipei ştiinţifice a producătorului braşovean DVR-Pharm.

Un produs natural care salvează vieţi

- După o scurtă perioadă în care medica­mentul TELOM-R a apărut în paginile de publi­ci­tate ale revistei, tot mai mulţi cititori îi laudă, recunoscători, calităţile. Pentru ca virtuţile sale terapeutice să ajungă la cunoştinţa unui număr cât mai mare de beneficiari, vă rog să ne spuneţi care sunt calităţile lui.

- Numele produsului vine de la aşa-numiţii telomeri, care sunt fragmente de ADN ce stochează informaţia genetică a tinereţii şi sănătăţii fiecăruia dintre noi. Evidenţierea rolului telomerilor a fost premiată cu Nobelul pentru medicină, ulterior spe­cialişti din toată lumea încercând să găsească me­dicamente care să pună în valoare această desco­perire. Echipa noastră de specialişti a produs şi a pus pe piaţă o primă formulă naturală care, se pare, acţionează direct la nivelul ADN-ului, stimulând deopotrivă imunitatea şi procesele de refacere din organism.
Telom-R este un produs natural deosebit nu prin nume sau prin teoriile ce stau la baza sa, ci prin ceva mult mai simplu: salvează vieţi! Şi face acest lucru într-o gamă de afecţiuni uimitor de va­riată. Personal, dacă nu aş fi în contact cu pacienţi care şi-au sal­vat efectiv viaţa cu acest produs, mi-ar fi fost foarte dificil să cred în multitudinea calităţilor sale. Cele mai spectaculoase succese sunt în cancer, dar efecte foarte bune au fost obţinute şi în recu­perarea după accidente vasculare cerebrale, în infecţiile rezistente la tratamente, în diferite forme de reu­matism, în prevenirea şi în tra­tarea complicaţiilor acestora. Iar lista ar putea continua... În concluzie, Telom-R este un medicament 100% natural, recomandat deopo­trivă adulţilor şi copiilor, în cure de prevenire a bolilor, dar şi pentru vindecarea afecţiunilor cro­nice. De asemenea, poate fi folosit cu succes şi în susţinerea pacienţilor în timpul convalescenţei.

Acţionează şi în tandem cu tratamentele anti-cancer

- Aţi pomenit despre succesul în cancer! Cum acţionează Telom-R în cazul afecţiunilor onco­logice?

- Telom-R stimulează şi reglează sistemul imu­nitar, care atacă celulele maligne şi le elimină din organism. Apoi, ajută pacientul oncologic susţi­nându-i funcţiile cardiace şi hepatice, foarte soli­citate în această boală. Şi mai face ceva foarte inte­resant: potenţează efectul terapeutic al citosta­tice­lor de sinteză! Aşadar, este un produs care ac­ţio­nează excelent şi în tandem cu tratamentul on­co­logic prescris de medic. Iar faptul că este un tra­ta­ment care se armonizează cu cel medical clasic este de mare ajutor, pentru că nu pune pacientul în faţa unei alegeri lungi şi dificile: alopat versus na­tural, când timpul este atât de scurt şi de preţios în cancer!

- Pacienţii cu cancer pot să urmeze în paralel tratamentul alopat şi cel naturist fără riscuri?

- Când e vorba de cancer nu contează doctrina, ci eficienţa demonstrată. Sunt o susţinătoare a tratamentelor naturale, dar rezultatele şi statistica medicală nu pot fi ignorate! Dacă într-o anumită formă de cancer şansele de supravieţuire ale pa­cientului sunt de 60% urmând chimioterapia, atunci pacientul trebuie să se îndrepte spre acest tip de tratament fără ezitare. Există însă o toxi­citate ridicată a acestor tratamente, care pune în pericol chiar eficienţa terapiei. Aici intervine Telom-R, care susţine funcţiile vitale ale pacien­tului, ca să poată duce la capăt tratamentul. Nu în ultimul rând, Telom-R are efect antidepresiv şi este un tonic psihic foarte puternic şi rapid, esen­ţial pentru bolnavii de cancer. Acest produs pur şi simplu măreşte semnificativ şansele de reuşită ale terapiei anti-cancer, fie că vorbim de intervenţii chirurgicale, radioterapie sau cure cu citostatice.

- Susţineţi că pacienţii cu cancer ar trebui să urmeze şi o cură cu Telom-R, chiar dacă medicul oncolog nu-l recomandă în mod expres?

- Vă voi răspunde relatându-vă unul dintre primele cazuri cu care m-am confruntat: o pacientă din Ploieşti, diagnosticată cu cancer la sân, stadiul III. A fost operată şi, în faza în care se afla boala, pentru a supravieţui era necesară o cură cu cito­statice, urmată de iradiere terapeutică, ambele fă­cute la Fundeni. Adăugaţi la aceste proceduri teri­bile şi naveta obositoare, cu microbuzul, de la Ploieşti la Bucureşti. Când pacienta a început cura cu Telom-R, ajunsese la mijlocul chimioterapiei şi practic nu mai rezista: avea greţuri, dureri de stomac, anemie, devenise şi foarte sensibilă la infecţii. Era o umbră şi nu mai avea putere nici să stea pe scaun în microbuz, pentru a merge la chimioterapie. Medicii i-au spus că organismul ei e prea slăbit şi e posibil să oprească administrarea cito­staticelor, ceea ce ar fi echi­valat cu condamnarea la moarte. Surpriza s-a produs după zece zile de cură in­tensivă cu Telom-R, care i-a diminuat stările de greaţă, i-a ameliorat depresia şi i-a îmbunătăţit imunitatea. Nu doar că a reuşit să ducă la capăt cura cu citostatice, dar tumora s-a diminuat atât de mult în volum, încât nu a mai fost nevoie de radio­terapie. Medicul a fost uimit şi i-a spus că dintre toate pacientele care au făcut odată cu ea trata­mentul, ea avea cele mai mici şanse să supravie­ţuiască. Or, tocmai la ea tratamentul a dat rezulta­tele cele mai bune. Au trecut doi ani şi jumătate de atunci, pacienta face trei cure pe an cu Telom-R, a câte 90 de zile fiecare, se simte excelent, iar ana­lizele sunt foarte bune în continuare.

Ajută la prevenirea răcelilor şi a gripei

- Aţi menţionat efectele Telom-R asupra imunităţii. Poate fi folosit şi în tratarea gripelor care ne-au dat atâtea bătăi de cap în această iarnă?

Dr. Cristina Negru

 

- Telom-R are o acţiune pe care medicamentele de sinteză nu o au: ajută la prevenirea răcelilor şi a gripei. Chiar dacă ne-am îmbolnăvit deja, admi­nistrarea Telom-R micşorează timpul de vindecare a gripelor şi răcelilor. Avem pacienţi care ne-au spus că au luat Telom-R încă de la primele dureri în gât sau de când a început să le curgă nasul, iar viroza pur şi simplu a dispărut ori a avut simptome mult mai blânde. E un fenomen obiectiv, datorat faptului că imunitatea este activată mult mai rapid cu acest produs.

- Cât timp trebuie luat Telom-R pentru a preveni răceala şi gripa?

- Pentru prevenţie, curele de creştere a imunită­ţii durează minimum 28 de zile. Adulţii şi copiii de peste 12 ani vor lua în acest interval de timp câte o capsulă de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, pe sto­macul gol. La copiii între 5 şi 12 ani, o singură capsulă pe zi, dimineaţa, dă rezultate foarte bune în prevenirea răcelilor. La copiii sub cinci ani nu re­comandăm administrarea capsulelor Telom-R din simplul motiv că sub această vârstă există difi­cul­tăţi în înghiţire şi pericolul de a se îneca. Totuşi, pentru copiii cu vârsta de peste 1 an, la care s-a în­ceput diversificarea alimentaţiei, există siropul TELOM-R PENTRU COPII, care are acelaşi rol de reglare şi stimulare a imunităţii. Pe de altă parte, acest sirop dă rezultate foarte bune ca suport în vin­decarea răcelii şi gripei. Mulţi părinţi ne-au mulţu­mit pentru efectul excepţional împotriva tusei.

Previne apariţia şi evoluţia afecţiunilor cardiace pe fond de stres

- Telom-R are acţiune pozitivă şi în bolile car­dio­vasculare?

- Desigur! Ingredientele prezente în produs (cum ar fi extractul de frunze de măslin sau lăpti­şorul de matcă liofilizat) ajută la menţinerea sănă­tăţii şi flexibilităţii vaselor de sânge. Aşadar, este un produs care ajută la ţinerea sub control a hiper­tensiunii şi a bolii cardiace ischemice. Pe de altă parte, Telom-R ajută la armonizarea dintre sistemul nervos şi celelalte sisteme, inclusiv cel cardio­vas­cular. Din această privinţă, este un element de ma­xi­mă importanţă pentru a preveni apariţia şi evo­lu­ţia afecţiunilor cardiace pe fond de stres. Apoi, tre­buie să ştiţi că acţiunea extractului concentrat de Astragalus din compoziţie asupra telomerilor sti­mulează puternic regenerarea. Astfel, cu Telom-R s-au obţinut rezultate impresionante în recu­perarea după infarct şi, mai ales, după accidentul vascular cerebral.

- De unde poate fi achiziţionat acest medica­ment natural?

- De curând, Telom-R nu mai este un singur produs, ci o gamă întreagă, cu produse specifice, destinate tratării afecţiunilor hepatice, diabetice, cerebrale, articulare, geriatrice etc. În momentul de faţă, gama Telom-R poate fi găsită mai ales în ma­gazinele naturiste, mai puţin în farmacii. Din pă­cate, multe reţele de farmacii încă nu sunt dispuse să distribuie medicamente româneşti naturale. Este o situaţie care sperăm că se va schimba cât mai cu­rând, pentru ca cei interesaţi să poată procura pro­dusele noastre cât mai comod.

- Mult succes!


D-na dr. CRISTINA NEGRU poate fi contactată la tel. 0736.371.516 sau pe email, la contact@dvrpharm.ro. La acelaşi număr pot fi comandate produsele din gama TELOM-R, realizate de laboratoarele DVR-Pharm.
Mai multe detalii despre aceste produse găsiţi pe https://dvrpharm.ro/

 

• Florentin Popa

 

Viaţa după divorţ - Psih. Gáspár György: "Rănile se vindecă întotdeauna"

 

- De vorbă cu un specialist, despre cum putem traversa cu bine proba dureroasă a divorţului -

"Bărbaţii au multe de recuperat la capitolul relaţii"

- Gáspár, o să încep dialogul nostru cu o cu­riozitate: sunt femeile şi bărbaţii diferiţi în felul în care traversează un divorţ?

- O să răspund pe ocolite. Dacă o femeie vine la terapie pentru că are o criză de cuplu, ştiu că sunt şanse mari ca relaţia să poate fi rezolvată, în timp ce dacă mă caută un bărbat din aceleaşi motive, în 99% din cazuri căsnicia e pe butuci.

- Şi cum îţi explici asta?

- Femeile au un simţ în plus, simt imediat când s-a pierdut conexiunea. Când nu mai pot ajun­ge la mintea şi sufletul partenerului, sunt dispuse să facă eforturi pentru a o recâştiga. În timp ce noi, bărbaţii, avem tendinţa să ignorăm sem­nalele de nemul­ţu­mire ale partenerei, ame­ninţările şi rugăminţile de a merge la consiliere. Minimalizăm problemele, nu le auzim, ni se pare că nu sunt probleme reale, că ne descurcăm sin­guri: "De ce să aruncăm banii pe fe­reastră ? Ce-o să-mi spună un psiholog altceva decât ştiu deja?". Suntem un pic mai limitaţi.

- O spune un bărbat...

- Îmi asum asta. E clar că noi, bărbaţii, avem foarte multe de recuperat la capitolul relaţii. Din cauză că nu suntem în contact cu propriile emoţii, nu reuşim să fim în contact nici cu emoţiile parte­nerelor noastre. Când un bărbat îmi intră în cabinet în plin divorţ şi îl întreb ce simte, îmi răspunde cu ce i se întâmplă. Apoi îl întreb din nou ce simte şi el îmi spune ce crede că ar trebui să facă. Şi abia la a treia încercare reuşeşte să-şi dea seama ce simte cu adevărat, dacă e furie, e ru­şine, e tristeţe sau alt­ceva. Lucrurile astea ni se trag din păcate din edu­caţie, din faptul că băieţii sunt antrenaţi de mici să nu ţină cont de ce simt. Dacă se împiedică şi îi doa­re, li se spune "Hai, ridică-te, nu e nimic, nu te smior­căi ca o fată, numai fetele plâng!" Un băieţel care simte frică sau ruşine e stigmatizat, etichetat că nu e destul de băr­bat. Dacă eşti încurajat de mic să nu-ţi auzi durerea fizică, mai târziu nu o vei auzi nici pe cea emoţio­nală. Şi nici pe a celor din jur. Iar când partenera îşi va deschide sufletul spunând că are o problemă la serviciu sau în altă parte, nu vei fi ca­pabil să o asculţi, o vei repezi : "Ce e cu pros­tiile astea, nu mai exagera, de ce te laşi aşa afec­tată ?"

