Deşi ne captează atenţia cu o vizită neanunţată
pe care Tomas o face prietenului său Julian, diagnosticat cu cancer în
fază terminală, Truman este în aceeaşi măsură povestea unei
relaţii de dragoste nefructificate sau a unei prietenii care a căzut
pradă distanţei sau a unui câine în aşteptarea unui nou stăpân sau a
unui actor care se pregăteşte pentru un rol al unei piese cu o singură
reprezentaţie. Ba mai mult, Cesc Gay, regizorul, se fereşte în a se
concentra pe construirea poveştii, lăsând spaţiu liber de acţiune atât
personajelor, cât şi spaţiu de pătrundere spectatorului, şi se
concentrează mai mult pe construirea atmosferei. Un regizor cuprins
parcă de dorinţa de a nu strangula libertatea privitorului în
interpretarea poveştii, în timp ce el este ocupat cu o grijă aproape
exagerată să creeze atmosfera.
Truman este genul de film în care regizorul se distanţează de construcţie şi aşteaptă răbdător ca aceasta să se dezvolte de la sine, concentrându-se cu răbdare pe detalii, ca nu cumva povestea să devieze într-o latură romanţioasă, sufocându-se într-un tablou fals şi hidos. Cesc nu adaugă dramatism, din contra, urmăreşte de pe margine ca acesta să vină natural şi îl nuanţează astfel încât să nu alunece în derizoriu. Mă rog, în limitele posibilului, pentru că este extrem de greu de apreciat care ar fi parametrii naturali pe care îi poate atinge relaţia dintre doi oameni, dintre care unul se pregăteşte să moară într-o jumătate de an, un an sau chiar doi, în timp ce celălalt încearcă să-l încurajeze (sau cel puţin acesta e scopul vizitei în aparenţă), spunându-i că totul va fi bine, deşi toată lumea ştie că nu va fi aşa.
De fapt, niciodată nu e aşa. Iar Cesc surprinde o frântură din latura noastră inumană care ne izolează şi ne conservă în faţa ideii de moarte, de parcă moartea ar fi ceva care se ia. Mai mult, regizorul merge mai departe de atât şi, foarte fin, surprinde acea latură (umană) empatică care cedează, care îşi pune măşti de după care se iveşte cu mult fariseism şi superioritate prin susţinerile false în care îţi vine greu să crezi la cât de greu le articulează.
Această abordare minuţioasă a împletirii firului poveştii se precipită însă pe final. Din regizorul cuminte care observa atent de pe margine, Cesc se transformă într-un copil neastâmpărat, care îşi pierde calmul şi care vrea să încerce din toate câte puţin, vrând să ofere brusc răspunsuri la toate întrebările. Din ghidul care s-a purtat aproape invizibil atunci când a perindat privitorul prin toate camerele poveştii, se transformă într-o prezenţă agitată, care te trage de mână să mergi pe repede înainte, fără să te lase să te bucuri de ceva anume, aşa cum foarte bine oferise libertatea la început. Astfel, din surprinderea tacită a patru zile din viaţa a doi prieteni care recuperează sau probabil repară, filmul se înghesuie pe final în rezolvarea lacunelor de comunicare a unei relaţii tată-fiu la distanţă, în găsirea unei soluţii adoptive pentru câine (una respinsă cu încăpăţânare pe toată durata filmului), o acceptare din partea celor apropiaţi lui Julian a resemnării în faţa morţii, toate culminate cu un raport sexual (între Tomas şi sora lui Julian) menit mai degrabă să condimenteze vizual decât să dea spaţiu unor lucruri nespuse dintr-o fostă viitoare relaţie. Un sentiment vag de parcă pe final, pe lângă răbdare, regizorul şi-a pierdut încrederea în funcţionalitatea poveştii.
Deşi de cele mai multe ori într-un cadru de acest fel dezvoltăm un fel de atitudine parentală, generatoare de soluţii ipotetice, Truman vine să descalifice acest registru, îngrămădind privitorul în propriul spaţiu, unde nu va fi lăsat la voia întâmplării, ci urmărit tot timpul de întrebări "cum ar fi dacă?", "ce aş face eu?" (în locul celui condamnat să moară, în locul celui condamnat să susţină).
Apropo, tu cum ţi-ai petrece ultimele patru zile cu un prieten pe care îl ştii de o viaţă şi care urmează să moară curând?
Truman este genul de film în care regizorul se distanţează de construcţie şi aşteaptă răbdător ca aceasta să se dezvolte de la sine, concentrându-se cu răbdare pe detalii, ca nu cumva povestea să devieze într-o latură romanţioasă, sufocându-se într-un tablou fals şi hidos. Cesc nu adaugă dramatism, din contra, urmăreşte de pe margine ca acesta să vină natural şi îl nuanţează astfel încât să nu alunece în derizoriu. Mă rog, în limitele posibilului, pentru că este extrem de greu de apreciat care ar fi parametrii naturali pe care îi poate atinge relaţia dintre doi oameni, dintre care unul se pregăteşte să moară într-o jumătate de an, un an sau chiar doi, în timp ce celălalt încearcă să-l încurajeze (sau cel puţin acesta e scopul vizitei în aparenţă), spunându-i că totul va fi bine, deşi toată lumea ştie că nu va fi aşa.
De fapt, niciodată nu e aşa. Iar Cesc surprinde o frântură din latura noastră inumană care ne izolează şi ne conservă în faţa ideii de moarte, de parcă moartea ar fi ceva care se ia. Mai mult, regizorul merge mai departe de atât şi, foarte fin, surprinde acea latură (umană) empatică care cedează, care îşi pune măşti de după care se iveşte cu mult fariseism şi superioritate prin susţinerile false în care îţi vine greu să crezi la cât de greu le articulează.
Această abordare minuţioasă a împletirii firului poveştii se precipită însă pe final. Din regizorul cuminte care observa atent de pe margine, Cesc se transformă într-un copil neastâmpărat, care îşi pierde calmul şi care vrea să încerce din toate câte puţin, vrând să ofere brusc răspunsuri la toate întrebările. Din ghidul care s-a purtat aproape invizibil atunci când a perindat privitorul prin toate camerele poveştii, se transformă într-o prezenţă agitată, care te trage de mână să mergi pe repede înainte, fără să te lase să te bucuri de ceva anume, aşa cum foarte bine oferise libertatea la început. Astfel, din surprinderea tacită a patru zile din viaţa a doi prieteni care recuperează sau probabil repară, filmul se înghesuie pe final în rezolvarea lacunelor de comunicare a unei relaţii tată-fiu la distanţă, în găsirea unei soluţii adoptive pentru câine (una respinsă cu încăpăţânare pe toată durata filmului), o acceptare din partea celor apropiaţi lui Julian a resemnării în faţa morţii, toate culminate cu un raport sexual (între Tomas şi sora lui Julian) menit mai degrabă să condimenteze vizual decât să dea spaţiu unor lucruri nespuse dintr-o fostă viitoare relaţie. Un sentiment vag de parcă pe final, pe lângă răbdare, regizorul şi-a pierdut încrederea în funcţionalitatea poveştii.
Deşi de cele mai multe ori într-un cadru de acest fel dezvoltăm un fel de atitudine parentală, generatoare de soluţii ipotetice, Truman vine să descalifice acest registru, îngrămădind privitorul în propriul spaţiu, unde nu va fi lăsat la voia întâmplării, ci urmărit tot timpul de întrebări "cum ar fi dacă?", "ce aş face eu?" (în locul celui condamnat să moară, în locul celui condamnat să susţină).
Apropo, tu cum ţi-ai petrece ultimele patru zile cu un prieten pe care îl ştii de o viaţă şi care urmează să moară curând?
Descarcă programul TIFF 2016 aici..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu