Nicolae Coande: Dragă Mircea, ai fost nominalizat cu cartea Ion Creangă. Nonconformism şi gratuitate (Ed. Dacia, 2002) la
Premiul Uniunii Scriitorilor pentru critică literară, într-o competiţie
livrescă, şi nu numai, cu doi grei ai criticii şi ai istoriei literare
de la noi: Mircea Muthu şi Eugen Negrici. Crezi că ai ajuns la
ceea ce se numeşte maturitate critică sau te consideri încă un tânăr
hermeneut care se pregăteşte să facă marele salt?
Mircea A. Diaconu: E foarte stimulativ ce-mi spui şi trebuie să
recunosc că, prin forţa lucrurilor, ceea ce spui este şi adevărat.
Faptul că o carte de-a mea a fost nominalizată pentru premiile Uniunii
Scriitorilor este un adevăr - să recunoaştem, însă, unul din acele
adevăruri incontestabile, dar cu atât mai conjuncturale, care nu-ţi
modifică substanţial nici viaţa şi nici raţiunea de a fi. Tu, care ai
deja un premiu al Uniunii Scriitorilor şi care, la rândul tău, eşti
nominalizat, vezi altfel lucrurile?! Nu intru în detalii - pentru că aş
putea nu numai să par, ci chiar să şi fiu fariseu, dar te asigur: aş fi
cel mult pe jumătate. Pentru că nu ştiu dacă sunt dezamăgit de viaţa
literară de la noi (poate că nu am eu organ veritabil pentru echipă),
dar sigur sunt dezamăgit de felul în care îmi asum eu scrisul - care
tinde să devină tot mai decis o experienţă livrescă şi o profesiune, în
vreme ce miza mea iniţială era alta, iar traiectul pe care scrisul simt
că ar trebui să mă poarte rămâne cumva neexplorat. O nouă carte
publicată, un nou articol tipărit sunt însoţite de un vag sentiment de
neputinţă şi de inutilitate. După apariţia primei mele cărţi, apariţie
însoţită de un dram de entuziasm, s-a instalat, destul de repede,
nedumerirea că... de fapt am rămas acelaşi. Şi am înţeles că, de fapt,
ceea ce putea să mă modifice întrucâtva nu era apariţia în sine a
cărţii, ci scrierea, gândirea, facerea ei.
Dar poate că cer prea mult unei cărţi de critică literară şi poate că e
şi puţin impudică această mărturisire, care ar putea fi suspectată de
teatralism. Fireşte, nu poţi trece uşor peste aerul acesta de vanitate
pe care-l aduce cu sine recunoaşterea meritelor tale de către breasla
prin care vrei să te legitimezi. În fond, aparţinând unei comunităţi -
fie şi uneia atât de risipite, cum este aceea a scriitorilor -,
participi, fără să vrei, la un joc social care înseamnă şi impunerea
unor autorităţi, şi fixarea unor ierarhii. Dar poate că e o carenţă de
educaţie tendinţa mea de a spune ce am de spus cu o credinţă mai mult
decât vanitoasă, care e dublată aproape în permanenţă de un acut
sentiment de deşertăciune, de inutilitate, urmat de retragerea din
spaţiul public care, la drept vorbind, mă intimidează. Ciudat cum, în
singurătate, cred uneori că sunt lucruri pe care numai eu le pot spune,
că spunerea lor ţine de datoria şi de misiunea mea, care nu au strict
legătură cu un metabolism anume al culturii ale cărei consecinţe nu pot
fi deocamdată gândite, fiind mai degrabă funcţionale într-un spaţiu al
gratuităţii, şi cum, deopotrivă, mi se face ruşine că scriu, ca şi cum
scrisul n-ar fi decât o formă în plus a laşităţii. E la mijloc
sentimentul entuziast al unicităţii şi nemulţumirea că nu mă angajez
radical în depăşirea acestei unicităţi. Ca şi cum n-ar lipsi din ceea ce
face un sâmbure de narcisism, de care sunt prea conştient că alterează
puritatea spiritului. Dar recunosc, sunt complicaţii (... balcanice),
prea multe complicaţii, demne mai degrabă de un jurnal, şi, oricum, nu
de al unui critic sau istoric literar a cărui datorie este să dea
verdicte, să judece, să stabilească ierarhii, să privească în urmă cu
seninătate... şi care, nu-i aşa, nu prea ar trebui să se îndoiască de
sine şi nici de ceea ce afirmă.
