În urmă cu aproape opt ani, Judith State mi-a
acordat pentru prima dată un interviu. Am descoperit atunci o
dansatoare dedicată şi o profesionistă pentru care niciun obstacol nu
părea a fi de nedepăşit, ceea ce mi-a inspirat titlul articolului de la acea vreme: Judith State, Fearless Dancer
. Este însă un titlu care, pe cât de potrivit părea în contextul respectiv, pe atât de limitativ şi simplist sună astăzi.
După ce regizorul Cristi Puiu a distribuit-o în filmul Sieranevada - prima ei experienţă ca actriţă - Judith joacă rolul principal în lungmetrajul românesc Monştri.,
în regia lui Marius Olteanu, continuând astfel să elimine barierele
(atât pe cele reale, cât şi pe cele preconcepute) pe care le cunosc
foarte bine mulţi dintre cei care lucrează în mediul artistic din
România. În interviul de mai jos vorbim despre câteva dintre cele mai
solicitante momente de la filmări, despre frici şi încredere, despre
importanţa unei autoevaluări oneste şi a căutării continue a unor
"interacţiuni cu sens".
După ce a intrat în atenţia festivalurilor de film de la Berlin, Sofia, Istanbul, Linz şi Taipei, filmul Monştri. are premiera în România pe 5 şi 6 iunie 2019, în cadrul competiţiei Festivalului Internaţional de Film Transilvania, iar din 27 septembrie 2019 va putea fi văzut în cinematografele din ţară.
Rodica Iuliana:
Filmul Monştri. reprezintă a doua ta experienţă actoricească într-un lungmetraj, după Sieranevada. Cum ai ajuns să joci rolul principal?
Judith State:
L-am cunoscut pe Marius Olteanu la filmările pentru
Sieranevada, unde a fost regizorul secund al lui Cristi Puiu. Ştiam deja scenariul filmului
Monştri., pentru că îl tradusesem (
n.red.:
în limba engleză) în urmă cu câţiva ani şi încă de atunci îmi plăcuse
foarte mult. Iniţial trebuia să interpretez un rol mic, un personaj care
apărea
într-o singură secvenţă. Însă cu două zile înainte de începerea
propriu-zisă
a filmărilor am primit un telefon de la Marius, care mă întreba dacă
vreau "să facem filmul ăsta împreună". A fost pentru amândoi un salt în
gol,
a leap of faith din partea amândurora. Deşi mai colaborasem
înainte şi rezonăm atât pe plan profesional cât şi uman, eram conştienţi
că lucrurile aveau toate şansele să nu iasă bine. A existat o
reciprocitate totală în ceea ce priveşte încrederea pe care
ne-am acordat-o.
R.I.: Ce crezi că a căutat pentru acest rol şi a găsit în tine?
J.S.: Am vorbit cu el de foarte multe ori despre asta. Înainte de
începerea filmărilor, am făcut o repetiţie pentru secvenţa în care
trebuia să joc rolul iniţial - cel al unei mame aflate la o petrecere de
botez, în care copiii reprezintă subiectul principal de discuţie.
Actorii cu care jucam, fiind ei înşişi părinţi, vorbeau din experienţa
proprie şi chiar se încinsese un dialog real despre copii; toţi vorbeau
aplicat, ca să spun aşa. E foarte adevărat că, eu neavând copii, mă simt
de fiecare dată străină de acest subiect. În plus, genul acesta de
situaţie se termină de cele mai multe ori cu nelipsitele întrebări: "Tu
când faci copii?", sau "Tu nu ai de gând...? Trece timpul..." - care vin
cu o oarecare presiune, dar pe care în cele din urmă ajungi să le
ignori. Aşa că la repetiţie mă retrăsesem cumva, deşi nu era ceva ce
făceam în mod conştient. Marius
mi-a spus că era ceva în disconfortul meu, în imposibilitatea mea de a mă conecta la dialog şi la grup, care
l-a făcut să se gândească: "Ăsta e personajul Dana, asta vreau să văd în Dana!"
R.I.: Ce părere ai despre modul în care sunt privite în societatea noastră femeile care nu vor să aibă copii?
