A fost să fie Ibsen dramaturgul prin care am cunoscut creațiile
lui Andryi Zholdak în România, unde a montat, la Sibiu, de patru ori în
primul deceniu al secolului nostru, pentru ca abia în 2017, la Teatrul
Maghiar din Cluj, să revină pentru Rosmerholm, iar după cinci ani să ofere la Craiova un pandant, Femeia mării.
Un titlu ce se regăsește în istoria teatrului craiovean doar acum o
sută de ani, în proiectul de stagiune alcătuit de directorul Iancu
Constantinescu, dar un titlu prin care Robert Wilson a apărut la
Craiova, în Festivalul Shakespeare, printr-un fel de wild card oferit de Emil Boroghină, deschizând calea unei serii care a culminat cu producția Rinocerilor.
Un titlu care-i unește nu doar întâmplător pe cei doi regizori, ci și printr-o manieră de propunere scenică. E vorba de percepția cinematografică. A unei derulări de imagini (kinema)
mai aproape de originile acestei arte, cu gesturi bine conturate, cu
tablouri pe care să le descoperi cu ochii mari, fascinat de o anume
dinamică a lor. Ceea ce-i deosebește, între
altele, este viteza derulării tablourilor: hipnotizant de lentă la
Wilson, derutant de rapidă la Joldak. Am văzut Rosmerholm ca pe o capodoperă de film alb-negru,
cu cadre animate ca la 'marele mut', cu chipuri exprimând stări
paroxistice, cu un stop cadru ca pentru a explica în cuvinte detalii ale
poveștii derulate în tensiune. Dincoace de munți, Joldak a adus
culoare, îmblânzind puțin criza. A aplicat, cumva, aceeași configurație
de personaje, ca într-o schemă de teatru
vechi, aducând pe scenă pe răposata soție a eroului masculin, inventând
menajera, divizând, inevitabil, pe cel care aprinde scânteia crizei,
diminuând mult celelalte personaje din textul original. Dacă Rosmerholm poate fi despre Cain și Abel, Femeia mării poate fi despre Adam și Eva.
Inspirata
propunere ca înainte de premieră să asistăm la un dialog George Banu
(consilier artistic la acest proiect) cu Andrii Joldak, ne-a permis să aflăm gândurile cu care și-a
construit regizorul acest spectacol. Prilej cu care, subliniind
prețuirea pentru dedicarea cu care a lucrat Costinela Ungureanu, a plasat-o
în compania altor mari actrițe: Elena Kalinina și Imre Eva. Poate și ca
un semn al continuității unei viziuni - Elena Kalinina fiind
protagonista unui spectacol de-al său - Madame Bovary - Joldak a declarat: "Eu sunt Ellida". Cea pe care a imaginat-o
în secolul nostru și dăruită cu un 'talant'. Mai mult, a descris
premisa spectacolului, ce a imaginat el a fi premers acest exercițiu
scenic contemporan: Ellida este ființa mării, 'pescuită' de doctorul
Wangel, adaptată lumii în care ne mișcăm și noi. Suntem avertizați:
"instinctul nu poți să-l ștergi".
Și
intrăm în sală. Cortina ridicată de la bun început, protagonista,
amintind de atitudinea micii sirene - este persistentă asocierea cu
această creatură mitică-, pe un scaun în proximitatea scenei, în halat
de baie, cu papuci de plajă, cu o geantă la picioarele scaunului,
zâmbind discret, privind cu ochi vioi lumea și, mai apoi, începutul
narațiunii. Își dezbracă halatul și, în costum de baie, în picioarele
goale, intră în scenă. Și domină totul. Prin mișcare. Este cinematica
lui Joldak. Exprimarea prin corpul care traversează spațiul, conform a
ceea ce trăiește. Tumult expus, adesea, prin mult.
Dacă
primele exprimări ale Ellidei sunt suave, ținând de comunicarea cu
păsările, cu delfinii, neîngrădită de ziduri sau distanțe, repede vedem
drama din suflet. Scurta descriere a poveștii ei presupune o adevărată
autoflagelare disperată și obsedanta înscriere într-un
pătrat imaginar a chipului. O ramă procustiană. Coregrafic,
spectacolul, prin jocul Costinelei Ungureanu, este impecabil. De la
săritura peste bordura piscinei, cu ambele picioare, amintind coada de
sirenă, până la căderile pe spate, cu trupul întins, pe patul ce pare,
atunci, un eșantion al mării. Impresionant sunetul apei pleznite de
trup. Aproape spectacol de dans - fascinantă scena în care, urcată pe
piatra ca un simbol multiplu, Ellida este împinsă cu un gest vizibil
primar, cade, urcă din nou și iar este doborîtă, o repetare ca o marcă
de stil, pentru ca apoi să devină o ființă ce subliniază verticalitatea într-un
dans cu un tempo vindicativ. Un film mut de un dramatism capabil să
înmoaie orice inimă. Iar muzica accentuează asemenea momente. Este un
adjuvant. La premieră, Joldak, în primele rânduri ale sălii, părea să
fie dirijorul din fosă conducând un spectacol de balet, revărsând muzica
pentru accente. În special cea a lui Valentin Silvestrov / Vladimir
Martinov, percepută ca muzică de film. Joldak nu doar că vine cu propria
reprezentare pentru Ellida, dar schimbă sensul piesei. Un scenariu
(ne)firesc de liber - ca să parafrazez un titlu de mare spectacol
afrimian- pentru Femeia mării abandonează tema lui Ibsen, aceea a
libertății de alegere, dublată de aceea a dragostei responsabile,
pluridirecționale, a doctorului, spre a merge pe eterna problemă a
însoțirii în cuplu.
Ibsen scrie, sumar: "ELLIDA: [...] Pentru că adevărul... adevărul pur, crudul adevăr... este acesta... că tu ai venit acolo... și m-ai cumpărat. WANGEL: Te-am cumpărat?... Așa ai spus?... Cumpărat? ELLIDA: Dar nici eu n-am fost cu nimic mai bună decît tine. Eu am acceptat. M-am vîndut ție."
Joldak
se sprijină taman pe aceste replici, dezvoltând pe cazul unuia cu
situație materială și notorietate, ce ajunge - greu de explicat rațional
cum-, să aibă o soție pentru propriile nevoi și nu în baza unei dorințe
reciproce de a trăi împreună. Dar dacă la Ibsen trebuie note
explicative, pentru contextul epocii, la Joldak se nasc contradicții.
Pentru că nici replicile nu susțin teza pe deplin, nici ceea ce adaugă
personajului, mai ales pentru zilele noastre, nu oferă un liant. Mai
ales când ea declară că pe el l-a iubit, că a avut totul, totul, totul.
Zbuciumul Ellidei, originar, privind abandonarea așteptării celui de care s-a
legat (lucid vorbind, ceea ce Wangel subliniază, la fel de sumar - ce
discuție lungă poate fi pe asemenea subiect!) este deturnat spre o
insuportabilă conviețuire în absența dragostei reale. Fără a înțelege
dacă asemenea sentiment a fost cu marinarul. Iar repetata atribuire
Ellidei a gesturilor de video chat erotic, îndeletnicire vizibil datată
dinainte de căsătorie, erodează discursul. Trebuie să repet, mai ales
pentru zilele noastre.