Ca să revin, fireşte, este şi bucuria de a fi nominalizat alături de
Mircea Muthu şi Eugen Negrici, ale căror cărţi, cunoscute de prin vremea
liceului, le admiram cu un fel de spaimă şi, de ce să nu recunosc?,
chiar cu puţină invidie. La drept vorbind, construcţiile acestea
intelectuale, geometriile acestea ale unor interogaţii care edifică şi
la care se pricep prea bine Mircea Muthu şi Eugen Negrici, m-au fermecat
ca obiecte în sine dintotdeauna, dincolo de orice fel de utilitarism
didactic. Mi-e greu să spun acum cu cine aş vota eu, dacă aş avea
posibilitatea. Şi Mircea Muthu, şi Eugen Negrici au fost în nişte
comisii care au decis statutul meu profesional din acest moment. Chiar
dacă uneori mă bate câte un val de ingratitudine (îmi spun: nu datorez
nimic nimănui, căci meritam - prin naştere, şi nu prin educaţie - ceea
ce am..., aşa cum, de asemenea, cred că sunt ceea ce sunt prin
fatalitate şi nu prin altceva), trebuie să recunosc că aş vota una din
cărţile pe care ei le-au scris, şi nu din simplă obligaţie morală, şi
nici din comună onestitate, ci pentru că, sincer, am convingerea că
aceste cărţi sunt mai valoroase decât volumul meu despre Creangă, care,
înainte de a fi publicat la "Dacia", a trecut, timid, prin redacţiile de
la "Polirom", de la "Paralela 45" şi de la "Institutul European", unde
vreo doi ani a şi sperat să apară. Aşa încât aş spune că aşteptarea a
fost cu totul neîntâmplătoare, căci nici acum un an, nici acum doi ani
n-ar fi avut vreo şansă la astfel de nominalizare. Mai mult, ar fi
meritat poate o nominalizare cartea mea despre poezia postmodernă. Dar
uite... că bat câmpii, poate şi în speranţa că aş putea cumva amâna un
răspuns ferm la întrebarea ta, prietene.
Prietene?! Dacă n-aş avea ca posibilitate măcar iluzia prieteniei,
crede-mă că n-aş scrie, sau aş scrie foarte puţin. Aşadar, trecând şi
peste această ultimă paranteză care ar merita poate un spaţiu mai larg,
iată răspunsul meu: nu cred deloc c-aş fi ajuns deja la maturitatea-mi
critică şi, într-o paranteză fie zis, mi s-a făcut puţin ruşine când, în
urmă cu câţiva ani, la o festivitate de premiere, un confrate, ce-i
drept, cu vreo zece ani mai mare, declara cu superbie c-ar practica ceea
ce se cheamă critică totală, scriind el, vezi Doamne, şi despre poezie,
şi despre proză, şi despre critică...!. Uneori mi se pare că eram mult
mai interesant pe vremea când încă nu scrisesem nici o carte. Un carnet
găsit de curând, de pe la 17 ani, mi se pare mult mai viu decât multe
din paginile la care lucrez acum. Între noi fie vorba, mă simt mai bine
în ipostaza aceasta de hermenut încă tânăr, cum zici, pe jumătate
neliniştit, prea febril pentru a întemeia cu adevărat, aflat în
aşteptarea marelui salt, a cărţii cu adevărat memorabile. Şi poate chiar
că aş scrie o astfel de carte dacă n-aş fi atât de ataşat, nativ, de
scrisul subiectiv. Îţi trebuie cred multă forţă a impersonalizării
pentru a scrie o carte cu adevărat memorabilă, care să absoarbă şi să
devoreze tentaţiile a sinelui. Dar pe tine însuţi nu te poţi trăda.
N. C.: Nu vreau să te provoc, dar n-am găsit în cartea
ta nimic referitor la poveştile licenţioase ale humuleşteanului. Cred,
fără să fac un capăt de ţară din asta, că şi acolo avem un Creangă de
zile mari, în linia marilor autori erotici italieni sau francezi. Hai să
presupunem că nici măcar autorul nu şi-ar fi selectat Povestea p... într-o serie de Opere, dar asta nu înseamnă că ele nu există şi nu pot fi comentate.