J.S.: Făcutul copiilor este un subiect sensibil şi da, cred că o
femeie care pur şi simplu nu vrea să aibă copil şi îşi asumă asta, poate
fi uşor catalogată drept "în neregulă", fiind imediat asociată cu
gândul de ratare, de neîmplinire, de scop nedus până la capăt. Or, mie
mi se pare că este ceva atât de intim, de personal, încât nimeni nu ar
trebui să întrebe - pe dinafară fiind - "de ce da?", "de ce nu?",
"când?", "dar cât mai aştepţi?"... Iar acum vorbim despre subiectul
ăsta, dar cred că această chestionare a alegerilor altora se aplică
tuturor, la modul general - credem că ştim, credem că înţelegem,
bazându-ne
pe datele pe care le avem şi pe capacităţile noastre de decodare, dar
de foarte multe ori suntem departe de a percepe cu adevărat realitatea
celuilalt.
R.I.: Te simţi aproape de personaj, în acest sens?
J.S.: Da, mă simt aproape de el. Nu pentru că nu
mi-aş
dori copii, dar din punctul de vedere al presiunii tacite, al
întrebărilor interminabile care însoţesc deseori acest subiect, am
rezonat în întregime cu Dana.
R.I.: Care a fost abordarea ta în ceea ce priveşte
interpretarea acestui personaj, considerând că ai aflat cu doar două
zile înainte de începerea filmărilor că vei avea rolul principal?
J.S.: Nu am avut timp să repet şi cred că acesta a fost un lucru
pozitiv, pentru că nu am avut posibilitatea să mă gândesc foarte mult,
mai degrabă am acţionat încercând să fiu tot timpul în moment. Cred că
am fost tot timpul proaspătă. Nu am avut timp să anticipez, să creez în
avans ceva ce apoi să reproduc. Nu am niciun fel de tehnică, sau de
pregătire în sensul ăsta. Singurul lucru pe care
l-am
făcut - şi care mi se pare esenţial - este că am încercat să rămân
conectată la Marius, la cerinţele şi la viziunea lui cât de mult
posibil, să nu preiau sub nicio formă controlul asupra personajului. În
plus, există detalii care nu se văd în film şi care pe noi actorii
ne-au ajutat foarte mult. Marius a ţesut cu minuţiozitate întreaga poveste a personajelor şi
ne-o
reamintea ori de câte ori era cazul în cadrul filmărilor. Pentru mine,
întreaga experienţă a fost foarte intensă, cu atât mai mult cu cât duc
atât de tare lipsă de întâlniri relevante...
R.I.: Tocmai tu? Cum aşa?
J.S.: Da, da, în sensul în care
mi-e
sete de interacţiune cu sens, dar probabil că felul în care lumea e
construită şi direcţia către care se îndreaptă cu atâta repeziciune în
ziua de astăzi face ca totul să fie foarte la suprafaţă. Am senzaţia că
totul e foarte rapid şi că, în virtutea acestei viteze, totul se şi
consumă în consecinţă şi ne aflăm mereu în căutare de
next, next, next new thing
şi atunci ajunge să fie un lux să cunoşti pe cineva, să descoperi că e
acolo pentru tine şi chiar îşi ia timp să parcurgă partea sa din drum ca
să te întâlnească realmente. Întotdeauna
mi-am dorit să cunosc oameni profesionişti, care sunt acolo să facă treaba până la capăt. Din punctul ăsta de vedere,
m-am
bucurat foarte tare de experienţa cu Marius, pentru că el este aşa.
Comunică foarte precis, cu un soi de autoritate şi calm în acelaşi timp,
care vin din faptul că ştie foarte bine ce are de făcut şi ceea ce îşi
doreşte. Un lucru care
mi-a plăcut foarte tare a fost că era cumva detaşat, deşi e evident că
Monştri.
este un film foarte personal. Cumva a lăsat filmul să ia forma lui
proprie, iar asta cred că ţine de creativitate şi de generozitate în
acelaşi timp.