Bipolaritatea
indusă eroinei poate justifica toate contradicțiile, dar lasă un
sentiment de neîmplinire. Joldak intervine esențial și asupra
personajului Wangel. Care se transformă, sub ochii noștri, dintr-un om blajin, protector cu familia sa, într-un
sălbatic speriat, cu accese de gelozie și rătăcire brutală. Niciun
indiciu despre indusa 'cumpărare', despre comportamentul celor care fac
paradă de avuție și la care golul sufletesc este vizibil. Nicolae Vicol,
aflat la primul rol major în teatrul craiovean, asigură acest crescendo
de vibrație, de la percepția de soț și tată mai degrabă stângaci și
blând, la ochii măriți a irațional și incontrolabil. Părul vâlvoi îl
face să stârnească un zâmbet ori tristețe. Strigătul său este profund,
semnul perfect al disperării în fața unui curs neprevăzut al lucrurilor.
Spectacolul
acesta este un revelator al cerinței ca repertoriul teatrului să
cuprindă texte profund dramatice, cu personaje de o bogăție sufletească
sporită. Costinela Ungureanu și Nicolae Vicol se armonizează, duc tot
greul spectacolului, unul care, așa cum am auzit din seara premierei,
putea fi numai cu ei doi, după modul în care a decupat regizorul. O
decupare ce atinge, major, relația Ellida - Hilde, ce stopează relațiile
Bolette - Arnholm și Bolette - Lyngstrand, care ar fi sprijinit mai
buna înțelegere a posturii Ellidei. Iar tinerele actrițe care joacă
rolurile fetelor lui Wangel dovedesc un potențial demn de dezvoltarea
propusă de text. Roxana Mutu este la debutul într-un
spectacol major, pe prima scenă, dezinvoltă și exactă. Irina Danciu
transmite mai mult decât o îngrădește regia. Prin mijloace simple dar în
baza unui interior bogat, conferă substanță fetei care, aparent,
ilustrează condiționarea care a marcat-o pe
Ellida. Gestul, extrem de dur emoțional, prin care ea se oferă fostului
ei profesor, este ilogic pentru contextul dat spectacolului. Iar acesta,
prezentat drept 'inspector' în această montare, este condus spre o
ipostază reprobabilă. Mai degrabă libidinos și fără scrupule. Vocea lui
Angel Rababoc se aude cu toate nuanțele, exact cu sensurile cerute.
Interesant este personajul primei soții a lui Wangel, adus pe scenă de
regizor. Petronela Zurba devine umbra activă și vindicativă a celei care
a fost, ivindu-se în fiecare moment
strategic, marcând teritoriul - gest pe care îl face și Ellida, ambele
fără o acoperire serioasă-, întreținând o cortină între cele două
sentimente. Chiar dacă începutul este ușor caricaturizat - pentru ambii
artiști din piesă-, jocul lui Cătălin Miculeasa capătă nuanța rafinată a
personajului - Lyngstrand - care din ignoranță, din incapacitatea de a
înțelege ce se întâmplă în jurul său, aprinde și amplifică un conflict.
Sunt momente în care profilul său devine wilsonian.
Celălalt
artist, care deschide textul ibsenian, Ballested, este asigurat fie de
Cătălin Vieru, fie de Claudiu Mihail, cu nuanțe care țin de vârstă și
personalitate. Dar este personajul care dă un titlu secund: 'Sfârșitul
sirenei' - la Ibsen -, 'Sfârșitul fecioarei Maria' - la Joldak -. O
modificare ce intrigă, mergând, poate, spre mitul prostituatei. Altfel,
interesantă opțiunea regizorală de a propune gestul îngenuncherii
Ellidei în cele patru colțuri ale încăperii, acolo unde slavii așază
icoane. Personajul menajerei, introdus de Joldak conform schemei din Rosmerholm,
aici definește atributul locului. Oferit Ralucăi Păun, capătă,
excluzând începutul, acel amalgam exotic de umor - ce tonic răzbește
đupă atâta dramă!- și de gravitate cu care amprentează gesturile Ellidei
și nu numai.
Jocul cu oglinda, privirea Ralucăi în oglindă, sunt rafinamente culturale în montarea lui Joldak. Care-și
asumă și colaborarea cu Danilo Joldak, la scenografie. Spectaculoasă
prin plasarea unei piscine, metaforă pentru eșuarea unei ființe a mării.