M.A.D.: Nu vrei să mă provoci, însă o faci. Şi, la drept
vorbind, dreptatea e în totul de partea ta, sau cel puţin pe trei
sferturi. Căci, altfel, invoc - dar nu mai mult de atât - Povestea lui Ionică cel Prost
(poreclit şi Irimiea), acel Irimiea care tot dă cu oiştea în gard...,
de la Geo Dumitrescu cetire. Găsesc aici unul din semnele de adâncime
ale humuleşteanului, acea apetenţă către disimulare, nu neapărat către
ludic, generată de un... complex de autoritate. În plus, textul este
construit pe un tip de complicitate narativă care face ca regulile
convenţiei să provoace aceeaşi tensiune ca, să zicem, nuvela despre moş
Nichifor. Cât despre Povestea poveştilor (al cărei subtitlul îl invoci
adresându-te tu însuţi, complice, unor cunoscători), iată aici, ca
manifestare superlativă, dar în dimensiune sexuală, burlescul şi
grotescul, fixate pe coordonatele unei spectaculozităţi medievale.
Oricum, opere care poartă amprenta lui Creangă într-o măsură mai mult
decât elocventă...- poate că voi găsi aici (cu voia dumneavoastră,
domnule Nicolae Coande) punctul de pornire al unei noi încercări...,
căci eu tocmai această amprentă am căutat-o. Însă mi-e greu să explic
acum absenţa prea flagrantă - chit că ea n-ar fi adus decât un plus în
exemplificare -, când ştiu că n-a fost vorba de nici un fel de
deliberare. Să accept că şi cărţile de critică le scrie altcineva decât
persoana fizică (zic bine!) care le semnează? Să psihanalizez
ignoranţa?! Poate refuzul de a fi în pasul modei - care, ştii, a
recuperat excesiv terenul acesta... organicist -, poate o vocaţie cu iz
didactic, care a şi dus la o anume structurare a cărţii, poate ştiu eu
ce substrat pudibond... ieşind la suprafaţă când nici nu te aştepţi. Te
las pe tine să judeci şi să cântăreşti...
N.C.: Eşti trăitor în Suceava, un oraş frumos din câte mi s-a
spus chiar recent, şi de acolo mi-au parvenit în aceşti ultimi ani veşti
frumoase dinspre mişcarea literară de acolo. Vreme de o sută de numere
ai fost tu însuţi redactor-şef al revistei Bucovina literară,
după care te-ai retras în particoler, dezamăgit de ceva, nu ştiu ce. Ce
n-ai reuşit să faci sau să comunici cu ceilalţi colegi de ai abandonat
munca de echipă?
M.A.D.: Frumoasă întrebare... şi de data aceasta nici măcar nu
mai spui că n-ai vrea să mă provoci... Eu nu ştiu cum sunt alţii, dar
stând la Suceava de ceva vreme, mi se pare că frumuseţea e o chestiune
care nu mă mai priveşte. Unii spun că e un oraş fără centru (fizic dar
şi cultural: n-ai tu teatru, n-ai o galerie de artă exemplară, n-ai o
filarmonică - ai însă o universitate), alţii că are o articulaţie care e
mai mult semnul unor deficienţe de creştere decât al unei raţiuni, în
fine, are un bazar prin care îşi pierd (şi îşi câştigă) banii tot felul
de români - cred că e, în ultimii ani, punctul de atracţie al oraşului
(şi bazarul aduce cu sine o populaţie pestriţă, vagoane de resturi şi o
inflaţie de produse de mâna a doua, foarte căutate, care le scot din
circulaţie pe cele de mâna întâi) -, în fine, un oraş care păstrează
ceva din aerul austriac, în plus, cu destul de multă vegetaţie, dar care
a căpătat o oarecare anvergură abia de prin deceniul al optulea al
secolului trecut - şi lipsa de tradiţie (dincolo de tradiţia livrescă,
cu Cetatea de Scaun ş.c.l., care, neintrată în sânge, nu alimentează
decât fade vanităţi) se simte. Între războaie, Siretul, Fălticeniul sau
Rădăuţiul erau centre urbanistice mult mai mari decât Suceava - ca să nu
mai vorbesc de Cernăuţi, un fel de mică Vienă. Fireşte, pentru cineva
venit din Sud şi aflat în trecere, Suceava e un mic paradis.
Cât despre cele... 100 de numere, au fost, de fapt, vreo 25, sau poate chiar mai puţine. Am stat la Bucovina Literară
doi ani, între 1997 şi 1999. Ce-i drept (dovadă a unei anume atracţii
pentru spectacol), am plecat eu într-un moment care se dorea festiv, la
numărul 100, scriind un editorial în care îmi anunţam retragerea şi de
care nici măcar redacţia n-a aflat decât la apariţia numărului, dar
revista apărea din 1990, avea deja în spate tot felul de perioade,
înainte de a o prelua eu aflându-se într-un evident impas...
administrativ. Am preluat-o eu?! De fapt, am acceptat să mă situez în
fruntea unei echipe gata făcute - cu care nu aveam prea multe în comun
şi cu care mi-era greu să lucrez. Oricum, opţiunile noastre erau atât de
diferite încât am decis în cele din urmă că nu merită să continui
permanenta stare de tensiune. Aşa încât am profitat de numărul 100
pentru a le ura celor din echipă, din colţul editorialului, viaţă lungă
şi pentru a mă retrage dintr-o instituţie care mie îmi dădea doar iluzia
existenţei şi sentimentul acut al imposturii. Te invidiez pentru LAMA
pe care o realizezi de unul singur cu aerul acesta de devoţiune pentru
faptul de cultură în sine, aflat dincolo de orice utilitarism vulgar. De
ce apărea Bucovina Literară? Aveam sentimentul că ascunde prea
multe vanităţi şi că devine instrumentul unor fraude morale. În plus,
trebuia să port certuri aprinse ca să-i pot publica pe Rodica
Draghincescu sau pe Gheorghe Grigurcu, a trebuit să ofer ceva
justificări pentru un interviu cu Nicolae Manolescu, să explic că nu am
niciun fel de beneficii personale dacă public un interviu cu Ion
Simuţ..., în fine, am aflat ulterior, mi-aş fi câştigat prestigiul prin
paginile Bucovinei Literare - şi alte chestiuni de felul acesta.
De curând, deşi în redacţie se află şi prietenul meu, Constantin Arcu,
Angela Furtună a fost exclusă (... de 8 martie, imaginează-ţi) fără a fi
măcar întrebată, pentru dorinţa ei de a face un număr despre Monica
Lovinescu. Fapt urmat, printre altele, de o scrisoare (păstrez acum
secretul destinatarului), un fel de denunţ din anii `50, în care se
încearcă, pe fondul unei nevoi de deculpabilizare, incriminarea ei.
(Speram în sinea mea ca Angela Furtună şi Constantin Arcu să formeze la Bucovina Literară
o echipă). Între timp, revista s-a schimbat mult faţă de 1999, în bine,
indiscutabil, direcţia dorită de mine s-a impus parţial, dar totul face
parte dintr-o strategie care e străină, cred, faptului de cultură. Nu
m-ar mira ca revista să publice până la urmă măcar un articol despre
Monica Lovinescu şi, dacă Monica Lovinescu ar accepta, să fie chiar
cooptată printre colaboratorii permanenţi... Nu cred că ştii, dar în
urmă cu vreun an, într-un articol referitor la antologia lui Marin
Mincu, după o înţelegere a poeziei care mie mi se pare primitivă, erau
desfiinţaţi poeţi precum Ioan Es. Pop, Vasile Baghiu, Caius Dobrescu,
Felix Lupu, Paul Daian, Daniel Bănulescu, Cristian Popescu şi... tu,
Nicolae Coande. Prin comparaţie cu proletcultiştii, ieşeaţi foarte rău:
"Poeţii de prin anii roşii aveau mai multă identitate stilistică,
deoarece ei credeau în scrisul lor, pe când postmoderniştii noştri par
traşi la xerox" sau "Asistând la astfel de contraste, te poţi întreba de
ce lipsesc Adrian Păunescu sau Grigore Vieru? Ce deservicii ar fi făcut
ei pe lângă un Nicolae Coande care exaltă grotesc după o Venus a
gunoaielor?". În acelaşi număr, sunt reproduse cuvintele lui Valentin
Protopopescu, care la Radio România Actualităţi (25 august 2002)
mărturisea: "N-am să obosesc să repet că salvarea României poate veni
numai din conştiinţa lucrului bine făcut. Revista Bucovina Literară
de la Suceava îmi prilejuieşte de fiecare dată acest sentiment al
urgenţei îndeplinite". Iertaţi-mă, domnule Valentin Protopopescu, mă
întrebam atunci cu mare năduf, dar care e urgenţa îndeplinită?! Mi s-a
răspuns amical din partea redacţiei că revistele trebuie să aibă
polemici. Şi Marin Mincu tocmai polemiza cu Nicolae Manolescu... Te
asigur, Nicolae Coande, că dacă vreunul dintre aceşti scriitori ar fi...
reparat cumva onoarea revistei, totul ar fi fost pe invers. Să lăsăm
totul pe seama lui dom' Mitică... Nu ştiu ce tiraj are acum revista.
Însă pe vremea când eram redactor-şef, apărea în vreo două sute de
exemplare şi nu se difuza decât în judeţ, câteva exemplare ajungeau prin
ţară, pe la colaboratori şi pe la redacţiile revistelor. Îmi dădea aşa
un sentiment de inutilitate încât lucrurile la care ţineam cu adevărat
refuzam să le public aici. Recunosc: n-am stofă de conducător de
instituţie care să rupă zăgazurile, să spargă inerţiile, să-şi asume
toate riscurile. Nu sunt un luptător...
N.C.: Aveţi voi acolo, la Suceava, valori naţionale
printre scriitori şi oamenii de cultură de care noi ar trebui să ţinem
cont? Eu ştiu că acolo trăiesc şi scriu oameni ca Ion Beldeanu,
Constantin Arcu sau Constantin Severin. Ultima carte a poetului Severin
chiar aşa se numeşte: Oraşul alchimic. Ce fierbe în athanorul Sucevei, spune-ne să gustăm cu plăcere!
M.A.D.: Gândesc acum, când citesc întrebarea ta, că tocmai despre
athanorul Sucevei am vorbit în rândurile anterioare... şi n-am ştiut!
La drept vorbind, în ultima vreme eram într-un fel de relaţie de
neagresiune, ba chiar de amiciţie, cu vechii mei colaboratori, dar m-a
lezat povestea aceasta cu Angela Furtună, dificilă şi ea, fără
îndoială... Oricum, am pledat pe lângă Ion Vădan să publice o serie de
"poeţi ai Sucevei" (din care au apărut volumele semnate de Angela
Furtună, Constantin Severin, Ion Beldeanu, Constantin Hrehor - ultimul,
tot amânat nepermis, este un debut editorial: Liviu Dorin Clement) şi am
susţinut cauza sucevenilor atunci când a fost ca ei să devină membri ai
Uniunii Scriitorilor. Nu vreau să spun că aş fi inconsecvent, ci că
încerc şi eu să mă integrez... rămânând, însă, singur. Singuri sunt şi
Constantin Severin, şi Constantin Hrehor, şi Angela Furtună... şi
singuri sper să rămână şi cei câţiva tineri care poartă semnele certe
ale valorii. Oricum, am insistat prea mult pe tema aceasta, când viaţa
culturală de-aici cuprinde şi aspecte de mai mare amplitudine, congrese
şi conferinţe de anvergură, în domenii dintre cele mai diferite, de la
ştiinţele limbajului la tribologie, să spunem. Sunt aici specialişti în
diferite domenii care au premii ale Academiei pentru activităţi care par
mai puţin spectaculoase decât cele legate de viaţa unei reviste
literare, să recunoaştem, totuşi, de provincie. Uite, de exemplu, pentru
tine, o întrebare din zona literaturii: Tu, care eşti extrem de atent
cu tot ce apare în plan editorial, ai auzit de Mariana Boca, Modernismul între literatură şi filozofie, Sabina Fînaru, Eliade prin Eliade, Ovidiu Morar, Avatarurile suprarealismului românesc, Aurel Buzincu, Caragiale - discurs şi expresie?!
Sunt cărţile colegilor mei de catedră şi te asigur că măcar trei dintre
ele - două au şi apărut la Editura Univers - sunt cărţi de referinţă,
recomandate de Ion Pop, Sorin Alexandrescu sau Mihai Zamfir. Nu vreau să
spun că sunt mai importante activităţile acestea "pirat" decât creaţia
propriu-zisă... dar vreau, totuşi, când discutăm despre creaţie, să avem
oarece certitudini în privinţa ei. În plus, nu-mi surâde deloc ideea
superbiei scriitorului care dispreţuieşte "ştiinţele" literare. Citesc,
de exemplu, frecvente trimiteri la iconari făcute cu o siguranţă demnă
de invidiat de inşi care n-au văzut în viaţa lor o pagină de revistă
interbelică. De la un moment dat începe să mă supere lucrul acesta...
