Cu voce autoritară, uneori cu inflexiuni metalice de comunicator de sentinţe capitale, alteori discret şirete, de copil mare, deseori întors spre el însuşi, dând răspunsuri în tonul aşteptării unei aprobări eliberatoare, complicat, logic, deşi logica i se pare anostă, matematic până la obsesie, fanatic al detaliului, al cheilor de imagine, al cadrării, al privirii, al ocupării spaţiului dintre ecran şi spectator până la absorbţia completă a celui din urmă în poveste, trăgându-l în intimitatea personajului cu forţa unui ménage à trois irezistibil, Hitchcock fascinează. Îl fascinează pe Truffaut, cu care va lega o prietenie bivalentă, ghidant-paternă, dar şi de colaborare admirativă, îşi fascinează publicul, îl atrage în jocul lui de maestru a suspansului, înăuntrul şi dincolo de filmele lui.
O va face cu nenumărate pelicule, o va face căutat, cu îndârjire şi dibăcie, cu măiestrie şi ingeniozitate, cu o abilitate demnă de un complotist şi, în acelaşi timp dejucător de comploturi redutabil. Fără milă pentru actori, pe care îi (de)clasează la nivel de simple unelte ale actului lui artistic, unicul valabil, unicul posibil: "all actors are cattle" (actorii sunt bovine). Şi îi foloseşte fără nicio consideraţie pentru siguranţa lor fizică sau pentru limitele pe care ei ar vrea să le păstreze intacte. O face în scenele dure din Birds, după care Tippi Hendren va avea nevoie de zile de complet repaus. O va face desconsiderându-le disconfortul în Notorious, în sărutul de două minute şi jumătate, pe care îl va fragmenta într-un şir de săruturi de trei secunde, limita impusă de politica studioului şi abil ocolită, cu persiflare, de Hitchcock, cadrând strâns feţele lui Cary Grant şi Ingrid Bergman, incluzând spectatorul în legătura lor, lipindu-l de spaţiul lor cvasi-inexistent, integrându-l în sexualitatea şi în respiraţia scenei, amestecându-l indisolubil în ea.
Evident, spectatorii nu sunt singurii fascinaţi, pentru că documentarul adună mărturiile unor regizori care au construit, după el, cinemaul, iubindu-l sau temându-l, ţinându-i filmele aproape sau la o distanţă sigură de ne-interferare, dar ştiindu-i forţa. "Cinema est un art, et nous sommes les artistes" e fraza pe care Truffaut o spune despre el şi interlocutorul lui, dar care adună numele tuturor celor convocaţi de Kent Jones: Martin Scorsese, David Fincher, Peter Bogdanovich, Wes Anderson, Olivier Assays, Kiyoshi Kurosawa, Richard Linklater, Paul Schrader, Arnaud Desplechain, James Gray. Care pe rând fac mărturisiri, dau explicaţii, dezvăluie, îi deconstruiesc cinematografia.
"Nu mă satisface banalul. Am încercat să folosesc publicul ca pe o orgă", spune Hitchcock. Explicând dizolvarea oricăror bariere de comun, de previzibil, în jocul lui cu spectatorul şi cu povestea pe care i-o spune. De fiecare dată alta, dar de fapt aceeaşi, a fanteziilor lui neobosite, nestăpânite, a imaginarului trăit fără a-i pune limite, adus în realitate: "Yes it is a fantasy, but it's real to me". O fantezie înflorită totuşi pe un limbaj concret, cel a filmului mut, pe care inflexibilul şi clasicul Hitchcock îl consideră cinemaul pur, absolut. Cinemaul expresivităţii privirii şi mimicii, al detaliului studiat şi relevant, al jocului sugestiei, al simetriei şi calculului exact al cadenţei suspansului, al sensului luminii şi umbrei, al esteticii lor, al geometriei perfecte a scenei şi al logicii lungimii cadrului, al preciziei stop-cadrelor şi unghiului de filmare. Toate atributele care descriu şi filmele lui. La fel de clasic îşi priveşte şi personajele, judecându-le, patronându-le ca un adevărat Creator, subliniindu-le greşeala, culpabilitatea, Truffaut numindu-l, fără rezerve, un adevărat regizor catolic, pentru care păcatul originar se perpetuează în fiecare om, trebuie ispăşit şi nu în moduri diafane, ci dur, brutal, cât mai aproape de definiţia supliciului, fizic şi psihic. Pentru că e şi ispăşirea lui, exorcizarea propriilor demoni, pe care o face până la capăt, până la punctul îndoielii asupra drumului ales, al mărginirii creativităţii în propriile structuri, ferme, neimpresionate de libertatea cuvenită creaţiei celorlaţi, neclintită din traseul ei ordonat, precis şi infailibil. E momentul în care Kent Jones se întreabă cum ar fi arătat o colaborare între Hitchcock şi Robert de Niro, Al Pacino sau Dustin Hoffman, actori pentru care interiorul lor şi desfăşurarea lui în procesul de creaţie, de compunere a rolului sunt la fel de importante şi probabil s-ar fi ciocnit violent, până la respingere, cu cel al lui Hitchcock.
Atât Truffaut, prin interviul şi cartea lui, cât şi Kent Jones prin acest portret-în-portret, îl aşează pe Hitchcock în rândul întâi al panteonului cinematografic. Indiscutabil, este un artist, şi, odată cu acest documentar, un artist un pic mai aproape de public, desfăcut în detalii, o ecuaţie nu neapărat elucidată în cele optzeci de minute ale filmului, dar readusă la lumină în toată frumuseţea ei, arătându-i esenţa, punctele de sprijin, punând un reflector potrivit, dozat, calculat pentru a-i desluşi mecanismele sistemului inimitabil de comunicare. "The artist who wrote with the camera", artistul care a şi-a scris opera cu camera de filmat, Alfred Hitchcock.
Descarcă programul TIFF 2016 aici..
Galerie
foto (4)
„În
calitate de candidat la funcția de primar al municipiului Roman, din
partea Partidului România Unită vă prezint schița programului de
guvernare locală 2016-2020.
Laurențiu Leoreanu: „În următorii patru ani, vor fi pe primul plan oamenii, Educația, Sănătatea și Locuințele!”
DOTAREA ȘI MODERNIZAREA SPITALULUI MUNICIPAL DE URGENȚĂ ROMAN / AMBULATORIULUI INTEGRAT
MODERNIZAREA ȘI EXTINDEREA SISTEMULUI DE ILUMINAT PUBLIC
Laurențiu Leoreanu, primarul municipiului Roman, declară:
