Klara și Soarele

 

Kazuo Ishiguro
Klara și Soarele
Editura Polirom, 2021
traducere din engleză de Vali Florescu

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Kazuo Ishiguro s-a născut la Nagasaki în 1954 și a emigrat în Marea Britanie în 1960, împreună cu familia. A debutat ca prozator la douăzeci și opt de ani, cu Amintirea palidă a munților (Polirom, 2007, 2017), roman recompensat cu The Winifred Holtby Memorial Prize of the Royal Society of Literature și tradus ulterior în 13 limbi. În 1986 i-a apărut al doilea roman, Un artist al lumii trecătoare (Polirom, 2005, 2013, 2017), nominalizat în același an la Booker Prize, laureat al Whitbread Book of the Year Award și tradus în 14 limbi. Anul 1989 i-a adus lui Ishiguro, odată cu Rămășițele zilei (Polirom, 2002, 2012, 2017), rîvnitul Booker Prize. În 1995 Ishiguro a publicat romanul Nemîngîiații (Polirom, 2018), urmat de Pe cînd eram orfani (Polirom, 2003, 2017) și Să nu mă părăsești (Polirom, 2006, 2011, 2017). În 2015 i-a apărut romanul Uriașul îngropat (Polirom, 2015). Ishiguro a mai publicat și o antologie de povestiri, apărută în 2009 și intitulată Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg (Polirom, 2009, 2017). Cel mai recent roman al său, Klara și Soarele, a fost lansat în martie 2021.

În 1995 Ishiguro a primit distincția Officer of the Order of the British Empire for Services to Literature, în 1998, titlul de Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres, oferit de statul francez, în 2017 i s-a atribuit American Academy of Achievement's Golden Plate Award, iar în 2018 statul japonez i-a acordat Ordinul Soarelui-Răsare. În anul 2017 Kazuo Ishiguro a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură.

*

După sfîșietoarea poveste din Să nu mă părăsești, Kazuo Ishiguro revine cu un roman de aceeași factură și la fel de impresionant, care o are în centru pe Klara, o inteligență artificială construită cu scopul de a le ține companie copiilor și adolescenților. În timp ce așteaptă în magazin, alături de alți "prieteni artificiali", Klara e remarcată de Josie, o fată hotărîtă să și-o aleagă drept tovarășă. Doar că Josie pare să sufere de o boală misterioasă și Klara, un android cu o sensibilitate, o curiozitate și o imaginație neobișnuit de dezvoltate, se simte obligată să o ajute. O umbră apasă permanent asupra lui Josie, iar credincioasa Klara încearcă să o alunge apelînd la puterea mistică a Soarelui.
 
 Plasat într-o lume distopică din viitorul apropiat, ale cărei spaime și obsesii sînt filtrate prin discursul inocent al Klarei, o lume poluată și alienată, unde copiii învață online și au întîlniri de interacțiune programate de părinți, Klara și Soarele este un roman despre iubire și prietenie, despre sacrificiu și mîntuire. Perspectiva inedită propusă de Ishiguro prin intermediul personajului central sporește impactul acestei povești profund umane.

"Unul dintre cele mai emoționante și mai profunde romane scrise de Ishiguro... Îndrăznesc să declar Klara și Soarele o capodoperă, una care vă va face să vă gîndiți la viață, la fragilitatea în fața morții, la harul mîntuitor al iubirii - pe scurt, la tot ce contează." (NPR)
"O poveste delicată, impregnată de tristețe și speranță, care îți rămîne în minte..." (The Washington Post)
"Tema esențială a lui Ishiguro este inocența, pe care el o explorează în romane ce sînt, în același timp, familiare și stranii și care își dezvăluie doar treptat adevărata și devastatoarea semnificație." (Financial Times)

Fragment

Era prea slăbită ca să coboare dimineața la cafeaua rapidă a Mamei. Așa că, în schimb, Mama a început să urce ea în dormitor și să stea în picioare lîngă silueta adormită a lui Josie, cu spatele foarte drept chiar și în timp ce își bea cafeaua și cu privirea îndreptată spre pat.

Imediat ce Mama pleca la serviciu, Menajera Melania îi lua locul, împingînd fotoliul mai aproape de pat și așezîndu‑se cu oblongul în poală, iar privirea i se muta întruna de la ecran la Josie, care dormea, și înapoi. Și într‑o asemenea dimineață, cînd eu stăteam chiar la intrarea în dormitor, gata să‑mi ofer ajutorul, Menajera Melania s‑a întors către mine și a zis:
- Mă PAr. Ești mereu în spatele meu. Sperii de moarte. Ieși afară.

Spusese "afară". M‑am întors spre ușă, după care am întrebat încet:
- Scuzați‑mă, doamnă menajeră. Vreți să spuneți afară din casă?
- Afară din cameră, afară din casă, la cine pasă? Te întorci rapid dacă dau semnal.

Nu mai fusesem niciodată afară singură. Însă era clar că, din punctul de vedere al Menajerei Melania, nu exista nici un motiv pentru care să nu pot face asta. Am coborît cu grijă scările, tot mai încîntată, în ciuda grijilor legate de Josie.

Cînd am pășit pe pietrele dislocate, Soarele era sus pe cer, dar părea istovit. Nu știam dacă trebuie sau nu să închid ușa casei, dar în cele din urmă, dat fiind că nu exista nici un trecător și nu voiam s‑o deranjez pe Josie sunînd la sonerie cînd mă întorc, am tras ușa după mine, aproape închizind‑o, însă fără să declanșez mecanismul încuietorii. Apoi am făcut cîțiva pași afară.

În stînga mea vedeam movila de iarbă unde îl cunoscusem pe Rick, care‑și făcea păsările să zboare. Dincolo de movilă se afla drumul pe care Mama pleca în fiecare dimineață - și pe care călătorisem eu însămi spre Cascada Morgan. Însă i‑am întors spatele și am pornit‑o în direcția opusă, traversînd pietrele dislocate spre un loc din care aveam o imagine mai clară a cîmpurilor din spatele casei.

Cerul era palid și întins. Întrucît cîmpurile urcau treptat spre zare, hambarul domnului McBain era încă vizibil, în ciuda faptului că nu mai beneficiam de avantajul vederii de la înălțimea ferestrei din spate. Firele de iarbă erau mai ușor de distins decît din dormitor, însă principala schimbare era că acum puteam vedea casa lui Rick înălțîndu‑se din iarbă. Mi‑am dat seama că, dacă fereastra din spate ar fi fost poziționată doar puțin mai la stînga, casa lui Rick ar fi fost vizibilă și din dormitor.

Însă nu la casa lui Rick m‑am gîndit, fiindcă mintea mi se umpluse iarăși de griji legate de Josie și mai ales de întrebarea de ce Soarele nu‑și trimisese ajutorul special, așa cum făcuse pentru Cerșetor și cîinele său. Prima oară cînd m‑am așteptat ca Soarele s‑o ajute pe Josie a fost în zilele în care se simțise slăbită, înainte de Cascada Morgan. Pe urmă acceptasem că poate avusese dreptate să mai aștepte puțin, însă acum, că Josie era mult mai slăbită și atîtea lucruri legate de viitorul ei rămîneau nesigure, mă intriga și nu înțelegeam de ce continua să întîrzie.

Mă gîndisem deja foarte mult la acest subiect, dar acum, că mă aflam singură afară, atît de aproape de cîmpuri și cu Soarele sus, deasupra mea, am reușit să pun cap la cap cîteva speculații. Înțelegeam bine că, în ciuda bunăvoinței lui, Soarele era foarte ocupat, că erau mulți alți oameni în afară de Josie care aveau nevoie de atenția lui, că se putea întîmpla ca pînă și Soarelui să‑i scape unele cazuri individuale, cum era al lui Josie, mai ales dacă ea părea că e bine îngrijită de o mamă, o menajeră și un PAr. Mi‑a venit apoi ideea că, pentru ca ea să primească ajutorul special al Soarelui, ar putea fi necesar să‑i atrag atenția asupra situației lui Josie intr‑un fel particular și vizibil.

Am mers pe pămîntul moale pînă cînd am ajuns la gardul primului cîmp și la poarta de lemn ce semăna cu o ramă de fotografie. Poarta se deschidea ușor, pur și simplu ridicai șnurul împletit atîrnat deasupra stîlpului ei, și am văzut că apoi pot păși nestingherită pe cîmp. Iarba de pe cîmp părea foarte înaltă - și totuși Josie și Rick, pe vremea cînd erau încă mici, reușiseră s‑o străbată tocmai pînă la hambarul domnului McBain. Vedeam începutul unei poteci improvizate, făcută de picioarele trecătorilor, care o pornea prin iarbă și m‑am întrebat dacă ar fi oare posibil să pornesc și eu pe acest drum. M‑am gîndit și la ziua în care Soarele le oferise Cerșetorului și cîinelui său hrana lui specială și am analizat importantele diferențe dintre împrejurările din viața acestuia și cele din viața lui Josie. În primul rînd, pe Cerșetor îl cunoșteau mulți trecători și, atunci cînd îl lăsaseră puterile, asta se întîmplase pe o stradă aglomerată, în văzul taximetriștilor și al alergătorilor. Oricare dintre acești oameni ar fi putut atrage atenția Soarelui asupra stării lui și a cîinelui. Fapt și mai semnificativ, mi‑am amintit ce se petrecuse nu cu mult timp înainte ca Soarele să‑i fi oferit Cerșetorului hrana lui specială. Mașina Cootings își răspîndise în jur Poluarea îngrozitoare, forțînd pînă și Soarele să se retragă un timp, și abia în noua eră cu aer curat, după ce infernala mașină dispăruse, Soarele, ușurat și plin de fericire, își oferise ajutorul lui special.

Am rămas o vreme în fața porții ca o ramă de fotografie, privind cum iarba se leagănă într‑o parte și în alta și întrebindu‑mă ce alte poteci ascunde și cum aș putea s‑o ajut pe Josie să scape de boală. Însă nu eram încă obișnuită să mă aflu singură în aer liber și simțeam că începe să mă învăluie dezorientarea. Așa că m‑am întors de pe cîmp și am pornit‑o înapoi, către casă.