R.I.: Care au fost cele mai importante sfaturi legate de actorie pe care le-ai primit de la regizorii cu care ai colaborat şi care te ajută şi astăzi?
J.S.: Cred că întâlnirea cu Cristi Puiu a fost cea mai bogată din
punctul ăsta de vedere. El spunea că nu poţi să faci nimic pe bune
"dacă nu te murdăreşti pe mâini". Iar de "să fii prezent, aici şi acum"
încerc să nu uit, nici în lucru, nici în afara lui.
R.I.: Există puncte comune între personajul tău din Sieranevada şi cel din Monştri.,
în ceea priveşte modul în care le-ai abordat?
J.S.: Pentru niciunul dintre cele două filme nu am făcut un studiu de caz, nu
m-am gândit cine este Sandra (
n.red. - numele personajului pe care Judith îl interpretează în filmul
Sieranevada),
sau cine e Dana, ci pur şi simplu am fost eu în situaţia dată. Am fost
întrebată la un moment dat care a fost drumul către Sandra. Nu ştiu dacă
eu am făcut un drum spre personaj, ci mai degrabă am apropriat
problemele lui de mine. Cred că avem în noi absolut toată paleta de
trăsături umane, unele mai pregnante, altele mai puţin, altele
într-o stare latentă şi că putem să accesăm toată această paletă,
adaptându-ne mereu în funcţie de context, de educaţie, de partea socială, de interlocutor.
R.I.: Care au fost pentru tine ca actriţă cele mai solicitante momente în filmul Monştri.?
Dar în Sieranevada?
J.S.: Ambele experienţe au fost mari provocări. Cred că a fost
destul de greu să fac trecerea în corp la a fi actriţă şi nu dansatoare -
o schimbare de care nici măcar nu eram conştientă, pentru că modul în
care mă mişc efectiv în viaţa de zi cu zi e parte din normalitatea şi
naturaleţea mea,
nu-l chestionasem niciodată până atunci. Mi
s-a
spus de multe ori că pare că dansez şi când tai ceapă, de exemplu, dar
la filmări devenea uneori frustrant că nu reuşeam să conştientizez asta
şi deci
să-mi controlez corpul, care se pare
că are un limbaj al lui şi o tendinţă specifică de a decupa gesturile
foarte clar, coregrafic. Una dintre indicaţiile pe care
le-am
primit constant, sub o formă sau alta, în ambele situaţii a fost să nu
mai dansez. Să întind mâna "normal", să nu ţin degetele ca pe un evantai
deschis, să nu mai fiu "pasăre" (
râde). "Judith, iar dai din cap ca Michael Jackson!" îmi spunea uneori Marius exasperat,
imitându-mă. Apoi, au fost câteva momente în care
mi-a
fost destul de greu să îmi fac linişte în minte, în gândurile care îmi
repetau că voi da greş, că voi dezamăgi, că nu voi face faţă, iar felul
în care am intrat în film şi faptul că nu cunoşteam pe nimeni din echipă
în afară de Marius şi de Luchian (n.red.: Luchian Ciobanu este
directorul de imagine al filmului
Monştri.), amplifica mult
starea de nesiguranţă şi şovăială. Însă de fiecare dată vorbeam cu
Marius chiar şi despre cel mai mic şi prostesc gând, iar asta mă
readucea de fiecare dată la bază, la esenţial: legătura, comunicarea cu
el.
R.I.: Există ceva ce ţi-a plăcut în mod deosebit la Dana, sau la tine în timp ce o interpretai?
J.S.: Îmi place Dana şi ambivalenţa constantă în care pare că se
află, liniştea şi puterea care, mie cel puţin, îmi sugerează de fapt o
mare fragilitate şi tulburare interioară. Şi
mi-a plăcut de mine în timp ce o căutam împreună cu Marius; a fost un proces care,
încet-încet, am simţit că
m-a pus mai ferm pe două picioare şi în urma căruia am ieşit ceva mai încrezătoare.
R.I.: Ce le-ai spune celor care nu au experienţă în actorie, dar care simt nevoia de a se exprima astfel?
J.S.: Să încerce. Să încerce tot. Asta le spun întotdeauna şi
celor care vin la cursurile mele de dans contemporan. Ochii şi mintea
înregistrează şi percep lucrurile
într-un fel
care, de foarte multe ori, este complet diferit de felul în care o face
corpul. Abia după ce încerci şi în măsura în care eşti onest în
autoevaluare, îţi poţi da seama cam pe unde te situezi în raport cu
lucrul respectiv.
R.I.: La ce te duce cu gândul titlul filmului Monştri.?
J.S.: Dincolo de faptul că titlul îmi vorbeşte despre această
tendinţă pe care o avem de a eticheta şi de a da "verdicte cu punct" -
cum spune Marius - nelăsând loc de a reveni ulterior şi de a ne ajusta
eventual poziţia faţă de o anumită persoană sau situaţie, titlul
filmului ne cuprinde pe toţi şi mă duce cu gândul la lucrurile pe care
le purtăm şi cu care ne luptăm înăuntrul nostru, în tăcere, ferite de
vederea şi cunoştinţa celor din jur. Fie că vorbim despre frici, traume,
anxietăţi, proiecţii, fantezii, dorinţe, răutăţi - le avem şi le
manifestăm cu toţii, nu cred că se poate sustrage nimeni şi nici nu
trebuie, cred că asta ne face de fapt umani. Îmi imaginez că există un
buton cu care reglăm intensitatea valenţelor ăstora şi că totul se
învârte în jurul acestei negocieri continue. Cu cât văd mai mult filmul
şi cu cât mă gândesc mai mult la el, îmi dau seama că în spatele acestei
poveşti se află de fapt o invitaţie la toleranţă şi la evaluare a
propriei poziţii faţă de lume, pe care Marius a
lansat-o cu mare blândeţe. Mă uit la personajele din film
printr-un pătrat,
într-un
timp dat, şi habar nu am ce este dincolo de acest pătrat şi această
bucată de timp. Pot să trag o concluzie definitivă şi să fiu sigură de
ea? Să pun punct? Dacă cineva
m-ar surprinde
în cel mai prost moment al meu, ar fi în regulă să mă catalogheze doar
în baza acelui moment? Şi tot aşa... mă tot gândesc şi mă întreb şi îmi
dau seama că de multe ori fac exact asta.
R.I.: O întrebare pe care încerc să o adresez fiecărui artist
pe care îl întâlnesc: introspecţia şi adevărul (sau căutarea lui) sunt
foarte importante, în mod special în artă; practicând actoria şi dansul,
există lucruri pe care le-ai descoperit despre cum putem fi mai autentici şi în viaţa de zi cu zi -
pe care poate nu le-ai fi aflat dacă nu ai fi lucrat într-un mediu artistic?
J.S.: Introspecţia şi adevărul sunt foarte importante, punct. Nu
ştiu dacă există o linie de demarcaţie între meseria pe care o ai şi
viaţa ca o bulă separată, ci cred că mai degrabă se întrepătrund, se
informează şi se influenţează reciproc, continuu. Pentru mine cel puţin
aşa este. Şi cred că ne arătăm pe noi înşine - ne cântăm, ne dansăm, ne
compunem, ne pictăm, ne jucăm pe noi înşine atunci când facem ceea ce
avem de făcut. Şi chiar dacă repetiţiile se întâmplă
într-o
sală, iar spectacolele pe scenă şi filmarea pe platou, nu se întâmplă
niciodată ca în momentul în care ies din spaţiile astea, să anulez ceea
ce trăiesc în ele, nu am cum. La fel cum nu funcţionează nici "laşi
toată viaţa personală la uşă". Dimpotrivă: iau tot ce mi se întâmplă -
şi-ntr-o
parte şi în alta - şi aplic în ambele contexte ceea ce funcţionează şi
ceea ce mă ajută să deschid ochii, mintea şi sufletul mai mult, să
înţeleg mai bine, să mă evaluez mai corect. Iar în sensul ăsta, mi se
par esenţiale comunicarea constantă - un dialog onest (şi de foarte
multe ori usturător) cu sine şi cu ceilalţi - şi întâlnirile. Cred că
prin intermediul lor ai ocazia să te verifici, să nu rămâi fixat,
să-ţi
pui la îndoială poziţia şi convingerile. Întâlnirea cu regizorul Cristi
Puiu este pentru mine o sursă continuă de evaluare şi reevaluare, de
întrebări şi realizări. În dans mă inspiră de fiecare dată lucrul şi
discuţiile cu coregraful German Jauregui, pe care
l-am întâlnit prima dată în 2014 şi pe care, după ce
l-am ascultat vorbind câteva ore, am avut gândul că
l-aş urma oriunde. (
râde) Calmul, simplitatea, blândeţea şi înţelepciunea cu care se raportează la viaţă şi la lucru
m-au emoţionat tare şi apelez la ele de multe ori când simt că îmi pierd claritatea.