- Oricum, în faţa unei femei care plânge cei mai mulţi bărbaţi sunt complet neputincioşi.

- De altfel, diferenţele astea se văd în multe alte aspecte. Femeile divorţează de multe ori pentru că îşi doresc un nou început, o altă relaţie, cu mai multă afecţiune şi conectare. Un bărbat va anunţa că vrea să divorţeze doar dacă situaţia devine insuportabilă, dacă şi-a găsit pe cineva sau da­că şi-a găsit o altă formă de stabilitate în altă par­­te. Din punctul ăsta de vedere, bărbaţii sunt mai raţionali, pentru moti­ve­le emo­ţionale, pe care ei le numesc "nimicuri", nu vor re­nunţa la sta­bi­li­tate şi statut. Plus că ei intuiesc că, spre deo­se­bire de femei, cărora le creşte cota când sunt sin­gure, un bărbat căsătorit e mai interesant de­cât u­nul nau­fragiat, singur, trist şi cu stimă de sine scăzută.

- Un lucru e cert, de suferit suferă ambele părţi. Se pare însă că o fac diferit, nu?

- Femeile îşi sună rudele, prie­te­nele, încep să ven­tileze, cer ajutor, caută sprijin. În timp ce bărbaţii se închid în ei, ridică armurile până la gât şi intră într-un soi de muţenie. Când îi întreb pe bărbaţii aflaţi în di­vorţ care vin în cabinet cine ştie de criza lor de cuplu, cel mai adesea aflu că nimeni. Nici prietenul cel mai bun, nici părinţii, nici colegii. Bărbaţii au tendinţa să ducă durerea de unii singuri.

- De ce nu povestesc bărbaţii prin ceea ce trec?

- Pentru că le e foarte ruşine. Ruşinea îi face pe bărbaţi să ţină totul sub capac, de teama ca ceilalţi să nu-i respingă. Ruşinea e una din cele mai greu de dus emoţii umane. Şi femeile o simt, dar ele au obi­ceiul sănătos să pună în cuvinte ce li s-a întâmplat, şi în momentul ăla ruşinea dis­pare. Ruşinea nu su­portă să fie pusă în cuvinte. Apoi, bărbaţii nu vorbesc şi pen­tru că iau divorţul ca pe o slăbiciune personală, ca pe un stigmat, simt că ei nu sunt destul de buni. Din păcate, ni s-a inoculat ideea asta că orice despărţire e un eşec. Or, nu e deloc aşa.

"Trăim într-o societate care nu mai tolerează deloc durerea"

În cabinetul terapeutului

 

- Cum de pentru unii o separare e o în­frân­gere, iar pentru al­ţii, este un început?

- Tocmai felul în care înfruntă şi pro­cesează această du­re­re face ca pentru unii divor­ţul să fie re­in­ventare, iar pen­tru alţii doar su­­pra­vie­ţuire. Pier­de­rea unei relaţii pen­tru cre­ierul nos­tru e un fel de moar­te psi­ho­logică. Ceea ce doa­re foarte tare la o des­părţire e că re­tră­im din nou tră­da­­rea, abandonul sau res­pin­gerea pe care am trăit-o în re­laţie cu pă­rinţii noş­tri. Pen­tru cei ale căror rupturi au început în co­pilărie, care de-a lun­gul unei vieţi au avut mai multe pierderi, du­rerea asta va fi mult mai puternică, mai co­ple­şitoare, mai dezechilibrantă. Noi, oamenii, ne naş­tem cu nevoia de a exista în relaţie. De aceea, când ne izbim de o pierdere sau de un abandon, când o valenţă e ruptă într-o parte, avem tendinţa firească să legăm alta în altă parte, să ne agăţăm de altceva. Ne e foarte frică să înfruntăm durerea asta şi ne re­fugiem în ce avem la îndemână: im­plicare ex­cesivă în muncă, implicare prea mare în sport, con­sum de al­cool sau droguri, sex oca­zional sau cum­părături fă­cute compulsiv. Dacă fugi de durere, ajungi direct în braţele depen­den­ţei.

- Din păcate, sfaturile "binevoitorilor" după un divorţ se învârt tot pe-aici: "Nu sta în casă!", "Hai la o băută!", "Ieşi cu prietenii!", "Ca­ută-ţi pe cineva!". Sunt ele chiar atât de greşite?

- Lucrurile astea nu fac decât să prelungească su­ferinţa şi perioada de recuperare. Din păcate, trăim într-o societate care nu mai tolerează de­loc durerea. Vrem să scăpăm repede de ea, să re­pa­răm ca şi cum n-ar fi fost. Nu mai avem exer­­ci­ţiul de a căuta în orice durere emoţională un sens, un înţeles, nu mai vedem lecţia de în­văţat. Or, ca să răspund la întrebarea ta anterioa­ră, doar dacă avem cu­ra­jul să confruntăm aceas­tă sufe­rin­ţă şi să o trăim, putem renaşte, ne putem rein­venta şi putem avea parte de o altă relaţie fericită.

- Gáspár, hai să vor­bim un pic mai concret. Ce înseamnă să-ţi în­frunţi durerea? Tu ce îi sfătuieşti pe pacienţii tăi?

- Să înfrunţi durerea înseamnă în primul rând să-ţi creezi un spaţiu pentru a te conecta în sigu­ranţă la propriile emoţii. Asta înseamnă să te ocupi de tine, să nu alegi să-ţi duci energia în altă parte, nici în muncă, nici în distracţii forţate. Să-ţi iei con­cediu o săptămână sau două, să-ţi duci copiii la bu­nici, dacă e cazul, să-ţi găseşti un te­rapeut şi să te co­nectezi la ceea ce simţi, să laşi durerea să iasă. Şi apoi, treptat, să încerci să în­ţelegi din ce vine toată această su­ferinţă. E fu­rie faţă de cel care te-a trădat? E an­xie­tate şi tea­mă în faţa singurătăţii? E tristeţe? E sen­timentul de vinovăţie că nu ai făcut mai mult? E ru­şine în re­laţia cu ceilalţi, la gândul că te vor judeca? Te sim­ţi rănit ? Te simţi inferior? Ţi-e milă de tine în­­suţi? Simţi dorinţa de răzbu­na­re? Eşti gelos? Emoţiile noastre pot fi foarte variate şi fiecare din ele trebuie abordată pe rând, punând-o în cu­vin­te. Da­că nu cu un psiholog, măcar cu un prie­ten bun şi inteligent. Dacă amâni confruntarea acum, mai târ­ziu, toate aceste lucruri se vor răz­buna. Du­rerea ignorată are marele talent să iasă la su­prafaţă mereu.

