Viaţa după divorţ - Psih. Gáspár György: "Rănile se vindecă întotdeauna"

 

- De vorbă cu un specialist, despre cum putem traversa cu bine proba dureroasă a divorţului -

"Bărbaţii au multe de recuperat la capitolul relaţii"

- Gáspár, o să încep dialogul nostru cu o cu­riozitate: sunt femeile şi bărbaţii diferiţi în felul în care traversează un divorţ?

- O să răspund pe ocolite. Dacă o femeie vine la terapie pentru că are o criză de cuplu, ştiu că sunt şanse mari ca relaţia să poate fi rezolvată, în timp ce dacă mă caută un bărbat din aceleaşi motive, în 99% din cazuri căsnicia e pe butuci.

- Şi cum îţi explici asta?

- Femeile au un simţ în plus, simt imediat când s-a pierdut conexiunea. Când nu mai pot ajun­ge la mintea şi sufletul partenerului, sunt dispuse să facă eforturi pentru a o recâştiga. În timp ce noi, bărbaţii, avem tendinţa să ignorăm sem­nalele de nemul­ţu­mire ale partenerei, ame­ninţările şi rugăminţile de a merge la consiliere. Minimalizăm problemele, nu le auzim, ni se pare că nu sunt probleme reale, că ne descurcăm sin­guri: "De ce să aruncăm banii pe fe­reastră ? Ce-o să-mi spună un psiholog altceva decât ştiu deja?". Suntem un pic mai limitaţi.

- O spune un bărbat...

- Îmi asum asta. E clar că noi, bărbaţii, avem foarte multe de recuperat la capitolul relaţii. Din cauză că nu suntem în contact cu propriile emoţii, nu reuşim să fim în contact nici cu emoţiile parte­nerelor noastre. Când un bărbat îmi intră în cabinet în plin divorţ şi îl întreb ce simte, îmi răspunde cu ce i se întâmplă. Apoi îl întreb din nou ce simte şi el îmi spune ce crede că ar trebui să facă. Şi abia la a treia încercare reuşeşte să-şi dea seama ce simte cu adevărat, dacă e furie, e ru­şine, e tristeţe sau alt­ceva. Lucrurile astea ni se trag din păcate din edu­caţie, din faptul că băieţii sunt antrenaţi de mici să nu ţină cont de ce simt. Dacă se împiedică şi îi doa­re, li se spune "Hai, ridică-te, nu e nimic, nu te smior­căi ca o fată, numai fetele plâng!" Un băieţel care simte frică sau ruşine e stigmatizat, etichetat că nu e destul de băr­bat. Dacă eşti încurajat de mic să nu-ţi auzi durerea fizică, mai târziu nu o vei auzi nici pe cea emoţio­nală. Şi nici pe a celor din jur. Iar când partenera îşi va deschide sufletul spunând că are o problemă la serviciu sau în altă parte, nu vei fi ca­pabil să o asculţi, o vei repezi : "Ce e cu pros­tiile astea, nu mai exagera, de ce te laşi aşa afec­tată ?"

- Oricum, în faţa unei femei care plânge cei mai mulţi bărbaţi sunt complet neputincioşi.

- De altfel, diferenţele astea se văd în multe alte aspecte. Femeile divorţează de multe ori pentru că îşi doresc un nou început, o altă relaţie, cu mai multă afecţiune şi conectare. Un bărbat va anunţa că vrea să divorţeze doar dacă situaţia devine insuportabilă, dacă şi-a găsit pe cineva sau da­că şi-a găsit o altă formă de stabilitate în altă par­­te. Din punctul ăsta de vedere, bărbaţii sunt mai raţionali, pentru moti­ve­le emo­ţionale, pe care ei le numesc "nimicuri", nu vor re­nunţa la sta­bi­li­tate şi statut. Plus că ei intuiesc că, spre deo­se­bire de femei, cărora le creşte cota când sunt sin­gure, un bărbat căsătorit e mai interesant de­cât u­nul nau­fragiat, singur, trist şi cu stimă de sine scăzută.

- Un lucru e cert, de suferit suferă ambele părţi. Se pare însă că o fac diferit, nu?

- Femeile îşi sună rudele, prie­te­nele, încep să ven­tileze, cer ajutor, caută sprijin. În timp ce bărbaţii se închid în ei, ridică armurile până la gât şi intră într-un soi de muţenie. Când îi întreb pe bărbaţii aflaţi în di­vorţ care vin în cabinet cine ştie de criza lor de cuplu, cel mai adesea aflu că nimeni. Nici prietenul cel mai bun, nici părinţii, nici colegii. Bărbaţii au tendinţa să ducă durerea de unii singuri.

- De ce nu povestesc bărbaţii prin ceea ce trec?

- Pentru că le e foarte ruşine. Ruşinea îi face pe bărbaţi să ţină totul sub capac, de teama ca ceilalţi să nu-i respingă. Ruşinea e una din cele mai greu de dus emoţii umane. Şi femeile o simt, dar ele au obi­ceiul sănătos să pună în cuvinte ce li s-a întâmplat, şi în momentul ăla ruşinea dis­pare. Ruşinea nu su­portă să fie pusă în cuvinte. Apoi, bărbaţii nu vorbesc şi pen­tru că iau divorţul ca pe o slăbiciune personală, ca pe un stigmat, simt că ei nu sunt destul de buni. Din păcate, ni s-a inoculat ideea asta că orice despărţire e un eşec. Or, nu e deloc aşa.

"Trăim într-o societate care nu mai tolerează deloc durerea"

În cabinetul terapeutului

 

- Cum de pentru unii o separare e o în­frân­gere, iar pentru al­ţii, este un început?

- Tocmai felul în care înfruntă şi pro­cesează această du­re­re face ca pentru unii divor­ţul să fie re­in­ventare, iar pen­tru alţii doar su­­pra­vie­ţuire. Pier­de­rea unei relaţii pen­tru cre­ierul nos­tru e un fel de moar­te psi­ho­logică. Ceea ce doa­re foarte tare la o des­părţire e că re­tră­im din nou tră­da­­rea, abandonul sau res­pin­gerea pe care am trăit-o în re­laţie cu pă­rinţii noş­tri. Pen­tru cei ale căror rupturi au început în co­pilărie, care de-a lun­gul unei vieţi au avut mai multe pierderi, du­rerea asta va fi mult mai puternică, mai co­ple­şitoare, mai dezechilibrantă. Noi, oamenii, ne naş­tem cu nevoia de a exista în relaţie. De aceea, când ne izbim de o pierdere sau de un abandon, când o valenţă e ruptă într-o parte, avem tendinţa firească să legăm alta în altă parte, să ne agăţăm de altceva. Ne e foarte frică să înfruntăm durerea asta şi ne re­fugiem în ce avem la îndemână: im­plicare ex­cesivă în muncă, implicare prea mare în sport, con­sum de al­cool sau droguri, sex oca­zional sau cum­părături fă­cute compulsiv. Dacă fugi de durere, ajungi direct în braţele depen­den­ţei.

- Din păcate, sfaturile "binevoitorilor" după un divorţ se învârt tot pe-aici: "Nu sta în casă!", "Hai la o băută!", "Ieşi cu prietenii!", "Ca­ută-ţi pe cineva!". Sunt ele chiar atât de greşite?

- Lucrurile astea nu fac decât să prelungească su­ferinţa şi perioada de recuperare. Din păcate, trăim într-o societate care nu mai tolerează de­loc durerea. Vrem să scăpăm repede de ea, să re­pa­răm ca şi cum n-ar fi fost. Nu mai avem exer­­ci­ţiul de a căuta în orice durere emoţională un sens, un înţeles, nu mai vedem lecţia de în­văţat. Or, ca să răspund la întrebarea ta anterioa­ră, doar dacă avem cu­ra­jul să confruntăm aceas­tă sufe­rin­ţă şi să o trăim, putem renaşte, ne putem rein­venta şi putem avea parte de o altă relaţie fericită.

- Gáspár, hai să vor­bim un pic mai concret. Ce înseamnă să-ţi în­frunţi durerea? Tu ce îi sfătuieşti pe pacienţii tăi?

- Să înfrunţi durerea înseamnă în primul rând să-ţi creezi un spaţiu pentru a te conecta în sigu­ranţă la propriile emoţii. Asta înseamnă să te ocupi de tine, să nu alegi să-ţi duci energia în altă parte, nici în muncă, nici în distracţii forţate. Să-ţi iei con­cediu o săptămână sau două, să-ţi duci copiii la bu­nici, dacă e cazul, să-ţi găseşti un te­rapeut şi să te co­nectezi la ceea ce simţi, să laşi durerea să iasă. Şi apoi, treptat, să încerci să în­ţelegi din ce vine toată această su­ferinţă. E fu­rie faţă de cel care te-a trădat? E an­xie­tate şi tea­mă în faţa singurătăţii? E tristeţe? E sen­timentul de vinovăţie că nu ai făcut mai mult? E ru­şine în re­laţia cu ceilalţi, la gândul că te vor judeca? Te sim­ţi rănit ? Te simţi inferior? Ţi-e milă de tine în­­suţi? Simţi dorinţa de răzbu­na­re? Eşti gelos? Emoţiile noastre pot fi foarte variate şi fiecare din ele trebuie abordată pe rând, punând-o în cu­vin­te. Da­că nu cu un psiholog, măcar cu un prie­ten bun şi inteligent. Dacă amâni confruntarea acum, mai târ­ziu, toate aceste lucruri se vor răz­buna. Du­rerea ignorată are marele talent să iasă la su­prafaţă mereu.

"Poziţionarea în rolul victimei e extrem de nocivă"

 

- Cu alte cuvinte, dintr-un divorţ ies bine cei curajoşi.

- Se reinventează cei care nu se consideră nişte victime, cei cu atitudine realistă, dispuşi să accepte că au greşit şi ei, că n-au făcut tot ce se putea face, dar care au suficientă încredere în ei, în relaţii şi în Dumnezeu, încât să ştie că viaţa îi va recompensa mai departe cu o altă relaţie bună. Trec mult mai uşor peste o despărţire oamenii care sunt convinşi că lucrurile se întâmplă cu un sens, că nicio în­tâl­nire nu a fost degeaba, cei care au o relaţie specială şi sănătoasă cu divinitatea. Oa­menii care ies cu bine dintr-un divorţ sunt cei care, mental, au scris o po­veste despre ce li s-a întâmplat şi de ce a fost nevoie să se întâlnească, ca­re au înţeles ce le-a adus bun re­laţia, ce au în­văţat fiecare despre ei înşişi, care sunt rănile lor emo­ţionale, unde au crescut şi de ce e mult mai bine să plece mai departe separat. Ieşirea sănătoasă dintr-un divorţ înseamnă să scrii sfârşitul.

- Din păcate, cel mai adesea, cel care pleacă are de înfruntat şi acuzele tuturor.

- Da, pentru că în general simpatia şi empatia se duc către cel care "şi-a luat-o", nu către cel ca­re "a dat-o". Dar realitatea mi-a arătat că şi cel ca­re decide să iasă suferă foarte mult. Uităm că nimeni nu pleacă dintr-o relaţie de bunăvoie. Cel care alege să plece dă dovadă de mult curaj, pentru că îşi asumă faptul că lucrurile nu merg bine. Există această credinţă absolut toxică la nivelul inconştientului colectiv că, dacă o relaţie n-a durat toată viaţa, sigur n-a fost iubire ade­vă­rată. Dar nu există nicio dovadă că o iu­bire care a durat 7 luni e mai puţin valoroasă ca una care a durat 60 de ani. Poziţionarea în rolul victimei este o formă de autosabotaj extrem de nocivă.

- De ce?

- Pentru că te împiedică să mergi mai departe. Dacă refuzi să te pui şi pe tine sub semnul între­bării, cultivând o atitudine de tipul "Da, dar eu am făcut ce trebuia, ştiu că am mai greşit şi eu, dar eu m-am sacrificat pentru relaţie şi nimic din ce am greşit eu nu e atât de grav încât să fi me­ritat asta!" înseamnă că refuzi să-ţi asumi partea de vină. Înseamnă că inconştient îţi doreşti ca apro­piaţilor să li se facă milă de tine, să-l aduci pe cel care a plecat înapoi sau să obţii anumite avan­­taje, să câştigi de partea ta mai multă empa­tie. Or, trebuie să dăm do­­va­dă de maturitate psi­ho­logică şi să acceptăm că am avut şi noi o con­tribuţie la co­laps. Cât timp rămâi în postura de victimă a celuilalt şi a sor­ţii, nu te poţi reconecta la pu­te­rile şi resur­sele tale. Nu te poţi aduna să mergi mai de­parte. Abia când eşti capabil să spui "Da, e foarte dureros ce mi se întâm­plă, mi-aş fi dorit să nu se întâmple ni­ciodată, însă nu vreau să fiu o victimă în po­vestea asta", abia atunci poţi construi, te poţi reinventa, îţi poţi acorda din nou şansa la iubire.

"Copiii au nevoie de o mamă şi un tată fericiţi"

- Dincolo de fu­rie, de durere, de tris­teţea de care am vorbit, mai e şi dorul. Ce faci cu iubirea care rămâne, când nu mai poţi continua alături de persoana pe care o iubeşti?

- Pot să spun ce ar fi mai bine să nu faci: nu-l suna cu disperare, nu-l copleşi cu sen­ti­mentele tale, nu-i umple căsuţa de mail-uri, nu-l ur­mări obsesiv pe reţelele de socializare. Mai degrabă, urează-i în gând să fie fericit. Compune-ţi un soi de rugăciune, de mantră în care să-i doreşti ca uni­versul să-i aducă tot ce e mai bun, iar tu asu­mă-ţi respon­sabilitatea de a avea grijă de propria persoană cât mai bine. Iubirea nu dispare nicio­dată. Odată ce te-ai îndrăgostit de un om, odată ce ai împărtăşit niş­te momente fru­moa­se cu el, acea persoană va a­vea un loc special în ini­ma ta pentru toată viaţa. Însă iubirea se poate transforma şi ea din iu­bire romantică în iubire prietenească, în afec­ţiune, respect şi drag de omul cu care ai trăit.

- Crezi în prietenia dintre doi oameni care au fost căsătoriţi?

- Nenumăratele e­xem­ple din cabinetul meu îmi dovedesc că ea e posibilă, mai ales aco­lo unde există şi o miză, unde cei doi au îm­pre­ună copii. Un foarte bun exemplu din lumea mondenă sunt ac­triţa Gwyneth Paltrow şi fos­tul ei soţ, Chris Martin, solistul de la Coldplay, care au devenit mult mai buni prie­teni decât erau pe vremea când erau îm­pre­ună. Ei au fost prin­tre pri­mii la ni­vel in­ter­naţio­nal care au re­cu­noscut că au beneficiat de con­siliere de cu­plu şi care au ales un divorţ con­ştient de dra­gul copiilor.

"Toate frustrările, suferinţele şi rănile nerezolvate ale unui părinte sunt preluate de copii, cu efecte dintre cele mai triste pe termen lung"

Un psiholog cu "lipici" la public

 

- Copiii au nevoie de o mamă şi de un tată. Oa­re nu e mai bine să rămâi în relaţie până când ei cresc suficient de mari?

- Copiii au nevoie de o mamă şi de un tată fericiţi, la care să aibă acces, o mamă şi un tată care să fie bine în pielea lor, nu neapărat de o ma­mă şi un tată care să locuiască împreună. Eu am crescut într-o familie în care ai mei s-au des­părţit şi reîmpăcat de mai multe ori. Cred că, dacă tata nu ar fi murit, dansul ăsta al separării şi împăcării ar fi durat la nesfârşit. Mama ne-a îm­povărat tot timpul spunân­du-ne: "M-am re­căsătorit pentru voi!". Dar cel mai grav nu e asta, ci faptul că, datorită acelor alegeri pe care mama le-a făcut atunci, ea nu a mai fost niciodată fericită. Şi asta mă doare al naibii de mult. Adul­ţii uită adesea că unul din cele mai importante lucruri pentru un copil e să-şi vadă părinţii feri­ciţi. Numai aşa se poate simţi liber. Nefericirea unui părinte e o povară, o durere uriaşă pe care o porţi cu tine toată viaţa. Toate frustrările, suferinţele şi rănile nerezolvate ale unui părinte sunt preluate de copii, cu efecte dintre cele mai triste pe termen lung. De cele mai multe ori, co­piii nu sunt decât o scuză pentru laşitatea şi frica părinţilor de a-şi înfrunta problemele.

- Gáspár, ce facem după ce partea mai du­reroasă a crizei a trecut? Cum mergem mai de­par­te?

- Transformând durerea pier­derii în altceva şi făcând loc pentru nou în vieţile noastre. Sunt oameni care se înscriu la cursuri de dans, alţii care se apucă de sport, care se reconvertesc pro­fesional sau se reapucă de studii. Am o pacientă care abia după divorţ şi-a adunat cu­rajul să facă un împrumut la ban­că şi să-şi cumpere un apar­ta­ment. Până atunci, i se păruse de neconceput. Unii decid să-şi dea examenul de şofat, alţii aleg să călătorească, să facă toate acele lucruri pentru care nu şi-au găsit timp. Ul­tima mea des­părţire s-a în­cheiat prin faptul că am scris o carte şi asta m-a aju­tat foarte mult. Imediat după di­vorţ, primele gânduri ale celor care vin la terapie sunt sumbre "Niciodată n-o să mai pot iubi la fel!", "N-o să mai găsesc o femeie la fel de deş­teaptă ca ea", "Unde mai dau eu de cineva la fel de bun la pat?". Dar expe­rienţa mi-a arătat şi că rănile se vindecă întotdeauna şi că aceiaşi oameni ajung să cunoască iar dra­gostea şi să fie din nou fericiţi.

- Spuneai că tu însuţi ai trecut recent printr-o separare. Tu cum duci des­păr­ţirile? E mai uşor pentru un psiholog care înţelege totul?

- Omul Gáspár György şi te­ra­peutul Gáspár György sunt per­soane diferite. Faptul că sunt un terapeut bun nu înseamnă că sunt şi un partener foarte bun. Şi eu sunt parte dintr-un proces în care vindec lucruri la mine, şi eu pot fi la fel de ne­putincios, fricile şi vinovăţiile despre care vor­besc le-am simţit pe pielea mea. Acum doi ani, când m-am despărţit, mi-a fost la fel de greu ca oricui alt­cuiva, dar deşi mecanismul meu de apărare, ca al multor bărbaţi, e să mă retrag şi să mă izolez, n-am mai făcut greşeala asta. Am vorbit cât am putut de des despre ce trăiam, m-am lăsat ajutat şi de te­rapeuţi, şi de prieteni şi am depăşit cu bine mo­mentul. Ce pot să spun e că a fost prima mea relaţie care s-a încheiat într-o ma­nieră civilizată. Atunci am realizat că o despăr­ţire nu e un eşec. Cred, de altfel, că iubirea noas­tră a fost la fel de sinceră ca a altor oameni care trăiesc alături o viaţă întreagă şi mor îm­preună. Doar că a durat mai puţin.

- Există şi părţi bune într-un divorţ? Tu, unul, ce ai căştigat din toate despărţirile tale?

- M-am câştigat pe mine. După fiecare des­părţire, m-am conectat un pic mai bine la cine sunt şi ce vreau cu adevărat. Din fiecare relaţie am ieşit altfel decât am intrat. E drept, cu sufletul un pic mai ciuruit, dar mai luminos şi mai îm­păcat, capabil să iubesc mai bine şi mai mult. Sen­sul existenţei noastre pe pământ e să învăţăm să trăim unii cu alţii şi să iubim. Ci­ne poate spune că suntem în stare să o facem într-o relaţie, în două sau în cinci?

 

• Dia Radu