R.I.: La ce lucrezi acum?
J.S.: Emlék - amintire este primul meu proiect de o
asemenea anvergură, la care am început lucrul efectiv deja de anul
trecut şi finalizarea lui va fi undeva la sfârşitul anului acesta
(n.red.: 2019). Este un proiect modular, la care lucrez împreună cu
muzicianul Radu Dumitriu şi care are în componenţă 4 elemente - un
atelier de mişcare şi voce pentru dansatori şi actori (n.red.:
Body Talks),
un scurtmetraj experimental de dans, un concert de muzică electronică
şi voce şi un spectacol de dans şi muzică live - a căror trăsătură
comună este punctul de întâlnire dintre corp şi voce şi ideea de
retrospecţiune, de amintire. În luna mai a acestui an (n.red.: 2019) am
susţinut atelierul
Body Talks, iar următoarele din această serie
vor fi în luna iulie şi probabil în luna septembrie 2019. Filmările
pentru scurtmetraj, pentru care am făcut din nou echipă cu Marius
Olteanu şi Luchian Ciobanu, vor avea loc în luna iunie, iar pe 21 şi 23
iunie avem primele două concerte la Institutul Balassi şi la Sala Studio
a Teatrului Mic, unde îl avem alături de noi şi pe muzicianul George
Dumitriu. Premiera spectacolului va fi pe 13 octombrie 2019 tot la Sala
Studio, apoi vom avea un scurt turneu la Timişoara, Cluj şi Sibiu. Este
un proiect foarte important pentru noi, avem mari emoţii la fiecare
etapă de lucru şi în ciuda tuturor îndoielilor şi fricilor care uneori
pun stăpânire pe noi, pare să aibă deja o identitate şi voinţă proprie,
care mă ajută şi pe mine să mă adun şi astfel să avansăm împreună.
Judith State la atelierul Body Talks (foto: Iustin Surpănelu)
Emlék - amintire este un demers finanţat de AFCN - Administraţia
Fondului Cultural Naţional şi sprijinit de Teatrul Mic, care este şi
partener al proiectului.
Monştri.
Scenariu şi regie: Marius Olteanu
Distribuţie: Judith State, Cristian Popa, Alexandru Potocean, Şerban Pavlu, Dorina Lazăr
În alte roluri: Gabriel Răuţă, Alina Berzunţeanu, Rolando Matsangos, Rodica Lazăr, Smaranda Caragea, Alina Tarbă, Raluca Axon.
Director de imagine: Luchian Ciobanu
Scenograf şi designer de costume: Alexandra Alma Ungureanu Stroe / Monteur: Ioachim Stroe / Designeri de sunet: Ioan Filip, Dan-Ştefan
Rucăreanu / Priză de sunet: Mihnea Bogos / Regizor secund: Paul Cioran
/ Director de casting: Simona Ghiţă / Machiaj şi coafură: Elena Tudor
/ Colorist: Laurent Morel
Monştri. este o producţie Parada Film şi Wearebasca, realizată cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei
Producători: Claudiu Mitcu, Ioachim Stroe, Robert Fiţa / Coproducător: Marius Olteanu
Producător delegat: Carla Fotea / Producător executiv: Răzvan Lazarovici
pixabay.com
Data naşterii: 02.11.1992