"Poziţionarea în rolul victimei e extrem de nocivă"

 

- Cu alte cuvinte, dintr-un divorţ ies bine cei curajoşi.

- Se reinventează cei care nu se consideră nişte victime, cei cu atitudine realistă, dispuşi să accepte că au greşit şi ei, că n-au făcut tot ce se putea face, dar care au suficientă încredere în ei, în relaţii şi în Dumnezeu, încât să ştie că viaţa îi va recompensa mai departe cu o altă relaţie bună. Trec mult mai uşor peste o despărţire oamenii care sunt convinşi că lucrurile se întâmplă cu un sens, că nicio în­tâl­nire nu a fost degeaba, cei care au o relaţie specială şi sănătoasă cu divinitatea. Oa­menii care ies cu bine dintr-un divorţ sunt cei care, mental, au scris o po­veste despre ce li s-a întâmplat şi de ce a fost nevoie să se întâlnească, ca­re au înţeles ce le-a adus bun re­laţia, ce au în­văţat fiecare despre ei înşişi, care sunt rănile lor emo­ţionale, unde au crescut şi de ce e mult mai bine să plece mai departe separat. Ieşirea sănătoasă dintr-un divorţ înseamnă să scrii sfârşitul.

- Din păcate, cel mai adesea, cel care pleacă are de înfruntat şi acuzele tuturor.

- Da, pentru că în general simpatia şi empatia se duc către cel care "şi-a luat-o", nu către cel ca­re "a dat-o". Dar realitatea mi-a arătat că şi cel ca­re decide să iasă suferă foarte mult. Uităm că nimeni nu pleacă dintr-o relaţie de bunăvoie. Cel care alege să plece dă dovadă de mult curaj, pentru că îşi asumă faptul că lucrurile nu merg bine. Există această credinţă absolut toxică la nivelul inconştientului colectiv că, dacă o relaţie n-a durat toată viaţa, sigur n-a fost iubire ade­vă­rată. Dar nu există nicio dovadă că o iu­bire care a durat 7 luni e mai puţin valoroasă ca una care a durat 60 de ani. Poziţionarea în rolul victimei este o formă de autosabotaj extrem de nocivă.

- De ce?

- Pentru că te împiedică să mergi mai departe. Dacă refuzi să te pui şi pe tine sub semnul între­bării, cultivând o atitudine de tipul "Da, dar eu am făcut ce trebuia, ştiu că am mai greşit şi eu, dar eu m-am sacrificat pentru relaţie şi nimic din ce am greşit eu nu e atât de grav încât să fi me­ritat asta!" înseamnă că refuzi să-ţi asumi partea de vină. Înseamnă că inconştient îţi doreşti ca apro­piaţilor să li se facă milă de tine, să-l aduci pe cel care a plecat înapoi sau să obţii anumite avan­­taje, să câştigi de partea ta mai multă empa­tie. Or, trebuie să dăm do­­va­dă de maturitate psi­ho­logică şi să acceptăm că am avut şi noi o con­tribuţie la co­laps. Cât timp rămâi în postura de victimă a celuilalt şi a sor­ţii, nu te poţi reconecta la pu­te­rile şi resur­sele tale. Nu te poţi aduna să mergi mai de­parte. Abia când eşti capabil să spui "Da, e foarte dureros ce mi se întâm­plă, mi-aş fi dorit să nu se întâmple ni­ciodată, însă nu vreau să fiu o victimă în po­vestea asta", abia atunci poţi construi, te poţi reinventa, îţi poţi acorda din nou şansa la iubire.

"Copiii au nevoie de o mamă şi un tată fericiţi"

- Dincolo de fu­rie, de durere, de tris­teţea de care am vorbit, mai e şi dorul. Ce faci cu iubirea care rămâne, când nu mai poţi continua alături de persoana pe care o iubeşti?

- Pot să spun ce ar fi mai bine să nu faci: nu-l suna cu disperare, nu-l copleşi cu sen­ti­mentele tale, nu-i umple căsuţa de mail-uri, nu-l ur­mări obsesiv pe reţelele de socializare. Mai degrabă, urează-i în gând să fie fericit. Compune-ţi un soi de rugăciune, de mantră în care să-i doreşti ca uni­versul să-i aducă tot ce e mai bun, iar tu asu­mă-ţi respon­sabilitatea de a avea grijă de propria persoană cât mai bine. Iubirea nu dispare nicio­dată. Odată ce te-ai îndrăgostit de un om, odată ce ai împărtăşit niş­te momente fru­moa­se cu el, acea persoană va a­vea un loc special în ini­ma ta pentru toată viaţa. Însă iubirea se poate transforma şi ea din iu­bire romantică în iubire prietenească, în afec­ţiune, respect şi drag de omul cu care ai trăit.

- Crezi în prietenia dintre doi oameni care au fost căsătoriţi?

- Nenumăratele e­xem­ple din cabinetul meu îmi dovedesc că ea e posibilă, mai ales aco­lo unde există şi o miză, unde cei doi au îm­pre­ună copii. Un foarte bun exemplu din lumea mondenă sunt ac­triţa Gwyneth Paltrow şi fos­tul ei soţ, Chris Martin, solistul de la Coldplay, care au devenit mult mai buni prie­teni decât erau pe vremea când erau îm­pre­ună. Ei au fost prin­tre pri­mii la ni­vel in­ter­naţio­nal care au re­cu­noscut că au beneficiat de con­siliere de cu­plu şi care au ales un divorţ con­ştient de dra­gul copiilor.

"Toate frustrările, suferinţele şi rănile nerezolvate ale unui părinte sunt preluate de copii, cu efecte dintre cele mai triste pe termen lung"

Un psiholog cu "lipici" la public

 

- Copiii au nevoie de o mamă şi de un tată. Oa­re nu e mai bine să rămâi în relaţie până când ei cresc suficient de mari?

- Copiii au nevoie de o mamă şi de un tată fericiţi, la care să aibă acces, o mamă şi un tată care să fie bine în pielea lor, nu neapărat de o ma­mă şi un tată care să locuiască împreună. Eu am crescut într-o familie în care ai mei s-au des­părţit şi reîmpăcat de mai multe ori. Cred că, dacă tata nu ar fi murit, dansul ăsta al separării şi împăcării ar fi durat la nesfârşit. Mama ne-a îm­povărat tot timpul spunân­du-ne: "M-am re­căsătorit pentru voi!". Dar cel mai grav nu e asta, ci faptul că, datorită acelor alegeri pe care mama le-a făcut atunci, ea nu a mai fost niciodată fericită. Şi asta mă doare al naibii de mult. Adul­ţii uită adesea că unul din cele mai importante lucruri pentru un copil e să-şi vadă părinţii feri­ciţi. Numai aşa se poate simţi liber. Nefericirea unui părinte e o povară, o durere uriaşă pe care o porţi cu tine toată viaţa. Toate frustrările, suferinţele şi rănile nerezolvate ale unui părinte sunt preluate de copii, cu efecte dintre cele mai triste pe termen lung. De cele mai multe ori, co­piii nu sunt decât o scuză pentru laşitatea şi frica părinţilor de a-şi înfrunta problemele.

- Gáspár, ce facem după ce partea mai du­reroasă a crizei a trecut? Cum mergem mai de­par­te?

- Transformând durerea pier­derii în altceva şi făcând loc pentru nou în vieţile noastre. Sunt oameni care se înscriu la cursuri de dans, alţii care se apucă de sport, care se reconvertesc pro­fesional sau se reapucă de studii. Am o pacientă care abia după divorţ şi-a adunat cu­rajul să facă un împrumut la ban­că şi să-şi cumpere un apar­ta­ment. Până atunci, i se păruse de neconceput. Unii decid să-şi dea examenul de şofat, alţii aleg să călătorească, să facă toate acele lucruri pentru care nu şi-au găsit timp. Ul­tima mea des­părţire s-a în­cheiat prin faptul că am scris o carte şi asta m-a aju­tat foarte mult. Imediat după di­vorţ, primele gânduri ale celor care vin la terapie sunt sumbre "Niciodată n-o să mai pot iubi la fel!", "N-o să mai găsesc o femeie la fel de deş­teaptă ca ea", "Unde mai dau eu de cineva la fel de bun la pat?". Dar expe­rienţa mi-a arătat şi că rănile se vindecă întotdeauna şi că aceiaşi oameni ajung să cunoască iar dra­gostea şi să fie din nou fericiţi.

- Spuneai că tu însuţi ai trecut recent printr-o separare. Tu cum duci des­păr­ţirile? E mai uşor pentru un psiholog care înţelege totul?

- Omul Gáspár György şi te­ra­peutul Gáspár György sunt per­soane diferite. Faptul că sunt un terapeut bun nu înseamnă că sunt şi un partener foarte bun. Şi eu sunt parte dintr-un proces în care vindec lucruri la mine, şi eu pot fi la fel de ne­putincios, fricile şi vinovăţiile despre care vor­besc le-am simţit pe pielea mea. Acum doi ani, când m-am despărţit, mi-a fost la fel de greu ca oricui alt­cuiva, dar deşi mecanismul meu de apărare, ca al multor bărbaţi, e să mă retrag şi să mă izolez, n-am mai făcut greşeala asta. Am vorbit cât am putut de des despre ce trăiam, m-am lăsat ajutat şi de te­rapeuţi, şi de prieteni şi am depăşit cu bine mo­mentul. Ce pot să spun e că a fost prima mea relaţie care s-a încheiat într-o ma­nieră civilizată. Atunci am realizat că o despăr­ţire nu e un eşec. Cred, de altfel, că iubirea noas­tră a fost la fel de sinceră ca a altor oameni care trăiesc alături o viaţă întreagă şi mor îm­preună. Doar că a durat mai puţin.

- Există şi părţi bune într-un divorţ? Tu, unul, ce ai căştigat din toate despărţirile tale?

- M-am câştigat pe mine. După fiecare des­părţire, m-am conectat un pic mai bine la cine sunt şi ce vreau cu adevărat. Din fiecare relaţie am ieşit altfel decât am intrat. E drept, cu sufletul un pic mai ciuruit, dar mai luminos şi mai îm­păcat, capabil să iubesc mai bine şi mai mult. Sen­sul existenţei noastre pe pământ e să învăţăm să trăim unii cu alţii şi să iubim. Ci­ne poate spune că suntem în stare să o facem într-o relaţie, în două sau în cinci?

 

• Dia Radu

 

Povestea unei iubiri interzise - Elena Văcărescu şi Principele Ferdinand

Ferdinand, după venirea în România

 

- Şedinţe de spiritism cu voci ciudate prevestind viitorul, mizanscene pline de romantism, bârfe de Palat, complicaţii politice la cel mai înalt nivel, conflict deschis în familia regală a României, lacrimi şi dispe­rare... O întreagă cavalcadă de nenorociri, pornite de la o idilă nevino­vată: iubirea tânărului Principe Ferdinand, moştenitorul Coroanei, pen­tru domnişoara de onoare a reginei Elisabeta, Elena Văcărescu, o tână­ră poetesă de neam boieresc. Dar România se pregătea să joace un rol important pe marea scenă a lumii şi avea nevoie de o regină europeană, pe care regele Carol I a impus-o cu mână de fier -


Un scandal cât Europa de mare

Ziarele de scandal din Europa erau, pe atunci, la final de secol XIX, mai ceva ca în zilele noas­tre! Doamne fereşte să ajungi la mâna lor! Zvo­nurile de la Palat s-au răspândit numai­decât prin Capitală, în pasul ţopăit al copiilor ce împărţeau gazete strigând, cu glasuri înalte cât literele din titluri, ştirile de pagina întâi. Veştile au ajuns imediat la Viena, la Berlin şi la Frank­furt. La Pa­ris, "L'Écho" face senzaţie cu noută­ţile sale alar­miste: căderea dinas­tiei germane de la Bucureşti e iminentă, Regina Elisabeta ur­mează să fie de­clarată nebună, iar Elena Vă­cărescu, protejata Re­ginei şi logodnica tânărului Principe Ferdinand, e în pragul sinuciderii. De la Paris, ştirile trec repede Canalul Mânecii, iar "şocanta" afacere amoroasă de la Bucureşti ajun­ge la urechile celei mai puternice suverane a lumii, Regina Victoria. De la Londra, unde mai apăreau, pe lângă ziare, şi alţi "informatori" de la Bucureşti, marea Re­gină întoarce bârfa înapoi, pe continent, într-o scrisoare adresată fiicei sale mai mari, Vicky, îm­părăteasă în Ger­mania: "Aflu că domnişoara Elena Văcărescu e foarte intrigantă şi că o are pe Regina Elisabeta la degetul cel mic. Eu con­sider că Elena nu-i nici frumoasă, nici foarte rafinată şi mă în­do­iesc profund că Principele Ferdinand ar putea fi îndragostit de ea. Dar, cum este puţin izolat şi nu are posibilitatea să cu­noas­că alte doam­ne, a căzut sub influenţa Eli­sa­betei... Nimeni nu vrea ca viitoarea Regină să fie aleasă din rândurile familiilor româ­neşti", dă verdictul Victoria, care avea interesul ei în toată poves­tea: nepoata sa favorită, Maria, avea nevoie de-un peţitor de rang. Veştile de la Bu­cu­reşti nu erau deloc încurajatoare... Dar pers­pectiva unei căsătorii între Principele Ferdi­nand, anu­me chemat din Germania ca să ducă mai departe ambiţio­sul proiect dinastic al un­chiului său, Re­gele Carol, cu o fiică de boieri români, nu suna bine nici în ţară. Ziarele de bulevard, care aveau de mâncat o pâine bună de pe urma acestei poveşti, vu­iesc de ecou­rile amorului in­terzis din­tre "Nan­­do", cum era alintat Fer­di­nand în familie, şi tânăra bo­ieroaică româncă...

Fata despre care vorbeşte toată lumea

Elena în tinereţe

 

Elena Văcărescu, fetişcana care îi inflamase simţirile prin­ţului Ferdinand, nu era, totuşi, necunoscută în Occident. La 22 de ani debutase în forţă în literatura universală. Volumul său de versuri, "Chant d'Au­rore" ("Cântecele zorilor"), pri­meşte prestigiosul premiu al Aca­demiei Franceze, iar bă­trâ­nul Victor Hugo ţine morţiş să o cunoască pe româncă. Ele­na îi prezintă, emoţionată, un poem din prima sa carte, iar Hugo o înnobilează cu cuvinte alese. Debutul promiţător al copilului-minune şi aprecierea ei de către mari nume ale lite­raturii fac să curgă multă cer­neală pe malu­rile Dâmbo­viţei. Născută în ce­lebra familie a boierilor Văcă­reşti, Elena se bucură de o edu­caţie aleasă, cu guvernantă bri­tanică şi cu pro­fesori particulari la mai multe discipline. Titu Maiorescu şi Vasile Alecsandri văd de tim­puriu ce stofă are fata şi-i în­deam­nă pe părinţi să o trimită la studii în străi­nă­tate. La Paris, Elena urmează cursuri de filo­sofie, estetică şi istorie şi se remarcă încă de la primele încercări literare. Urmaşă a faimoşilor poeţi Vă­că­reşti, cunoscuţi, şi ei, dincolo de ho­tare, Elena Văcărescu atrage imediat atenţia Reginei-poete Elisabeta, soţia lui Carol I. Antu­rajul artistic creat de regină atât în Bu­cureşti, cât şi în saloanele Palatului de la Sinaia era atât de con­formist, încât verva Elenei e repede re­marcată şi, în 1888, la doi ani de la ma­rele său suc­ces francez, fata primeşte propunerea de a deveni domnişoară de onoare a reginei. "Mă­runţică, bru­ne­tă, cu ochi fini, pe ju­mătate închişi, cu gura bine contu­rată, faţa puţin rotundă. Un pic grăsuţă, cu aer mai de­grabă inte­ligent decît tan­dru şi nici urmă de sen­zualitate în expresia ei", sună un ma­liţios portret de epocă.

Spiritism în budoar

 

Fără a fi frumoasă, Elena e pur şi simplu scli­pitoare! Are un fel de a fi care îi intră imediat la inimă Elisabetei. Mămoasa Regină, căreia des­tinul îi luase singurul co­pil, pe Principesa Maria, la nu­mai 4 anişori, o adoptă numaidecât pe Elena şi îi dă un nume de alint pe măsură, "Mi­cuţa mea", la care "Micuţa" îi răs­punde, spre con­sternarea generală a Curţii, cu "Regina mea". Zi după zi, Elena câştigă încre­derea absolută a Elisabetei, care o cheamă până şi la şedinţele sale secrete de spiritism, pe care le ţinea în budoarul său, cât mai departe de ochii şi urechile "spio­nilor" Regelui Carol. De aici începe toată nebu­nia! Elena Văcărescu se do­vedeşte a fi un me­dium nemaipomenit: cade re­pede în som­nul uşor al prezicerii şi perorează cu orele, spre fascinaţia Reginei. Budoarul Elisa­betei se umple, dintr-oda­tă, de spirite care mai de care mai stra­nii. Spiritul micuţei Principese Maria se întoarce şi el de din­colo de mormânt, vorbindu-i mamei sale, ore întregi, prin inter­mediul Elenei. Legă­tura dintre Regină şi Elena e mai strânsă cu fie­care şedinţă de spiritism. Treptat, extraordinarele transe ale Elenei trec de la filosofie, poezie şi intrigi poli­tice, la premo­niţii sentimentale. Nici că se putea un teritoriu mai potrivit pentru firea visătoare a Reginei! Într-una din zile, unul dintre spirite, un fost rege al Por­tu­galiei, îi şopteşte su­veranei - nici mai mult, nici mai puţin! - decât că nepotul său, Prin­cipele Ferdinand, e îndrăgos­tit lulea chiar de "medium", de Elena Văcărescu! Reginei nu-i vine să creadă aşa ceva! Într-adevăr, Principele era destul de apropiat de Elena, îl fas­cinau conver­sa­ţiile cu ea, dar Regina nu obser­vase nimic mai mult de atât... In­sistenţa spiritelor ce grăiau prin domnişoara sa de onoare o pune pe gânduri pe Elisabeta, care, observând mai atent, rea­lizează că, într-adevăr, tânărul moşteni­tor al tronului asculta cu mare pio­şenie lecturile Elenei, petre­cute în prezenţa celorlalte dom­ni­şoare de onoare. De-acum, pen­tru Elisabeta e limpede: aces­ta e semnul unei pasiuni pe care ea o ignorase!

Logodna secretă

Regina Elisabeta, la vârsta "Afacerii Văcărescu"

 

Complet subjugată de spiri­tele din budoar, romantica Re­gină a României vede în vocile "de dincolo" semne ale desti­nului, care aştep­tau de la ea să le sprijine întru împlinire. Până la urmă, ce putea fi mai frumos de-atât: o iubire pură, între cea mai sclipitoare şi mai talentată dintre domnişoarele sale de onoare, o fată de-a locului, din os nobil, românesc, şi tânărul Principe ales să ducă mai departe jură­mântul faţă de ţară al Regelui Carol? Regina face tot ce-i stă în putinţă să-i ţină cât mai mult aproape pe cei doi tineri dragi sufletului ei. Îi soarbe din priviri când îi vede împreună pe "Micuţa" şi pe "Nando"! Omniprezent la curtea regală, fotograful Reginei Elisabeta surprinde pentru eternitate o astfel de ipostază. E, în foto­grafia asta, toată esenţa poveştii de iubire dintre Elena şi Ferdinand! Îmbrăcat elegant, în unifor­mă de ofiţer, cu cizme lu­cioase până sub ge­nunchi, firavul şi emotivul Principe e cufundat în lectura unei poezii a Elenei. Peste masă, stăpână pe situa­ţie, impetuoasa Elena îşi aşteaptă răbdător, într-un jilţ de principesă, complimentele.

Budoarul Reginei, scena faimoaselor şedinţe de spiritism

 

Deasupra lor, în picioare, Regina "pozează" în stilu-i binecu­noscut. Priveşte parcă în viitorul prezis de spirite, ochii săi senini, pătrun­zători, trec dincolo de obiectivul aparatului foto. "Cât sunt de fru­moşi!", pare să-şi spună Regina, trăind cumva, prin povestea lor de iubire, povestea romantică de care ea nu a avut parte, alături de mi­litărosul şi taciturnul Carol... Re­gina e tot mai încredinţată că între Nando şi Elena e ceva serios, mai ales că spiritele din budoar devin, pe zi ce trece, tot mai insistente. Fără să se mai gân­dească la po­si­bile consecinţe, fără să-i dez­vă­luie, măcar voalat, ceva lui Carol, Regina face ceea ce simte că tre­buie să facă. Dă glas "vocilor" şi organizează, cu neîntrecutul ei ta­lent în mizanscene de Pa­lat, o fa­buloasă lo­god­nă secretă. "O poe­zie!", exclamă secretarul Reginei, când află de la aceasta toate detaliile evenimentului. "Obo­­sită, într-o di­mi­neaţă, domnişoara Văcă­rescu s-a întins pe divanul dintr-un ungher al biblio­tecii şi a aţipit imediat. O clipă mai târziu, ca din întîmplare, Prin­cipele a deschis uşa. Regina i-a făcut semn, ducându-şi ară­tătorul la buze, astfel încât să n-o tulbure din somn pe copila adormită. Foar­te emoţionat, Fer­dinand s-a aşezat lângă divan. De îndată, Elena, care dor­mea, a murmurat uşor:
- Nando, Nando! E blond, are ochii albaştri. Vino, Nando!
Această chemare irezistibilă l-a convins pe Fer­dinand. A îngenuncheat şi a luat-o pe Elena de mână.
- Nando, spuse iar Elena. Şi se trezi.
- Iată-mă, răspunse el. Mă accepţi?
- Deci nu visam, spuse Elena.

Şi, printre lacrimi, se promiseră unul al­tuia...".

Ultima noapte de dragoste...

Regina Victoria a Marii Britanii

 

Lascăr Catargiu, unul dintre opozanţii vehemenţi ai căsătoriei dintre Elena şi Ferdinand

 

Dar bucuria logodnei nu putea fi deplină nici pentru tinerii îndră­gostiţi, nici pentru celebra lor "na­şă". Căsătoria nu putea fi dusă la bun sfârşit fără acordul familiei din Germania a lui Ferdi­nand şi fără acordul lui Carol, de bună seamă. Mai complicat: nici Carol nu putea decide de capul lui, fără să aibă, la rându-i, acceptul miniş­trilor săi... Ferdinand nu îndrăzneşte să des­chidă subiectul în faţa unchiului său, Regele Carol, şi tergiversează sub scuza că trebuie să-i mărtu­risească mai întâi tatălui său, în Ger­mania, iubirea pentru Ele­na. În­tre timp, la Roma, unde tatăl Elenei e ambasador, familia Văcărescu nu mai poate de nerăb­dare. "Orgo­lioasa doamnă Văcă­rescu, asaltată de scri­sorile fiicei sale, a vrut chiar să fugă la Si­naia, spre a-şi saluta ginerele. Trebuia cal­mată şi i se recomanda răbdare, discreţie şi prudenţă", povesteşte unul dintre biografii Reginei Elisa­beta. Forţându-l să acţioneze, Elena se comporta atât de familiar cu Fer­dinand în faţa celorlalţi membri ai anturajului regal, încât lumea avea impresia că Regele Carol e de acord cu relaţia dintre cei doi tineri şi, de fapt, doar se preface că nu ştie de ea. O vizită în Muscel a între­gului alai regal e o ocazie perfectă pentru Elena şi Nando să petreacă momente de neuitat împreună. Cei doi vizitează Rucă­rul, defileul Dâmbo­vi­cioarei, intră prin peşteri, ies pe la Pajura... Pro­fită de complicitatea "naşei", pentru a fura pen­tru ei fiecare secundă în care se pot pierde de grup, pentru a rămâne singuri, pentru a-şi reîn­noi, în fereala pădurii de mesteceni şi anini, jurământul făcut în biblioteca de la Palat. Tră­iesc fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima! Mo­mentul mărturisirii nu mai poate fi amânat nici măcar o zi, dar până atunci, până la înfruntarea realităţii, Elena şi Nando trăiesc fericiţi în lumea lor de poveste, însufleţită de spiritele din bu­doarul Reginei...

... întâia noapte de război

Regina Elisabeta, în exilul de la Wied, alături de bătrâna sa mamă

 

Ciudăţenia face ca Regele, pus pe neaştep­tate în faţa întregii tevaturi, să nu se opună, ba chiar să îşi arate sim­patia faţă de Elena. Dar imediat ce alaiul a­junge la Bucureşti, lu­crurile se precipită. Chemat în audienţă ca să fie pus şi el la cu­rent, oficial, cu logod­na dintre Elena Văcă­rescu şi Prin­cipele Ferdinand, premierul Lascăr Catargiu are o reacţie antologică:
- Majestate, aiasta nu se poate!, sună re­plica marelui om poli­tic conservator. Vocea lui Catar­giu era, de fapt, vocea tuturor li­de­rilor politici de la Bucureşti, care se temeau că ascensiunea în casa regală a unei familii boiereşti din ţară ar fi reaprins vechile dispute politice interne şi ar fi ruinat, până la urmă, însăşi ideea pentru care cu toţii acceptaseră ca România să fie condusă de un domn străin.

Elena Văcărescu, mediumul Reginei Elisabeta

 

- Eu, Maiestate, a insistat Catargiu, nu spun că Prinţul nu poate lua în căsătorie pe domnişoara Văcărescu, o poate lua, însă în cazul aista, trebuie să rămâie un simplu par­ticuler.
Regele Carol nu ia o de­cizie pe moment. Regi­na insistă pe meritele şi pe calităţile fetei, chiar pe faptul că era româncă, iar Regele ţine prea mult la Ferdinand ca să-i refuze fericirea. Trăise el însuşi în tinereţe o poveste de iubire cu care familia sa nu a fost de acord şi ştia ce trebuie să fie în sufletul nepotului său. Îşi lasă un timp de răgaz, dar reacţia societăţii e mai vehementă decât se aştepta. Vii polemici se nasc în gazetele româ­neşti, iar de la ele, în presa din Europa întreagă. Trecutul şi prezentul familiei Elenei sunt întoarse pe toate părţile prin ziare, în vreme ce de la Sigmaringen vine refuzul familiei lui Ferdinand faţă de căsătoria cu Elena. Orbită de iubire, Elena invocă acte străvechi ce susţineau că Văcăreştii proveneau din vechii duci ai Făgăraşului. Totul în van, ni­meni nu deţinea documentele cu pricina...

Doi pe un peron

Ferdinand şi Maria

 

Atacată din toate părţile, logodna dintre Elena şi Ferdinand e mai fragilă cu fiecare oră, cu fiecare nouă ediţie a presei mon­dene, cu fiecare nouă audienţă din biroul lui Carol, cu fiecare scrisoare ce vine la Palat dinspre casele monarhice ale Europei. At­mosfera e tot mai încordată. Regina susţine din răsputeri relaţia celor doi logodnici, Regele e tot mai iritat de situaţie. Elena trăieşte dramatic fiecare moment ce anunţă sfârşitul poveştii ei de iubire.
"Tagi Guangi mult iubit, Ferdinand scump, sunt năucită, zdrobită de durere. Nimeni nu crede în dragostea noastră, dar Dumnezeu ştie, Dumnezeu ne judecă. Mi-au luat totul, reputaţia, dragostea mea mai puternică decât viaţa, iar Regina, Re­gina este împietrită. Eu sunt terminată! Re­gele, la fel de crud şi de nedrept, el, pe care atâta l-am iubit şi l-am slujit cu credinţă. Roagă-te la Dumnezeu, Ferdinand, să nu ajung să-l dispre­ţuiesc. Dis­pe­­rarea noastră este atro­ce. Cine va avea milă de mine, de re­gină?", îi scrie Ele­na, în se­cret, lui Fer­dinand. Dar Ferdi­nand tre­buie să ple­ce ur­gent în Germa­nia. O tele­gramă tri­mi­să de la Sigma­rin­gen îl chea­mă pe Prin­cipe, de urgen­ţă, acasă. Scena des­părţirii e la fel de teatrală ca şi lo­god­na secretă. Sub pri­virile emo­ţio­nate ale Reginei, cei doi îndrăgostiţi îşi spun "La revedere!" cu ochii în lacrimi. Întreg pe­ro­nul gării din Bucureşti se opreşte înmăr­mu­rit, după care trenul por­neşte, agale, spre îndepărtata Germanie...

Elena Văcărescu, prima femeie academician din România

Elena Văcărescu, celebră în cercurile literare ale Parisului, în anii interbelici

 

După "Afacerea Văcărescu", Elena se mută la Paris, unde desfăşoară o intensă activitate politică şi literară. În perioada Primului Război Mondial, militează, din capitala Franţei, pentru realizarea Marii Uniri. În 1919, este numită de către Regele Ferdi­nand, secretar general din partea României, pe lângă Societatea Naţiunilor. Pentru meritele sale, guvernul francez îi decernează ordinul Ca­valer al Legiunii de Onoare. În anul 1925, Elena Văcărescu devine membru de onoare al Academiei Române - prima femeie din România care a beneficiat de acest titlu. Moare la Paris, la 17 februarie 1947, şi este înhumată în cripta familiei Văcăreştilor, din cimi­tirul Bellu. Nici memoriile sale, nici alte documente nu atestă că ar mai fi avut vreo poveste de dragoste după eşecul logodnei cu Principele Ferdinand.

Exilul Reginei Elisabeta

Regina Elisabeta alături de nepoţii dăruiţi de Maria şi Ferdinand

 

Imediat după plecarea în Germania a lui Fer­dinand, Regina Elisabeta, slăbită şi depri­mată după toate cele întâmplate, pleacă şi ea din ţară, la Veneţia, să se odihnească şi să-şi vadă de sănătate. E însoţită de un mic alai, din care nu putea lipsi "Micuţa" Elena. De acolo, din Italia, cele două încearcă cu disperare să dea de Fer­dinand. De teamă că serviciile se­crete româneşti vor intercepta scrisorile trimise prin poştă, Regina roagă nişte interpuşi să-l viziteze pe Ferdinand la Sigmaringen. Dar ambii soli se întorc fără nici un răspuns din partea Principelui. Într-un final, forţată de Re­gele Carol, Elena părăseşte anturajul Reginei Elisabeta, cu care nu se va mai vedea nicio­dată, în ciuda insistenţelor suveranei. De la Veneţia, Elisabeta se va muta la Wied, acasă la familia ei, într-un lung exil, care va dura mai bine de doi ani, timp în care Carol reuşeşte să-l însoare pe Ferdinand.

Maria, Regina lui Ferdinand

Pentru a evita posi­bile com­plicaţii ulteri­oare, Regele Carol s-a străduit să-i gă­sească re­pede o soţie tânăru­lui Principe Ferdinand. Şi a dat peste una dintre cele mai bune partide ale mo­mentului, frumoasa Ma­ria de Saxa-Co­burg şi Gotha, "Missy" pen­tru in­timi, nepoata favo­rită a Reginei Victoria a An­gliei: Regina Maria, cum o ştim noi azi. Fer­dinand şi Maria vor conduce ţara în timpul Pri­mului Război Mondial şi vor fi încoronaţi ca regi ai Ro­mâniei Mari, la Alba Iulia, în 1922.

*Articol documentat pe baza vo­lumelor: "Carmen Sylva", de Gabriel Badea-Păun, "Jurnalul" Regelui Carol I şi "Jur­nalul de răz­boi" al Reginei Maria