Mai mult, o piscină secată. O piscină mobilată cu un pat, patul ei, în
care Wangel se culcă, extenuat, încovrigat, pe trupul său aterizând
Ellida, într-o frumoasă imagine. Albastrul
marin al faianței domină scena. Problema este, însă, că peretele central
vine mult prea în față, obturând vederea pentru spectatorii așezați pe
cele două laterale. Cabina Ellidei, la rândul ei, ascunde mult, practic
doar spectatorii de pe mijloc au acces la întreaga priveliște scenică.
Piscina intrigă prin decalajul dintre scările de acces, formale, plasate
sus, ca pentru o adâncime considerabilă, și dușurile aflate la nivelul
fundului piscinei. Spre final, când discursul Ellidei despre libertatea
pe care o reclamă, cu hotărâre și irevocabil, a atins anvergura, apare
și apa. Firavă, față de contextul mesajului. Rămâne că apa este simbolul
ei, așa cum pământul este simbolul lui.
Wangel apare cu arbuștii pe care-i
grădinărește. Întinde, la un moment dat, palma sa murdară de pământ.
Apar astfel cele două elemente esențiale, ireconciliabile. Partea din
dreapta a decorului este mai aproape de zbuciumul sufletelor, mai ales
în partea a doua, cu candelabrul ce luminează discursul Ellidei.
Bolovanul, ilustrând străinul dar și sisifica povară a unui cuplu, a
unei femei, micul acvariu, cu proiectoarele ce-și
aruncă razele pe cea care se simte captivă. Uriașul perete din spate,
menit a justifica retractilitatea fetelor, rămâne doar a oferi două
ferestre aprinse și a oferi suportul proiecției video. Andrii Joldak îsi
asumă și așezarea luminilor, dar de multe ori protagoniștii sunt în
umbră. Spectaculoasă a fost seara premierei, când însuși 'dirijorul' a
folosit lanterna pentru a pune lumina ca un accent acolo unde se rostea
un mesaj. Obținând și o umbră, cinematografică, la rândul ei. Costumele
desenate de Yan Joldak mizează mult pe alb și negru, simbolic, dar
alternează, uneori neașteptat, cu un roșu pentru prima soție, cu violet
pentru Bolette și, desigur, cu argintiul ființelor acvatice pentru
lenjeria Ellidei.
Arvo Pärt se integrează în discurs, 'My Heart's
in the Highlands' sună ușor amuzant dacă nu faci abstracție de Ibsen,
dar ilustrează sensul major acordat de regizor: "Când un om primește mai
mult decât poate să ducă, acea creatură nu e făcută pentru lumea asta". Inspirată
ideea regizorală de a atribui tot Costinelei Ungureanu și replicile
marinarului (străinului - termen ce e parțial implicat în conflict dar
poate fi mai mult discutat, inclusiv din perspectiva video chat-ului). "Nu mă întreba! Nu mă ispiti! Ispitește-mă!" - sunt cuvintele rostite cu lumina din priviri, proprie actriței. Reproșul "de ce ai venit așa târziu? Te-am așteptat" ne întoarce spre Penelopa care a cedat. Dar, așa cum Ibsen a avut în vedere o veche baladă, în care un bărbat-sirenă ispitește o femeie, abia străinul este ispititorul mării, creatura cu jumătate trup de pește. Iar Ellida este supusa lui Himeros, reprezentând dorința de necontrolat.
(foto: Albert Dobrin)
De: Henrik Ibsen Regia: Andriy Zholdak Cu:
Costinela Ungureanu, Nicolae Vicol, Angel Rababoc, Raluca Păun,
Petronela Zurba, Cătălin-Mihai Miculeasa, Cătălin Vieru, Irina Danciu,
Roxana Mutu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu