miercuri, 1 iunie 2016

Pericolul nevăzut: justiţia în presă

În ultima vreme abundă opiniile juridice în presă şi în media digitală ale unor persoane care nu au studii de specialitate şi care dau verdicte în dreapta şi stânga despre cum ar fi trebuit să fie hotărârile instanţelor, condamnările în procesele penale sau proiectele de lege pe teme de justiţie. Mai mult decât atât aceste persoane pretind că, în spiritul libertăţii de expresie, au dreptul să manipuleze opinia publică insistând că opiniile lor sunt valide din punct de vedere juridic. Tot aceleaşi persoane pretind că apără domnia legii şi statul de drept, dar nu văd contradicţia flagrantă între a împrăştia în spaţiul public opinii eronate – din eroare, interes, vanitate sau o anumită agendă specifică – şi libertatea de expresie dusă până la marginea insultei şi atacului asupra unor instituţii sau persoane, magistraţi sau practicieni ai dreptului. Hotărârile definitive ale instanţelor de judecată trebuie respectate, dacă afirmăm că dorim un stat de drept şi credem în domnia legii; la fel, deciziile Curţii Constituţionale. Dacă avem dubii sau nemulţumiri, sau nu înţelegem anumite prevederi legale sau decizii ale instanţelor putem apela la un jurist, specialist sau practician al dreptului care să ne explice. Ideal ar fi să îl şi cităm ca atare şi să nu pretindă jurnaliştii că sunt specialişti în drept, pentru că tot ei fac apel la competenţă şi integritate în acest domeniu.
Altfel, acuz pe jurnaliştii care pretind că informează de manipulare, indiferent dacă este premeditată (motivaţia fiind inducerea unei anumite opinii şi percepţii în spaţiul public) sau involuntară. De asemenea, persoanele din societatea civilă care induc o anumită percepţie negativă despre o anumită breaslă, cum ar judecătorii sau avocaţii, se fac vinovaţi de manipulare şi de subminarea statului de drept. Statul de drept înseamnă respect pentru autoritatea justiţiei, cel puţin într-un stat democratic stabil şi funcţional, către care sper că ne îndreptăm. Aruncând permanent cu invective împotriva practicienilor dreptului nu facem decât să ne întoarcem în timp, când justiţia era la cheremul unui grup restrâns de oameni şi aruncăm justiţia în derizoriu.
A trecut un deceniu de când România s-a înscris pe o anumită traiectorie: aceea a unei democraţii funcţionale, în care domnia legii este supremă, iar respectul pentru cei care sunt implicaţi în înfăptuirea actului de justiţie este fără echivoc. Se pare că nu: este la ordinea zilei în România ca judecătorii să fie atacaţi constant, fie că sunt proşti, incompetenţi sau ticăloşi, corupţi, oamenii mafiei ş.a.m.d. Recent un judecător a fost condamnat la 22 de ani pentru corupţie, pedeapsă ulterior redusă. Au fost voci din societatea civilă care s-au pronunţat că este prea mult. În alte situaţii de condamnări pe corupţie s-au pronunţat că este prea puţin. Ce ar fi dacă am respecta hotărârile definitive ale instanţelor şi nu am mai comenta pe aspecte la care nu ne pricepem deloc? Ce s-ar întâmpla oare dacă un jurnalist pasionat de teme de justiţie sună trei experţi sau practicieni şi abia apoi scrie o opinie pe teme juridice, citându-şi sursele? Cât de dificil ar fi să discuţi o decizie a unei instanţe pe fond, cu argumente juridice, fără să insulţi şi fără să apelezi la atac la persoană doar pentru că eşti nemulţumit de hotărârea respectivă? Un jurnalist, sub protecţia delictului de opinie, poate spune orice oricui? Se pare că nu, iată ce spune jurisprudenţa CEDO în materie: « aplicantul a trimis o scrisoare unei curţi în care s-a referit la judecător ca fiind cretin, un clovn iresponsabil şi un prost ». Ce a decis CEDO, în cazul Skalka v. Poland (2003): deşi tonul folosit este jignitor, aplicantul nu a putut sa explice clar de ce, in opinia lui, judecătorul merita aceste apelative şi a apreciat că autoritatea judiciarului trebuie protejată şi că acest lucru, în principiu, să justifice limitări asupra libertăţii de exprimare »[1].
Nu numai că jurnaliştii îşi depăşesc limitele profesionale, arogându-şi o specializare pe care nu o au, dar sunt jurnalişti care manipulează flagrant în scopul unei agende precise de denigrare a unei bresle, cum a fost recenta reflectare în presă a unor opinii inflamatorii şi derogatorii la adresa avocaţilor, pretinzând că aceştia doresc să îşi stabilească legal o « superimunitate ».  Trecând peste eroarea logică flagrantă că nu există aşa ceva şi nu ar putea să existe într-un stat de drept, jurnaliştii respectivi nu au făcut minimul efort jurnalistic să sune Baroul sau Uniunea Avocaţilor şi să ceară o opinie, sau chiar mai puţin de atât, să preia comunicatele de pe site-ul Baroului Bucureşti[2], în schimb au inundat presa cu articole despre conspiraţiile machiavelice ale avocaţilor care se constituie în structuri infracţionale organizate la birou, preluând unilateral doar declaraţii ale activiştilor din zona anticorupţie sau ale Ministrului Justiţiei, care nu a fost în stare să clarifice nici până la această oră ce a vrut să spună cu « superimunitatea » avocaţilor şi cu «restauraţia» la care s-a referit, într-un acces de mimetism, deşi a fost întrebată chiar aseară despre acest lucru. Uniunea Judecătorilor din România i-a adresat încă de acum două săptămâni o interpelare pe temă[3], iar Asociaţia Magistraţilor ieri, în timp ce avocaţii din Cluj au ieşit în stradă [4].
În concluzie, dacă la nivel de ministru nu suntem în stare să clarificăm, în loc să producem confuzii care generează reacţii în lanţ, inclusiv la ambasadele străine, ce pretenţii să mai avem de la jurnalişti ? Cam aici suntem, cam acesta e nivelul de respect pentru domnia legii şi statul de drept, pentru dreptul la apărare şi pentru rolul avocatului în procesul înfăptuirii justiţiei. E suficient să se emită opinii personale şi paralogisme sau să se preia comunicatele DNA şi atât. În acelaşi timp înţelegem că lupta anticorupţie nu a avansat deloc, deşi recent ni se spunea cu totul altceva. Dacă lupta anticorupţie bate pasul pe loc şi suntem în restauraţie, oare a cui e vina? Nu cumva excesele de tipul celor de mai sus au un rol în asta, iar opiniile şi părerile fără sens care au inundat presa în ultimii ani au creat multă confuzie în opinia publică, care nu mai înţelege rolul judecătorului, al avocatului şi al procurorului şi a aruncat o umbră de suspiciune asupra actului de justiţie, fiind efectuat de persoane asupra cărora planează atâtea bănuieli aruncate în spaţiul public de nespecialişti şi jurnalişti afiliaţi unei singure surse de informaţii? Cred că este momentul ca mai multe voci din zona justiţiei şi a societăţii civile să se implice în aceste dezbateri.
Pericolul nevăzut este acela că, în timp ce luptăm retoric pentru statul de drept, îl vulnerabilizăm şi distrugem, lăsând spaţiu, din nou, incompetenţei, imposturii şi confuziei generalizate.
NOTE________
[1] http://www.hraction.org/wp-content/uploads/Bulletin-XVI.pdf [2] http://www.baroul-bucuresti.ro/stire/comunicat-baroul-bucuresti
[3] http://unjr.ro/comunicate-de-presa/101-judecatoriiiisolicitapremieruluiciolossaindicepublicarticoluldelegecarearconferiavocatilorimunitateabsoluta.html
[4] http://www.clujust.ro/avocatii-au-protestat-robe-la-cluj-pentru-respectarea-dreptului-la-aparare-fotovideo/
Publicat de la Niciun comentariu:

Marasm , alegeri locale şi continuitatea oligarhiilor

România este un stat confruntat, o dată cu teribila criză a dezinfectanţilor, cu propria sa impotenţă criminală, inseparabilă de complicitatea care a permis conservarea unui sistem contrar demnităţii umane şi transparenţei. Societatea noastră pare să realizeze că ficţiunile pe care ne întemeiam existenţa sunt, finalmente, doar formule de iluzionare colectivă. Garanţiile legale şi constituţionale nu au nici un corespondent în realitatea în care suntem prizonieri.
În acest context modelat de emoţii, de anchete şi de morţi misterioase, alegerile locale sunt mai degrabă absente. Dezbaterile ce îi mobilizează pe candidaţi au un aer tern, de cămin cultural. Programele sunt recitate,conştiincios, promisiunile de bunăstare comunitară sunt invocate de cei care aspiră să fie aleşi, în numele competenţei şi al onestităţii lor. Dincolo de acest nivel al mediocrităţii, ziua de 5 iunie 2016 este o zi capitală, căci de continuitatea oligarhiilor ce domină politica românească depinde capacitatea acestui stat de a reforma sau de involua, înca şi mai dramatic.
Este limpede că noul cadru electoral cu un un singur tur de scrutin, acceptat de către PSD şi de către PNL deopotrivă, este acel instrument formidabil şi eficace ce permite consolidarea, la nivel local, a prezenţelor ostile reformei şi transparenţei. Absenţa unui al doilea tur este un avantaj major pentru PSD, unicul partid ce deţine un bloc electoral suficient de consistent spre a fi câştigător în această competiţie scufundată în anonimat. Pentru PSD, mobilizarea electorală masivă este un risc teribil care trebuie evitat. Memoria alegerilor prezidenţiale din 2014 este încă vie- emoţia civică este un inamic redutabil.
Apariţia cabinetului Cioloş, ca soluţie de tranziţie,în urma “revoltei colective”, a aşezat PSD într-o poziţie avantajoasă, strategic. Critica continuă a guvernării a fost dublată de conservarea prezenţei instituţionale, la nivel local şi central. Cabinetul Cioloş, în pofida intenţiilor sale reformatoare, a fost obligat să coabiteze cu majoritatea USL. Iar răgazul oferit de acest an a fost unul esenţial pentru PSD- guvernarea Ponta este de acum istorie, iar vigoarea cu care justiţia este atacată probează continuitatea de idei şi de practici politice. PSD rămâne, în pofida crizelor şi a revoltelor civice, partidul redutabil ce manipulează subdezvoltarea endemică a României, spre a apăra privilegiile elitei sale cleptocratice.
Ceea ce frapează, în cazul acestei campanii locale, este absenţa unui veritabil mesaj ferm şi precis anti-PSD. Miza politică a acestui scrutin pare să fie ignorată de către PNL. După suita de alegeri catastrofale care a culminat cu opţiunea în favoarea lui Marian Munteanu,PNL rămâne, în Bucureşti, dar nu numai, fragil şi neconvingător în postura de competitor al PSD. Ca şi în alte ocazii, România este lipsită de o veritabilă opoziţie anti-PSD, una care să combine, inteligent, pragmatismul administraţiei cu tenacitatea formulării unui mesaj ideologic precis.
Bucureştiul ilustrează acest impas strategic. Pe de o parte, candidatura PNL la primăria generală, oricât de onorabilă, survine la capătul unui lanţ de erori teribile de strategie. Pe de altă parte, coagularea unui pol anti- PSD pare de acum o simplă himeră. În condiţiile competiţiei care îi opune pe Nicuşor Dan lui Cătălin Predoiu, candidata PSD deţine şansa a ieşi învingătoare. Consolidarea PSD la nivelul Bucureştiului ar fi un moment politic extrem de important, esenţial în condiţiile alegerilor parlamentare.
În fapt, acest scrutin nu poate fi separat de semnificaţia politică a anului 2016. USL nu a încetat să existe în nici un moment, în acest interval de după 2012. Omogenitatea acestui bloc dedicat privilegiilor şi ostil egalităţii constituţionale nu a fost niciodată pusă în cauză. Paranteza Cioloş este una înşelătoare, de vreme ce singurele iniţiative emanând de la aleşii naţiunii au fost cele destinate să submineze cadrul de protejare al domniei legii. Tentativele de atac frontal au fost numeroase ,iar faptul că PSD este condus de un preşedinte condamnat definitiv pentru infracţiuni contra democraţiei nu este un detaliu irelevant. Pilonii USL sunt ameninţati de campaniile anti- corupţie:agresivitatea Preşedintelui Senatului este semnul acestei iritări evidente.
Marasmul moral şi politic al României de acum este materia din care se hrăneşte revigorarea USL .Alegerile parlamentare de peste câteva luni pot fi decisive în direcţia slăbirii suplimentare a capacităţii de apărare a statului nostru împotriva corupţiei endemice. Triumful PSD la Primăria generală a Bucureştiului nu ar fi doar un triumf al mediocrităţii kitsch. El ar însemna consolidarea oligarhiei responsabile pentru compromiterea modernizării noastre: un Bucureşti hidos, croit după măsura Ilfovului, iată proiectul urbanistic şi politic al Gabrielei Firea.Scrutinul din iunie are mizele sale politice, imposibil de ignorat. A le trece cu vederea înseamnă a accelera această involuţie generală.
Publicat de la Niciun comentariu:

UE în faţa unei noi decizii dilematice: continuarea sau relaxarea sancţiunilor împotriva Rusiei? Care va fi poziţia României, dacă Germania va propune relaxarea?

Pe 28-29 iunie, Consiliul European va trebui să decidă dacă menţine sau ridică (ori cel puţin relaxează) sancţiunile împotriva Federaţiei Ruse, impuse în 2014 şi prelungite periodic, ca urmare a anexării Crimeei şi apoi a agresiunii militare evidente asupra Ucrainei, stat asociat al Uniunii Europene. Rezultatul dezbaterii ar putea avea darul de a se constitui într-un semnal sever, fără compromisuri, al exigenţelor europene faţă de un stat agresor sau, dimpotrivă, al unei victorii a regimului de la Moscova, care legitimează definitiv politica de intimidare a lui Putin în Estul Europei.
Teoretic, criteriul unic al acestei dificile decizii, care pare deja să dividă statele membre, este respectarea sau nu a Acordului Minsk II, prin care Germania şi Franţa au încercat în februarie anul trecut să negocieze cu Moscova, Kievul şi separatiştii pro-ruşi din Donbas (înarmaţi şi coordonaţi de trupele speciale ruse) încetarea războiului din estul Ucrainei şi, pe cât posibil, o reglementare fie şi provizorie a situaţiei politice şi administrative a regiunii.
Singurul consens care există în acest moment, printre liderii politici şi specialiştii europeni, este că Acordul de la Minsk nu a fost respectat în totalitate iar situaţia regiunii nu este nici pe departe clarificată, existând riscul (dacă nu certitudinea) trecerii treptate a confruntării spre forma cronicizată a unui conflict îngheţat. Aş crede mai degrabă că decizia nu va fi una tehnică, bazată pe analiza strictă a prevederilor Acordului de la Minsk, a responsabilităţilor specifice şi a evoluţiilor concrete de pe teren, ci una de sinteză politică, bazată pe reflectarea balanţei intereselor politice şi economice ale statelor membre, în special ale marilor puteri care au capacitatea de a coagula o masă critică la Bruxelles, într-un sens sau altul. Iar lucrurile se văd astăzi foarte diferit, la Berlin sau la Vilnius, la Paris sau la Varşovia, la Bucureşti sau la Atena ori Budapesta.
Ceea ce divide în mod esenţial, cel puţin în momentul de faţă, cu aproape patru săptămâni înaintea Summitului, Uniunea Europeană, este atribuirea exclusivă a vinei acestui semi-eşec de o parte sau de cealaltă a conflictului ruso-ucrainean, dar mai ales opţiunea strategică privind conduita viitoare a Uniunii în relaţia cu Rusia. Există argumentul conform căruia Rusia nu şi-a retras trupele din regiune şi continuă să infiltreze abuziv frontiera estică a Ucrainei, necontrolată de guvernul de la Kiev, cu armament şi muniţie pentru separatişti, după cum există şi opinia că partea ucraineană nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate la Minsk şi nu a realizat revizuirea constituţională care să garanteze autonomia administrativă a regiunilor estice.
Semnalele sunt destul de confuze. Preşedintele Comisiei Europene se pregăteşte să facă luna aceasta o vizită în Rusia, la forumul economic de la Sankt Petersburg. Prin vocea ministrului de Externe, Berlinul începe să sugereze că sancţiunile şi-au atins limitele de eficacitate şi nu sunt, de fapt, un scop în sine[1]. Nici Parisul, dornic să-şi reia cât mai repede afacerile suspendate cu Rusia, nu este departe de acest punct de vedere „conciliant”. Aflat în vizită la Atena zilele trecute, Putin a obţinut din partea premierului grec Alexis Tsipras o declaraţie indirectă de sprijin, reflectată într-o critică a lui Tsipras la adresa „cercului vicios al militarismului Vestului, al retoricii Războiului Rece şi al sancţiunilor”. Într-adevăr, pare incredibil că premierul unei ţări falite, aflată de ani buni la mila creditorilor occidentali, păsuită şi repăsuită de vreo patru ori, acum pe punctul de a obţine o restructurare masivă a datoriei (adică ştergerea unei mari părţi a datoriei neplătite a statului grec) îşi acuză Clubul din care face parte şi care l-a ajutat să supravieţuiască, solidarizându-se cu o Rusie zâmbitoare, dispusă să îi promită un ipotetic ajutor financiar dacă Atena îi susţine cauza la Bruxelles. Polonia, în schimb, pledează pentru menţinerea politicii de pedepsire economimcă a Rusiei, atâta timp cât în Ucraina impasul nu s-a rezolvat iar Rusia nu a dat înapoi niciun metru, Varşovia argumentând că relaxarea sancţiunilor ar slăbi şi mai mult autoritatea Uniunii Europene ca actor pe scena globală.
„Pas cu pas”, spune Frank Walter Steinmeier, în stilul caracteristic, „sancţiunile ar putea fi ridicate”[2], fiindcă nu au adus un progres substanţial în reglementarea conflictului din Ucraina. Morala? Agresorului nu ai ce să-i faci, decât să cazi la pace cu el. Dreptul forţei e mai puternic decât forţa dreptului, asta ar spune în esenţă, contrar principiilor declarate ale Uniunii Europene, ridicarea sancţiunilor la adresa Rusiei fără restabilirea situaţiei de dinainte de 2014. Ce ar trebui aşadar să înţeleagă de aici ţările postsovietice din Estul Europei? Simplu: că Germania şi Franţa nu sunt dispuse să suporte la nesfârşit costurile sancţionării economice a Rusiei, pentru a da implicit garanţii de securitate statelor mici din regiune. Gata, ajunge! Ce a fost a fost, Ucraina trebuie să se descurce, să-şi normalizeze relaţia cu Rusia, Republica Moldova la rândul ei să aibă grijă ce face, polonezii, balticii şi românii s-o lase mai moale cu intransigenţa pe banii altora, căci echilibrul european de putere trebuie să meargă mai departe, mizele colaborării cu Moscova fiind incomparabil mai mari decât suveranitatea şi integritatea teritorială a unui stat vulnerabil, care oricum a dezamăgit ca prestaţie în ceea ce priveşte reformele şi combaterea corupţiei. Dacă aşa va fi, pastila înghiţită în zona noastră va fi amară iar trimiterile, fie şi doar speculative, la pactul germano-rus care a precedat cel mai mare abuz din istoria Europei vor (re)deveni inevitabile.
Dar Bucureştiul? Ce va spune România la Summit-ul de la sfârşitul lunii? Va rămâne oare politica noastră externă consecventă cu propriile poziţii de anul trecut, susţinând menţinerea sancţiunilor împotriva Rusiei (în fond, Moscova nu a dat semne că a cedat ceva din agresiunea asupra Ucrainei) sau se va plia pragmatic pe poziţiile conciliante ale Berlinului, probabil şi ale altor state membre, acceptând relaxarea sancţiunilor, cu toate consecinţele economice, strategice şi simbolice care decurg de aici? Nu trebuie pierdut din vedere că viitorul Consiliu European va avea loc la doar câteva zile după Brexitul din 23 iunie, iar în cazul unui rezultat favorabil ieşirii Marii Britanii din Uniune întreaga reuniune a liderilor europeni va fi dominată de acest subiect, orice altceva trecând în mod evident pe plan secundar sau fiind chiar amânat de la dezbatere.
Răspunsul la întrebările de mai sus, atunci când îl vom afla, ne va sugera conduita României pe termen mai lung şi, foarte probabil, în mai multe dosare complicate de pe masa Bruxelles-ului. De obicei, deciziile sensibile de acest tip includ considerente integrate, preluate din mai multe perspective şi dosare, respectiv cu evaluarea unor consecinţe şi interese care decurg dintr-o agendă mai largă. Apropierea consistentă de Berlin, dacă este luată în considerare ca opţiune strategică pe termen lung în politica României la nivel european, necesită alinieri şi convergenţe pe diverse teme, care pot funcţiona ca marker, inclusiv pe soluţia la criza imigranţilor. Pe de altă parte, avem toate motivele să credem că Statele Unite nu vor privi cu ochi buni o relaxare a sancţiunilor europene împotriva Rusiei, o astfel de decizie fiind percepută ca o abandonare ruşinoasă a Ucrainei, a principiilor şi valorilor occidentale şi a strategiei de încurajare a perspectivei europene şi euro-atlantice a fostelor republici sovietice din Estul Europei. E inutil să spunem că regimul Putin ar ieşi consolidat dintr-o astfel de victorie la Bruxelles iar posibilităţile Uniunii Europene de a descuraja asertivitatea Rusiei în regiune ar deveni aproape nule.
Vor fi probabil voci care vor argumenta că Uniunea Europeană e una, şi NATO e alta, iar statele membre au libertatea să „joace” tactic şi strategic diferit în cele două organizaţii, relaxând sancţiunile economice împotriva Rusiei la nivelul Uniunii, dar întărind prezenţa militară a NATO pe Flancul Estic. Germania e în fond un bun exemplu pentru acest dualism, fiind înclinată să-şi îmbunătăţească rapid şi substanţial relaţiile economice cu Rusia, deci să renunţe la sancţiuni, dar în acelaşi timp să-şi crească participarea militară (cu trupe rotaţionale şi echipamente) pe Flancul Estic al Alianţei Nord-Atlantice. Chiar şi aşa, discursul României la viitorul Consiliu European va trebui să rezolve dileme de poziţionare deloc simple, legate de articularea noastră principială dar inteligentă, pragmatică dar totuşi şi coerentă în sistemul relaţiilor internaţionale actuale, în care Marile Puteri par că îşi redefinesc raporturile.
[1]http://thebricspost.com/unclear-if-eu-will-renew-sanctions-against-russia-german-fm/#.V0510jV96Uk [2]http://www.politico.eu/article/german-foreign-minister-ease-russia-sanctions-step-by-step/
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro
Publicat de la Niciun comentariu:

Atenționare meteorologică. Cod galben de instabilitate în mai multe zone din țară

Vremea se strică din nou și sunt așteptate ploi în mai multe zone din țară.  Administraţia Naţională de Meteorologie a transmis o atenţionare cod galben de instabilitate atmosferică accentuată, ploi însemnate cantitativ,  în intervalul 02 iunie, ora 12 – 03 iunie, ora 21.
 În intervalul menţionat, instabilitatea atmosferică va fi accentuată în toate regiunile, vor fi averse, descărcări electrice, intensificări ale vântului ce vor lua aspect de vijelie şi izolat grindină. Se vor înregistra frecvent cantităţi de apă de 15…20 l/mp, iar în Moldova şi în zona Carpaţilor Orientali şi Meridionali se vor cumula 40…80 l/mp.



Publicat de la Niciun comentariu:

CCUTREMURĂTOR | “A fost teroare, m-a bătut, m-a călcat în picioare!” Dezvăluirile şocante ale Mariei Olaru, strânse într-un volum biografic

CUTREMURĂTOR | “A fost teroare, m-a bătut, m-a călcat în picioare!” Dezvăluirile şocante ale Mariei Olaru, strânse într-un volum biografic

Ieri, 18:34 27848 afişări 61 comentarii Gimnastica
CUTREMURĂTOR | “A fost teroare, m-a bătut, m-a călcat în picioare!” Dezvăluirile şocante ale Mariei Olaru, strânse într-un volum biografic
Share




Utile
Dintr-o perspectivă exterioară, performanţa şi rezultatele pozitive sunt lucruri apreciate de public. Totuşi, există şi acea “parte întunecată” la care avem acces extrem, extrem de rar. Un prilej inedit în care sunt expuse experienţe greu de imaginat îl reprezintă lansarea de carte a Mariei Olaru, o campioană absolută a României.
Maria Olaru, o gimnastă de talie mondială, care a simţit gustul succesului în toate tipurile de competiţii, va lansa sâmbătă, 4 iunie, la ora 13.30, volumul biografic “Preţul aurului. Sinceritate incomodă” la târgul de carte BOOKFEST ce se va desfăşura la Romexpo. Conform Gazetei Sporturilor, Olaru mărturiseşte fără perdea o serie de experienţe neplăcute la care a fost supusă în drumul spre succes. Pedepse din partea lui Octavian Bellu şi din partea celorlalţi antrenori, momente de teroare şi multe alte ipostaze crunte, toate aceste lucruri au fost strânse de Maria Olaru într-un singur volum.
“A fost teroare, m-a bătut, m-am lovit la coaste”
Octavian Bellu, unul dintre cei mai prolifici antrenori din gimnastica românească, membru “Hall of Fame” şi deţinător a peste 200 de medalii din postura de antrenor, a fost “demascat” de Maria Olaru, care a descris metodele prin care antrenorul îşi “impulsiona” elevele.
"După‑amiază a fost teroare. Am început cu sol, m‑a bătut şi s‑a purtat urât cu mine. Mi‑a dat de două ori tare cu cauciucul peste fund. După ce m‑a bătut, nu am mai făcut nimic. Îi făceam în contră şi făceam mutre. Apoi m‑a trecut la sărituri.
După antrenament mi‑a zis că nu mai face niciodată cu mine sărituri şi mi‑a mai spus catâr încăpăţânat. Era iute la mânie şi la meserie. La început, când vedeam ce le făcea celorlalte... mă cam umpleam de groază. Eu, care veneam de acasă cu spaimele şi obsesiile mele - era tocmai ce nu‑mi trebuia.
Uneori, teroarea e mai greu de suportat când te temi că vei fi pedepsită, decât pedeapsa în sine".
“La lot am învăţat provocarea vomei”
Un alt episod demn de filmele science-fiction este cel în care gimnastele erau nevoite să evite un aport ponderal din cauza unei supra-alimentaţii. Tehnică folosită de gimnastele noastre depăşeşte orice imaginaţie.
"Tot acolo, la lot, am învăţat şi metoda cea mai sigură de a scăpa de surplusul alimentar îngurgitat, pentru ca acesta să nu producă efecte ponderale: provocarea vomei.
La cum era amplasat grupul sanitar, trebuia să te strecori într‑un moment favorabil spre a nu fi observată (puteai alege şi duşul pentru asta, dar eram fete bine‑crescute, nu dădea frumos să ne curăţăm acolo unde - pardon - borâsem).
Oricum, cele care scăpam astfel de preaplinul lăcomiei nu mai eram «obligate» să ne spurcăm cu Furosemid, înfruntând cu un sfidător curaj blestematul de cântar".
“M-a călcat în picioare, efectiv”
Violenţele s-au transformat într-un element de rutină fără de care nu se poate face performanţă, conform manifestărilor antrenorilor. Maria Olaru continuă să dezvăluie clipele de tortură prin care a trecut în cele mai grele zile ale sale.
"Am avut o zi foarte proastă. La antrenamentul de dimineaţă am mers prost. De când m‑am trezit din pat mă durea spatele foarte tare. Atunci la antrenament nu am putut să fac mai nimic.
Când a văzut d‑nul Cărpinişan că fac prost la treişaizeci, a început să mă bată. Mi‑a tras trei palme până la bârnă. La bârnă am stat în faţa lui în poziţie de drepţi şi iar mi‑a tras o palmă, apoi m‑am urcat din nou pe paralele şi iar am făcut prost pentru că mă durea spatele din ce în ce mai tare.
Când m‑am dat jos, iar m‑a bătut, mi‑a dat cu palma peste faţă şi m‑a trântit jos pe parchet, când eram jos acolo a început să mă calce în picioare. Plângeam foarte tare. Mi s‑au umflat ochii şi faţa. La ochi eram puţin vânătă".
“M-am decis să mă retrag şi toţi ştiau că mă ţin de cuvânt”
După un amalgam de experienţe, trăiri şi emoţii, Maria Olaru s-a retras în 2000 şi a ţinut să descrie contextul în care s-a dat la o parte, deşi mai avea ani mulţi în faţă.
Unii poate nu credeau, dar sperau. Ajunsă la cămin, m‑am aruncat în problemele administrative.Stăteam pe gânduri, la fel de singură, în camera mea.
Televizorul, dat la cel mai mic nivel sonor (abia îl auzeam de acolo, de lângă el), îmi reţinea o minimă atenţie, căci tocmai se transmiteau nişte reclame imobiliare, care mă interesau în mod deosebit. Când... s‑a deschis uşa şi a intrat doamna Mariana.
Nu era în cea mai bună dispoziţie posibilă, lucru pe care l‑am simţit din prima. S‑a repezit glonţ şi mi‑a închis - cu un gest de comandant absolut - televizorul. «Dragă, n‑ai de gând să te mai potoleşti? Nu vezi că deranjezi pregătirea celorlalte, care mai vor să facă gimnastică?!».
Am avut încă o dată confirmarea atitudinii sale constante faţă de mine. Voia, biata de ea, să scape de «mărul stricat». Oare se temea să n‑o contaminez şi pe dânsa? Nici o şansă...".
Restul poveştii Mariei Olaru se află în cartea pe care o va lansa, carte ce va fi disponibilă la standul editurii Vremea după târgul de carte de la Romexpo.
Maria Olaru
  • născută pe 4 iunie 1982 la Fălticeni (Suceava)
  • în 1998 a devenit campioană europeană cu echipaşi a obţinutlocul II la sărituri (Sankt Petersburg) şi s-a clasat a doua la individual compus la Goodwill Games (New York).
  • în 1999, la Tianjin, a obţinut titlul de campioană mondială la individual compus, locul I cu echipa şi locul III la sărituri
  • în 2000, la Jocurile Olimpice de la Sydney, a obţinut medalia de aur cu echipa şi de bronz la individual compus
  • a fost decorată cu medaliile „Serviciul Credincios” în Grad de Comandor (1999) şi Ordinul „MeritulSportiv”, clasa I (2008).
 
Publicat de la Niciun comentariu:

ATENŢIONARE ANM: Instabilitate atmosferică accentuată, ploi însemnate cantitativ - FOTO

Administraţia Naţională de Meteorologie a transmis o atenţionare cod galben de instabilitate atmosferică accentuată, ploi însemnate cantitativ, în intervalul 02 iunie, ora 12 – 03 iunie, ora 21.
ATENŢIONARE ANM: Ploi importante cantitativ, intensificări ale vântului, ninsori în zona montană înaltă - FOTO (Imagine: Sebastian Sascau/ Mediafax foto)
În intervalul menţionat, instabilitatea atmosferică va fi accentuată în toate regiunile, vor fi averse, descărcări electrice, intensificări ale vântului ce vor lua aspect de vijelie şi izolat grindină. Se vor înregistra frecvent cantităţi de apă de
15...20 l/mp, iar în Moldova şi în zona Carpaţilor Orientali şi Meridionali se vor cumula 40...80 l/mp.
 
În plus, ANM avertizează că vor fi ploi în general moderate cantitativ în noaptea de miercuri spre joi (1/2 iunie) şi în prima parte a zilei de joi (2 iunie) în regiunile sud-vestice şi în zona montană.

 
 



Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »
Publicat de la Niciun comentariu:

Umilirea publică în epoca internetului

Jon Ronson
Umilirea publică în epoca internetului
Editura ART, 2016
Traducere din limba engleză şi note de Andra Matzal şi Cosmin Postolache


***
Intro

Jon Ronson (n. 1967) este un popular autor britanic de nonficţiune, jurnalist gonzo, realizator de documentare TV şi emisiuni radio. Materialele lui sunt publicate în The Guardian, City Life şi Time Out, colaborează cu BBC şi Channel 4. Momentan trăieşte în Londra şi la New York.

Cărţile lui, printre care Them: Adventures with Extremists, Out of the Ordinary: True Tales of Everyday Craziness, Lost at Sea: The Jon Ronson Mysteries, abordând cele mai diverse subiecte, se caracterizează prin umorul cu care sunt scrise, o aplecare spre absurd, o fascinaţie pentru personaje ţicnite şi, nu în ultimul rând, un interes pentru abuzurile de putere. Fascinaţia pentru ţicniţi culminează în cartea Testul psihopatului. O călătorie prin industria nebuniei, iar abuzul de putere este tratat în Umilirea publică în epoca internetului dintr-o perspectivă neaşteptată, dezvăluindu-ne pe noi înşine, utilizatori obişnuiţi ai reţelelor de socializare, aşa cum nu ne putem închipui că suntem.

The Men Who Stare at Goats (Bărbaţi holbându-se la capre) şi Frank: The True Story that Inspired the Movie au stat la baza unor filme care s-au bucurat de un mare succes.

*
Când eşti un plagiator sau un falsificator de citate, te poţi aştepta ca viitorul tău să nu fie tocmai roz dacă ajungi să fii dat în vileag. Dar cum e să postezi o poză neinspirată pe Facebook sau să arunci o glumă proastă pe Twitter şi să te trezeşti că viaţa ţi-a fost distrusă într-o clipă? Şi cum ajung nişte oameni mânaţi de principii etice absolut sănătoase să distrugă vieţile unor semeni de-ai lor fără să clipească?

Jurnalistul Jon Ronson scrie despre persoane care au călcat strâmb (într-o mai mică sau mai mare măsură) şi au fost sfâşiate de cruzimea colectivă a internauţilor. Cartea este o amplă investigaţie despre revirimentul umilirii în public şi un studiu important în înţelegerea unui nou fenomen social care priveşte orice posesor al unui cont pe o reţea de socializare.

"Un material jurnalistic original şi inspirat, care pune în discuţie dinamica complexă dintre cel care umileşte şi cel care este umilit, ambii putând deveni ţinta judecăţilor groteşti şi disproporţionate emise de reţelele sociale online." (The Financial Times)

"Ronson e unul dintre cei mai comici scriitori ai zilelor noastre." (Will Self, The Guardian)

Inimă neînfricată

Povestea începe în primele zile din ianuarie 2012, când am observat că un alt Jon Ronson posta pe Twitter. La profil avea o fotografie cu mine. Numele lui de Twitter era @jon_ronson. Cea mai recent postare a sa, care a apărut tocmai când mă uitam uluit pe contul lui, spunea aşa: "Mă duc acasă. Trebuie să iau reţeta pentru o porţie uriaşă de scoici cu guarana, în chiflă cu maioneză:D. #yummy."
"Cine eşti?", l-am întrebat într-un mesaj.
"Mă uit la #Seinfeld. Mor după o porţie mare de kebab cu ţelină, biban, smântână şi puţin lemongrass #păpică", a postat el imediat.
Nu ştiam ce să fac.
A doua zi dimineaţă, am verificat pagina lui @jon_ronson chiar înainte să mi-o verific pe-a mea. În timpul nopţii, postase: "Visez ceva despre #timp şi #cocoşel."
Contul lui avea douăzeci de abonaţi. Unii erau oameni pe care îi ştiam în realitate şi care probabil se întrebau cum de-am devenit aşa, din senin, un pasionat al bucătăriei fusion şi de când am început să visez cu atâta candoare la cocoşei.
M-am pus pe investigat. Am descoperit că un tânăr cercetător pe nume Luke Robert Mason, care fusese în trecut la Universitatea Warwick, postase cu câteva săptămâni în urmă un comentariu pe site-ul The Guardian. Era un răspuns la un filmuleţ despre spambots[1], făcut de mine. "I-am construit lui Jon propriul infomorf[2]", scria el. "Îl puteţi urmări pe Twitter, aici: @jon_ronson."
"A, deci e un fel de spambot", mi-am zis. OK. Se rezolvă. Probabil că Luke Robert Mason a avut impresia că-mi va plăcea un spambot. Iar când va afla că nu-mi place, o să-l dezactiveze.
Aşa că i-am dat un mesaj pe Twitter: "Salut! Ai vrea, te rog, să dezactivezi spambot-ul?"
Au trecut zece minute. Apoi mi-a răspuns: "Preferăm termenul de infomorf."
"Dar mi-a preluat identitatea", i-am scris eu încruntat.
"Infomorful nu preia nicio identitate", mi-a răspuns el. "Ci doar refoloseşte în alt scop datele din reţelele sociale, într-o estetică infomorfă."
Am simţit deja un nod în coşul pieptului.
"#iuhuuu, la naiba, ce poftă mi s-a făcut de ceapă la grătar cu nişte pâine crocantă. #păpică ", a postat @jon_ronson pe Twitter.
Eram în război cu propria-mi versiune robotică.

A trecut o lună. @jon_ronson posta de douăzeci de ori pe zi despre vârtejul vieţii lui sociale, despre "serate" şi un vast cerc de prieteni. Acum avea cincizeci de abonaţi. Tuturor li se transmitea o imagine despre viziunea mea în materie de serate şi prieteni care-i inducea dezastruos în eroare.
Spambot-ul mă făcea să mă simt neputincios şi cătrănit. Identitatea mea fusese redefinită într-un mod cu totul eronat de către nişte străini, iar eu nu puteam interveni.

I-am trimis un mesaj pe Twitter lui Luke Robert Mason. Dacă hotărârea lui de a nu dezactiva spambot-ul era de neclintit, n-ar fi vrut măcar să ne întâlnim? Aş putea să filmez tot şi să pun înregistrarea pe YouTube. A fost de acord, spunându-mi că-mi va explica bucuros filosofia din spatele infomorfului. I-am răspuns că aş fi, fără îndoială, interesat să cunosc filosofia din spatele spambot-ului.
Am închiriat o cameră la Central London. El a venit însoţit de doi alţi bărbaţi - echipa din spatele spambot-ului. Se cunoscuseră la Universitatea Warwick. Luke era cel mai tânăr dintre ei, un bărbat arătos de douăzeci şi ceva de ani, pe care CV-ul online îl recomanda drept "cercetător în tehnologie şi cybercultură, şi director al conferinţei Viitoruri Virtuale". David Bausola arăta ca un profesor nonconformist, genul de persoană care ar putea lua cuvântul la o conferinţă despre Aleister Crowley[3]. El era "tehnolog creativ" şi directorul general al unei agenţii digitale, Philter Phactory. Dan O'Hara era tuns la zero şi avea o privire pătrunzătoare, enervată. Avea fălcile încleştate. Avea vreo treizeci-patruzeci de ani şi era lector de literatură engleză şi americană la Universitatea din Köln. Înainte fusese lector la Oxford. Scrisese o carte despre J.G. Ballard, intitulată Metafore extreme, şi o alta intitulată Thomas Pynchon: Schizofrenie & control social. Din câte am înţeles, David Bausola construise propriu-zis spambot-ul, iar ceilalţi doi asiguraseră "cercetarea şi consultanţă".
Le-am sugerat să se aşeze toţi trei pe canapea, ca să încapă în cadru. Dan O'Hara le-a aruncat celorlalţi o privire fugară.
- Hai să-i facem pe plac, le-a spus el.
S-au aşezat toţi trei, Dan la mijloc.
- Cum adică "să-mi faceţi pe plac"? l-am întrebat.
- E vorba de control psihologic, mi-a răspuns.
- Crezi că eu v-am cerut să staţi toţi trei pe canapea ca să vă controlez psihologic? am întrebat.
- Absolut, a zis Dan.
- În ce fel? am întrebat.
- Aşa fac şi eu cu studenţii, a răspuns Dan. Eu mă aşez separat, pe un scaun, iar ei stau aliniaţi pe canapea.
- De ce-ai vrea să-ţi controlezi psihologic studenţii? l-am întrebat.
Pentru o clipă, Dan a părut un pic îngrijorat, fiindcă îi scăpase această mică ciudăţenie.
- Ca să controlez mediul de învăţare, a zis el.
- Şi acum te simţi inconfortabil? l-am întrebat.
- Nu, nu chiar, a spus el. Dar tu, tu te simţi inconfortabil?
- Da, i-am răspuns.
- De ce? m-a întrebat Dan.
Şi am început să-mi înşir motivele.
- Universitarii, am început eu, nu dau buzna neinvitaţi în viaţa unei persoane şi se-apucă s-o folosească pentru cine ştie ce experiment academic; iar când vă rog să-l dezactivaţi, voi îmi răspundeţi: O, dar nu e un spambot, ci un infomorf.
- Cred că există mulţi Jon Ronsoni în lume, nu? a dat el din cap, aplecându-se. Oameni cu acelaşi nume? Aşa e?
L-am privit suspicios.
- Sunt convins că există oameni cu acelaşi nume ca mine, i-am răspuns precaut.
- Şi eu am aceeaşi problemă, a continuat Dan, zâmbind. Mai e un cercetător universitar cu acelaşi nume ca mine.
- N-aş putea spune că avem exact aceeaşi problemă, i-am zis, fiindcă problema mea propriu-zisă e că trei străini mi-au furat identitatea şi au creat o versiune robotică a mea pe care refuză s-o dezactiveze, deşi provin de la universităţi de renume şi ţin conferinţe la TEDx.
- Ce spui tu, a oftat prelung Dan, e că există un singur Jon Ronson. Aşa că ieşi la înaintare susţinând că tu eşti adevăratul Ronson, de parc-ar putea exista aşa ceva, şi că vrei să-ţi păstrezi integritatea şi autenticitatea. Corect?
L-am privit fix.
- Am impresia că mai degrabă tu ne sâcâi pe noi, a continuat Dan, pentru că ceea ce spui nu ne convinge deloc. După părerea noastră, există la mijloc un strat de artificialitate, iar ceea ce încerci tu de fapt să protejezi este personalitatea ta online - brandul Jon Ronson. Aşa e?
- NU, AŞA POSTEZ EU PE TWITTER, am ţipat.
- Dar internetul nu e lumea reală, mi-a răspuns Dan.
- Eu sunt cel care scrie mesajele, i-am spus. Şi tot eu apăs "Trimite". Aşa că eu sunt cel care activează pe Twitter.
Ne-am privit unii pe alţii.
- Şi asta nu e vreo cercetare academică. Nu e vorba de postmodernitate. Ci de fapte.
- Foarte bizar, a spus Dan. Abordarea ta mi se pare foarte stranie. Cred că eşti unul dintre foarte puţinii oameni care au ales să-şi folosească numele adevărat pe contul de Twitter. Cine face aşa ceva? De-asta, Jon, sunt un pic suspicios în legătură cu motivaţia ta. De-asta cred că foloseşti Twitter-ul ca strategie de brand management.
N-am răspuns, dar până în ziua de azi regret amarnic că nu mi-a trecut prin minte să-i atrag atenţia că numele lui Luke Robert Mason pe Twitter este @LukeRobertMason.
Conversaţia noastră a continuat pe acelaşi ton preţ de vreo oră. I-am spus lui Dan că nu am folosit expresia "brand management" niciodată în viaţa mea. Un astfel de limbaj mi-e complet străin.
- La fel şi cu spambot-ul vostru, i-am zis. Limbajul pe care-l foloseşte e complet diferit de al meu.
- Da, mi-au răspuns cei trei la unison.
- Şi tocmai asta mă scoate aşa de tare din sărite, le-am explicat. Că este o interpretare greşită a propriei persoane.
- Ai vrea să semene mai mult cu tine? m-a întrebat Dan.
- Aş vrea să nu mai existe deloc.
- Şi asta mi se pare bizar, mi-a răspuns Dan, fluierând cu scepticism. Cred că aici se află un element foarte interesant, din punct de vedere psihologic.
- De ce? l-am întrebat.
- Mi se pare foarte agresiv din partea ta. Ai vrea să ucidem algoritmii ăia? Cred că, pe undeva, te simţi ameninţat, m-a privit el îngrijorat. În mod normal, noi nu prea ne dorim să ucidem lucrurile care ne scot din sărite.
- Eşti un TROLL[4]! am ţipat la el.

Imediat după ce am terminat interviul, m-am avântat în aerul după-amiezei londoneze. Mă gândeam cu groază că va trebui să uploadez interviul pe YouTube, pentru că fusesem foarte vocal. M-am îmbărbătat singur la gândul comentariilor care-mi vor lua în derâdere ieşirile numai bune de zgâriat timpanul şi l-am făcut public. Am aşteptat zece minute. Apoi, neliniştit, am aruncat un ochi pe pagină.
"Furt de identitate, clar ca bună ziua", scria primul comentator. "Ar trebui să-i respecte lui Jon libertatea individuală."
"Uau", mi-am zis în sinea mea, încă precaut.
"Cineva ar trebui să creeze conturi de Twitter alternative pentru măscăricii ăia, unde să posteze constant chestii despre dorinţa lor nestăpânită pentru pornografie infantilă", adăugase alt comentator.
Am rânjit.
"Nişte căcănari manipulatori", continua al treilea.
"Trebuie să le fuţi una. Să-i dai în judecată, să-i faci praf, să-i razi de pe faţa pământului. Dacă i-aş putea întâlni faţă-n faţă, le-aş spune că sunt pielea pulii."
Eram beat de bucurie. Eu eram Inimă Neînfricată[5], luasem cu asalt de unul singur câmpul de bătălie ca, după doar câteva clipe, oamenii să mărşăluiască în urma mea cu sutele.
"Nişte idioţi abjecţi şi nocivi, care se joacă cu vieţile altora, după care se amuză de suferinţa şi de furia victimei", mai comentase cineva.
Am încuviinţat serios din cap.
"Nişte cretini plini de ură", spunea următorul comentator. "Universitarii ăştia cu creierii futuţi ar trebui să aibă parte de-o moarte în chinuri. Muistu-ăla din mijloc e clar psihopat."
M-am încruntat puţin.
"Sper că nu le va face nimeni rău", mi-am zis în sinea mea.
"La camera de gazare cu ei! Mai ales cu muistu-ăla din mijloc. Şi mai ales cu muistu-ăla chelios. Ca să nu mai zic de muistu-ăla care nu scoate o vorbă. După care, să ne pişăm pe hoiturile lor", adăugase un comentator.
Am câştigat. În câteva zile, cercetătorii l-au dezactivat pe @jon_ronson. Fuseseră umiliţi, până când au fost nevoiţi să consimtă la dezactivarea lui. Umilirea lor publică fusese asemenea butonului apăsat pentru restaurarea setărilor din fabrică. Ceva nu mergea ca uns. Comunitatea se aliase. Echilibrul era restabilit.
Cercetătorii au făcut mare caz în jurul eliminării spambot-ului. Au scris un articol în The Guardian, explicând că miza lor mai amplă era să sublinieze tirania algoritmilor de pe Wall Street. "Nu doar în viaţa lui Ronson există boţi care-l manipulează. Ci în vieţile noastre, ale tuturor", scriau ei. Cu toate astea, eu tot n-am înţeles cum faptul că se pretindea c-aş mânca pacheţele cu wasabi ar fi putut atrage atenţia publicului asupra dominaţiei exercitate de algoritmii de pe Wall Street.
"Mi s-a spus să te scot din uz - înţelegi ce înseamnă asta?", postase David Bausola pe contul de Twitter al spambot-ului. "Mai ai doar câteva ore de trăit, sper să te bucuri de ele."
"Apasă odată butonul de oprire, i-am scris într-un e-mail. Dumnezeule!"
Eram bucuros de victoria mea. Mă simţeam minunat. Senzaţia aia copleşitoare mă învăluia ca un sedativ. Străini din toate colţurile lumii îmi spuneau în cor că am dreptate. Un final mai potrivit nici că se putea.

Mi-au venit atunci în minte alte exemple recente de umiliri în cadrul reţelelor de socializare, umiliri pe care le savurasem şi de care mă simţeam mândru. Primul caz important a avut loc în octombrie 2009. Cântăreţul Stephen Gately de la Boyzone fusese găsit mort când se afla în vacanţă alături de partenerul lui, Andrew Cowles. Medicul legist a constatat o moarte naturală, dar editorialistul Jan Moir a scris în Daily Mail: "Indiferent care ar fi cauza morţii, ea n-are cum să fie în niciun caz naturală... ceea ce aduce încă o puternică lovitură sub centura mitului uniunii civile, în care toţi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi."
Doar nu mai aveam de gând să tolerăm un reviriment al bigotismului de viţă veche, aşa că, drept urmare a furiei noastre colective, Marks & Spencer şi Nestlé au cerut ca reclamele lor să fie eliminate de pe pagina web a Daily Mail. Am trăit vremuri glorioase. I-am rănit pe cei de la Mail cu o armă pe care nu o înţelegeau - o umilire prin intermediul social media.
Apoi, când cei puternici şi-au depăşit atribuţiile, am fost din nou prezenţi. După ce ziarul Daily Mail a ironizat o bancă de alimente în scopuri caritabile, pentru că a oferit de mâncare unui reporter sub acoperire fără să-i verifice actele de identitate, Twitter a reacţionat în aceeaşi zi printr-o donaţie de 39.000 de lire sterline către organizaţia respectivă.
"Asta e minunăţia reţelelor sociale", scria un utilizator de Twitter despre campania aceea. "Mail, care se hrăneşte înainte de toate minţind oamenii în legătură cu vecinii lor, nu poate accepta faptul că oamenii comunică între ei, că îşi formează propriile păreri."
Când LA Fitness a refuzat să anuleze abonamentul la sala de sport al unui cuplu care-şi pierduse joburile şi nu-şi mai permitea să-l plătească, ne-am raliat din nou. LA Fitness a bătut imediat în retragere. Uriaşii lumii începeau să pice pe capete graţie unor oameni care până nu demult erau neputincioşi - bloggeri sau oricine altcineva cu un cont pe reţelele sociale. Iar arma care le venea de hac era nouă: umilirea online.
Aşa se face că, într-o zi, mi-a picat fisa. În lume se petrecea un fenomen cu urmări reale. Ne aflam în zorii unei măreţe renaşteri ale umilirii în public. După o picoteală de 180 de ani (pedepsele aplicate în public au dispărut în Marea Britanie prin 1837, iar în SUA, în 1839), revenise în forţă. Atunci când foloseam ruşinea, stăpâneam o unealtă inimaginabil de puternică. O unealtă coercitivă, care nu ţinea cont de graniţe, ale cărei viteză şi influenţă creşteau văzând cu ochii. Ierarhiile începeau să se niveleze. Cei reduşi la tăcere îşi puteau face vocea auzită. Într-un fel, era o democratizare a dreptăţii. Aşa că am luat o hotărâre. Cu prima ocazie când va avea loc o desfăşurare de forţe a umilirii în public la adresa unui vinovat de proporţii - cu prima ocazie când dreptatea cetăţenească avea să aibă câştig de cauză -, voi plonja în miezul ei. O voi investiga îndeaproape şi voi scoate la lumină eficienţa ei în îndreptarea greşelilor.
N-a fost nevoie să aştept prea mult. @jon_ronson a fost executat pe 2 aprilie 2012. Doar douăsprezece săptămâni mai târziu, în toiul nopţii de 4 iulie, un bărbat întins pe canapeaua lui din Fort Greene, Brooklyn, a făcut o descoperire neaşteptată în timp ce căuta idei de subiecte pentru blogul lui.

[1] Programe create pentru a colecta adrese de e-mail de pe internet, cărora să le trimită mesaje nedorite - spam.
[2] Corp de informaţie digitală, ce poate simula diverse trăsături, cum ar fi personalitatea umană. Termenul a fost pentru prima dată folosit de Charles Platt, în romanul The Sillicon Man (1991), pentru a desemna o conştiinţă biologic transferată într-un computer.
[3] Celebru ocultist, magician şi filosof britanic, fondator al religiei şi filosofiei Thelema, autoproclamat profetul ce trebuia, la începutul secolului XX, să conducă umanitatea spre Eonul lui Horus.
[4] În argoul online, un troll este o persoană căreia îi place să provoace discordie în discuţii online (pe forumuri, în reţele sociale, pe paginile publicaţiilor etc.), dând startul unor discuţii aprinse în contradictoriu, postând comentarii controversate sau agasându-i pe ceilalţi utilizatori. Cuvântul "troll" a fost pentru prima oară folosit în acest sens la începutul anilor \'80, sensul original provenind din engleza veche, unde desemna un pitic malefic sau un uriaş, personaje din folclorul scandinav renumite pentru plăcerea de a le face zile negre altora.
[5] Aluzie la Braveheart, filmul din 1995 al cărui protagonist, William Wallace (interpretat de Mel Gibson), este un luptător scoţian din secolul al XIII-lea, care-i conduce pe luptători în Primul Război de Independenţă scoţian, împotriva Regelui Edward I al Angliei.
Publicat de la Niciun comentariu:

Ultimul caiet. Texte scrise pentru blog

José Saramago
Ultimul caiet. Texte scrise pentru blog
Editura Polirom, 2011
Traducere din limba portugheză şi note de Simina Popa
Traducere din limba spaniolă de Lavinia Similaru



*****
Intro

Ultimul caiet al lui José Saramago reproduce textele scrise pentru blog din martie 2009 şi pînă în iunie 2010, pe lîngă alte cîteva eseuri din arhiva autorului, "adormite", cum spune în prologul său Pilar del Rio, soţia autorului, însă de mare actualitate. Acest prolog, împreună cu cîteva dintre însemnările din perioada octombrie 2009 - iunie 2010, reproduse la sfîrşitul volumului de faţă, au fost preluate din ediţia spaniolă a Ultimului caiet şi traduse de Lavinia Similaru, în timp ce corpul volumului respectă ediţia portugheză, în traducerea Siminei Popa. Ediţia românească şi-a dorit să cuprindă ultimele cuvinte ale lui Saramago, dictate familiei, cînd nu mai putea să scrie, însă continua să observe lumea din jur, cu aceeaşi vigilenţă faţă de cauzele sociale, menţinînd tăişul polemicilor politice şi religioase, continuînd critica literară, conştient şi fascinant pînă în ultima clipă.

"Aş zice că în aceste scurte scrieri Saramago trăieşte în continuare experienţele lumii, aşa deplorabilă cum e ea, pentru a o revedea apoi de la o distanţă mai senină, sub forma moralităţii poetice (iar alteori mai rău decît este - deşi poate părea imposibil să se ajungă mai departe). Ca să nu mai vorbim (şi iată întoarcerea la marile teme ale operei sale) de momentele în care sare de la analiza cotidianului, la marile chestiuni metafizice, la realitate şi aparenţă, la natura speranţei, la cum sînt lucrurile atunci cînd nu ne uităm la ele." (Umberto Eco)

"Într-un stil provocator şi simplu, dulce-amar, cu divagaţii insolite la viaţa şi cărţile sale, la idei şi poveşti, Ultimul caiet este o delectare." (The Independent)

"Lui Saramago îi face plăcere să preia un gînd trecător sau un eveniment şi să compună pe marginea lui, cu indignare în discursurile despre ororile politicii, senin în aprecierile faţă de prieteni, rezonabil în memorabilele critici la adresa culturii." (The Times)

***
Fragment

8 iunie
CHESTIA BERLUSCONI

Articolul de faţă, chiar cu titlul ăsta, a fost publicat ieri în ziarul spaniol El País, care mi-l ceruse în mod expres. Având în vedere că pe acest blog am făcut unele comentarii despre grozăviile prim-ministrului italian, ar fi ciudat să nu pun textul şi aici. Vor mai fi şi altele în viitor, cu siguranţă, din moment ce Berlusconi nu va renunţa la ceea ce este şi la ce face. Şi nici eu.

Chestia Berlusconi

Nu văd ce alt nume i-aş putea da. O chestie periculos de asemănătoare cu o fiinţă umană, o chestie care dă petreceri, organizează orgii şi porunceşte într-o ţară numită Italia. Chestia asta, boala asta, virusul ăsta ameninţă să fie cauza morţii morale a ţării lui Verdi, dacă o vomă profundă nu reuşeşte să-l scoată din conştiinţa italienilor înainte ca veninul să roadă venele şi să sfâşie inima uneia dintre cele mai bogate culturi europene. Valorile de bază ale convieţuirii umane sunt călcate în picioare zi de zi de labele unsuroase ale chestiei Berlusconi care, printre multiplele sale talente, are abilităţile unui echilibrist în a abuza de cuvinte, pervertindu-le intenţia şi sensul, ca în cazul Polului Libertăţii, căci aşa se cheamă partidul cu care a furat puterea. L-am făcut delincvent şi nu îmi pare rău. Din motive de natură semantică sau socială pe care alţii le vor putea explica mai bine decât mine, termenul delincvent are în Italia o încărcătură mult mai puternică decât în orice altă limbă vorbită în Europa. Tocmai pentru a traduce în mod clar şi contondent ceea ce gândesc despre chestia Berlusconi, am folosit termenul în accepţia pe care limba lui Dante i-o atribuie în mod normal, deşi e mai mult decât îndoielnic faptul că Dante l-ar fi folosit vreodată. Delincvenţa, în portugheza mea, înseamnă, conform dicţionarelor şi practicii curente de comunicare, "actul de a comite delicte, nesupunere în faţa legilor sau a normelor morale". Definiţia i se potriveşte chestiei Berlusconi fără cusur, fără greşeală, într-atât încât pare mai degrabă o a doua piele decât hainele care se pun pe deasupra. De ani de zile chestia Berlusconi tot comite delicte de o gravitate variată, dar întotdeauna demonstrată. În afară de asta, nu doar pentru că s-a opus legilor, mai rău, le-a fabricat pentru a-şi pune la adăpost interesele publice şi particulare, de politician, om de afaceri şi însoţitor de minori, cît despre normele morale, nici nu merită să vorbim, nu e nimeni care să nu ştie, în Italia şi în lume, despre chestia Berlusconi că a căzut de mult timp în cea mai desăvârşită josnicie. Acesta este prim-ministrul italian, asta e chestia pe care poporul italian a ales-o de două ori, ca să-i servească drept model, asta e calea spre ruina către care sunt târâte valorile, care cu libertate şi demnitate au impregnat muzica lui Verdi şi activitatea politică a lui Garibaldi, cei care au făcut din Italia secolului al XIX-lea, în timpul luptei pentru unificare, un ghid spiritual al Europei şi pentru europeni. Asta vrea chestia Berlusconi să arunce în lada de gunoi a istoriei. Vor permite italienii aşa ceva?

9 iunie
PARADOXAL

M-am întrebat de mai multe ori pe unde umblă stânga, iar azi am răspunsul: pe undeva pe-acolo, umilită, numărându-şi voturile mizere primite şi în căutarea unor explicaţii la vederea unui număr aşa de mic. Ce-a ajuns una din cele mai mari speranţe ale umanităţii cândva, în stare să mobilizeze voinţe printr-un simplu apel la ceea ce caracteriza cel mai bine specia umană, şi care şi-a creat, odată cu trecerea timpului, schimbările sociale şi greşelile proprii, propriile corupţii la nivel intern, cu fiecare zi mai departe de promisiunile iniţiale, asemănându-se din ce în ce mai mult cu adversarii şi duşmanii săi, ca şi când ar fi fost singurul mod de a se face acceptată, a ajuns să cadă în simple simulări, în care concepţii din alte vremuri sunt acum folosite pentru a justifica acţiuni pe care aceleaşi concepţii le combătuseră. Alunecând progresiv către centru, mişcare proclamată de promotorii săi drept o demonstraţie de genialitate tactică şi de modernitate năvalnică, stânga nu pare să fi înţeles că se apropie de dreapta. Cu toate astea, dacă mai este încă în stare să înveţe dintr-o lecţie, cea pe care tocmai a primit-o văzând cum dreapta i-o ia înainte în toată Europa, atunci va trebui să se întrebe despre cauzele profunde ale distanţării indiferente de sursele sale naturale de influenţă, cei săraci, cei nevoiaşi, dar şi cei visători, faţă de ceea ce a mai rămas din propunerile ei. Nu se poate vota cu stânga, dacă stânga nu mai există.

Curios, şi ăsta este paradoxul, omul politic la care se referă titlul acestui comentariu, este întocmai cel ce conduce în momentul de faţă destinele unei ţări care a dezvoltat de foarte mult timp o politică din toate punctele de vedere imperialistă şi conservatoare: Barack Obama. Dă de gândit. O acţiune politică, ce, aşa cum am zis, nu pretinde mai mult decât salvarea obiectivelor unui capitalism dereglat, pe punctul de a se devora pe sine însuşi, ne apare acum aproape ca realizarea unui vis al stângii. Pun pariu că mulţi, progresişti, socialişti, comunişti, se întreabă: "Şi dacă Obama ar fi fost preşedintele partidului meu?". Poate situaţiile de genul ăsta se cheamă ironii ale istoriei... Sau poate că este vorba, pur şi simplu, de importanţa factorului personal.

Puteţi achiziţiona Ultimul caiet de José Saramago la adresa: http://www.targulcartii.ro/jose-saramago/ultimul-caiet-polirom-2011-468393
Pentru alte cărţi ale aceluiaşi scriitor accesaţi: http://www.targulcartii.ro/cauta/saramago
Publicat de la Niciun comentariu:

Muzică contra dictaturii - À peine j'ouvre les yeux / Cum deschid ochii, la TIFF, 2016

Despre cinematografia tunisiană ştim destul de puţine. Doar câteva filme de acolo ajung în festivaluri şi, într-un final, emerg în lumea noastră. À peine j'ouvre les yeux ar trebui să fie printre acestea.

Filmul regizat de Leyla Bouzid e unul dintre cele care a reuşit să circule şi să ia premii. Deşi pune în discuţie mai multe teme, cea care iese în evidenţă este dizidenţa faţă de regimul tunisian. După cum spunea actriţa principală (Baya Medhaffar) la sesiunea de Q&A care a urmat după proiecţia de la TIFF 2016, lupta se dă cu ambele regimuri - cel trecut şi cel actual. În Tunisia a avut loc o revoluţie, care a schimbat mult prea puţin din ordinea lucrurilor. Acţiunea are loc cu doar câteva luni înainte de această revoluţie, moment în care Farah, protagonista, a absolvit de puţin timp liceul, iar părinţii ei o împing spre o carieră de medic. Doar că ea e preocupată de muzică. Cântă într-o trupă care îşi îndreaptă mesajele împotriva sistemului, motiv pentru care e urmărită de poliţie.


Ceea ce impresionează la acest film este pasiunea lui Farah pentru muzică - regizoarea evidenţiază asta prin lungimea cadrelor în care tânăra cântă. De fiecare dată când trupa repetă sau concertează, camera o urmăreşte în special pe Farah, construind o imagine-afecţiune, cum ar spune Deleuze. Adică, un prim-plan plin de emoţie şi afectivitate transmis privitorului până şi prin lumină, pe lângă cadraj.

"Când deschid ochii" este una dintre melodiile cu titlu inspirat ale trupei. În acest cântec, Farah spune că atunci când deschide ochii, vede oameni îngrijoraţi pentru ziua de mâine, oameni trişti şi preocupaţi, precum şi orori ale sistemului. Prima oară când cântă asta în film, ea se află într-un bar mixt, fapt care pentru mama ei (ca şi pentru o mare parte din societatea tunisiană) este scandalos.

Filmul abundă în momente muzicale, toate versurile sunt îndreptate împotriva regimului. Actriţa spune că muzica rock combinată cu versuri dizidente este o inovaţie pentru spaţiul tunisian cinematografic, mai degrabă muzica reggae şi rap fiind purtătoare ale unor asemenea mesaje. Într-un plan secundar, e prinsă relaţia dintre Farah şi mama ei care încearcă să îi înţeleagă pasiunea pentru muzică, dar care ştie foarte puţine despre mesajele pe care tinerii vor să le transmită. Mama îşi doreşte ca fiica ei să meargă la medicină, iar Farah acceptă, într-un final. Scena cheie a relaţiei lor este cea în care fiica o închide în cameră pentru a putea merge la concertul trupei sale.

À peine j'ouvre les yeux este un film dureros, despre o ţară în care chiar dacă regimul este schimbat modificările rămân aproape nesemnificative. La fel se întâmplă şi în relaţia dintre Farah şi mama ei, în care mama rămâne rigidă, foarte protectivă şi dispusă să facă orice ca fiica ei să renunţe la muzică.

Descarcă programul TIFF 2016 aici..
Publicat de la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)