N.C.: Există acum o anumită dispută în chestiunea
supravieţuirii poeziei într-o lume care se îndreaptă spre formula unui
anumit tip de cunoaştere pe care l-aş numi drept "gurmand": e bun doar
ce se poate mânca, poezia este mai greu digerabilă pentru stomacul
comun. Pretind că ea se poate "hali" cu creierul, deşi mulţi pun la
bătaie şi cordul. Ca unul care ai stăruit asupra "feţelor" ei, ce
întrevezi pentru biata Cenuşăreasă, înainte cu puţin timp de a intra
glorioşi în UE cu ţuica de prună şi mioritica lână?
M.A.D.: Nu-mi fac nici un fel de iluzii cu... Europa. Şi sunt
aici două chestiuni care ar merita discutate. Noi am putea probabil să
dăm lecţii Europei în privinţa Constituţiei, legilor, principiilor, căci
ştim foarte bine ce se cere şi ce ar trebui să facem, numai că,
vicleni, ştim la fel de bine să nu ne lăsăm înspăimântaţi de astfel de
situaţii. La noi, nimeni nu crede în nimic - suntem o naţie epigonică.
Noroc că mai există câteva excepţii - iar excepţiile vin şi din zona
culturii şi a artei - care fac posibilă tocmai existenţa naţiei. Şi aici
intervine cea de-a doua problemă privitoare la relaţiile noastre cu
Europa. Am îndoieli cu privire la asimilarea valorilor noastre certe şi
la legitimarea lor în plan european. Dar nu este acesta un motiv de
spaimă. Atâta vreme cât ne legitimăm existenţa prin anumite fapte de
cultură, cât aceste fapte de cultură hrănesc un anumit metabolism,
atunci înseamnă că ele îşi împlinesc rostul în planul adevărului
fiinţei. Recunoaşterea europeană? Asta ţine cumva de vanitatea noastră
ca naţiune, fapt explicabil, de dorinţa noastră de a ieşi dintr-un
anonimat nedrept, finalmente, chiar de regulile societăţii moderne.
Uneori - şi nu mă suspectez de nici un fel de misticism - cred, însă, că
tocmai acest anonimat ne asigură perenitatea şi că el provine şi din
tradiţia noastră ortodoxă, dintr-o mentalitate a... inactivităţii care
proiectează în etern. Existăm subteran... Ce bine ar fi dacă şi în plan
economic am avea argumente pentru a vorbi de un metabolism care să-şi
fie suficient sieşi, hrănit fără temeri din propriile-i resurse... Dar
nu e o contradicţie la mijloc?! Aparţinând modernităţii, asumându-ne
valorile europene, nu cumva suntem obligaţi să participăm la un "joc"
care duce la trădarea propriei noastre structuri?! Or, poate că, sub
masca aceasta a europenităţii, noi continuăm să ne păstrăm alteritatea,
cu toate umbrele ei şi cu toate malformaţiile de creştere... Iată,
oricum, motivul pentru care nu sunt prea speriat dacă Europa continuă să
ignore ceea ce se numeşte marea noastră poezie, extrem de vitală în
condiţiile în care în Europa, ştii că se spune asta, ea ar intra într-un
declin al epuizării...
Dar nu aşa ceva mă întrebi tu, ci dacă într-o societate "gurmandă",
poezia are prea multe şanse. Din punctul acesta nu sunt sceptic: chiar
dacă apar foarte multe cărţi de poezie a căror justificare e strict
formală (Mircea Streinul spunea: "ţara noastră are prea mulţi poeţi şi
prea puţini grădinari"), chiar dacă se citeşte foarte puţină poezie
(contează şi calitatea celor care o citesc), chiar dacă voci cu oarecare
autoritate deplâng faptul că în cultura noastră poezia ar ocupa un loc
prea important, trebuie să spun că, dacă stomacul comun va continua să
digere doar lucruri uşoare - aşa a fost de când veacul -, nu e mai puţin
adevărat că rămânerea noastră în istorie se face prin ceea ce ne sperie
comodităţile şi inerţiile şi prin ceea ce refuză să repete. Poezia, ca
limbaj esenţial, chiar edificat în derizoriu, poezia, ca efort de
explorare a umanului şi ca încercare de a comunica ceea ce legitimează
prezenţa, iată motive care nu-mi permit să fiu din acest punct de vedere
sceptic. În fond, tocmai prin marginalitatea şi fragilitatea ei, poezia
este chiar participare la esenţial şi ne legitimează prezenţa. Nu mi-e
teamă deci de marginalitatea poeziei, şi nu mă refer aici la tot felul
de încercări poetice care calmează, tocmai ele, neînţelegerea, nici la
duiumul de apariţii editoriale (din fericire, pentru multă vreme noi nu
putem decât să aproximăm între adevărat şi fals - şi zic din fericire
pentru că mimetismul are avantajele lui indiscutabile!) - dovadă stau
marea poezie a lumii şi, iată, argumentele care ni se impun în fina
analiză a lui Virgil Nemoianu din O teorie a secundarului.
N.C.: Cândva mi-ai mărturisit că ai început prin a
scrie poezie şi chiar te-ai făcut remarcat la un festival naţional în
anii adolescenţei. N-ai continuat şi aş dori să te întreb de ce? Ţi-a
spus şi ţie vreun Ion Barbu - sfătuindu-l pe Noica - să abandonezi
poteca austeră pe care merge desculţă poezia sau te-ai auto-evaluat cu
sinceritate spre a te auto-deturna în luxurianta grădină a hermeneuticii
şi istoriei literare?
M.A.D.: Nicolae, dacă aş fi unul dintre acei autori care
se respectă şi sunt respectaţi, aş invoca cuvintele lui Rilke - le ştii
prea bine, sunt des citate - dintr-o scrisoare, a doua dacă nu mă înşel,
către un tânăr poet. Dar, sincer vorbind, nu pot vorbi chiar de o criză
de conştiinţă. Altfel, a fost mai mult vorba de un... Ion Barbu decât
de o autoevaluare sinceră (cine poate fi sincer în această privinţă?),
unul dublat de o certă, pentru mine, neputinţă... Poate că ar fi trebuit
abia atunci să mă lupt cu limitele mele şi, cine ştie ce s-ar fi născut
din această confruntare: poate că abia ea ar fi dus la asumarea
radicală a unui fel de a fi. N-am avut tăria necesară - ştii prea bine,
poeţii sunt puternici. Revenind, am şi acum undeva o scrisoare extrem de
severă a lui Ioanid Romanescu, pe care l-am vizitat de câteva ori,
însoţită de atenta corijare a unui text de-al meu. Nu cred să se fi
înşelat - dar provocarea aceasta n-ar fi avut nici un efect, ba chiar
m-ar fi întărâtat, de-aş fi fost cu adevărat poet. Când îmi spunea că a
fi poet înseamnă a face sacrificii (mă întreb dacă nu poza el însuşi
spunându-mi asta), îi spuneam da, chiar cu o oarecare convingere - era
un lucru la care mă gândisem -, dar era clar că nu înţelegeam nimic.
Eram mai preocupat de poveştile lui despre boemia, a trompetei sale, a
uneltelor sale de pescuit, a dimineţilor aburinde din anii `60, a
nevestelor şi soacrelor sale... Altfel, sincer vorbind, mi-era ruşine
să-mi spun sau să mi se spună poet (bănuiam probabil dramul de impostură
- cum să înţeleg altfel lipsa de radicalism?), chiar dacă, à propos de
festivaluri, fuseseră câteva recunoaşteri: un premiu al Uniunii
Scriitorilor la un festival Labiş, în 1986, când marele premiu l-a
obţinut, la mare luptă cu mine, Ramona Fotiade (Augustin Ioan, Horea
Gîrbea fuseseră şi ei premiaţi, iar Laurenţiu Ulici fusese preşedintele
juriului) sau un alt premiu la acelaşi festival în anul următor, când
n-am mai fost prezent la decernări, căci de-aş fi fost, l-aş fi-ntâlnit
pe Vasile Baghiu... Şi n-au fost singurele... O spun nu cu vanitate, ci
cu regretul de a fi înşelat, într-un fel sau altul, spaţiul acesta al
poeziei. Şi cu regretul poate de a mă fi înşelat pe mine însumi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu