Citiți un fragment din această carte.
***
Mistica poeziei în vremuri sărace
Mistica poeziei în vremuri sărace
Nu știu dacă Rilke și-a scris (toate) poeziile așa cum l-a sfătuit pe Kappus s-o facă - adică doar dacă simte că moare nescriind -, dar iată că și fără sfaturile lui Rilke lucrul i s-a întîmplat lui Bogdan Suceavă. Poate nici lui cu toate poeziile, dar cu una sigur (și nici nu trebuiau mai multe). Poezia cu pricina pare a fi dispărut din culegerea de față (sau nu?), dar experiența a rămas și asta e de ajuns pentru a dovedi intensitatea de catharsis cu care scrie Bogdan și vocația kenotică a poeziei sale. Sînt vorbe grele, potrivite doar în vremi trecute, cînd viziunea și confesiunea erau eroice, dar nu nepotrivite pentru Bogdan, ale cărui însemnări de poetică trădează un fundamentalist aproape fanatizat tocmai cînd toate imperativele s-au relaxat și toate exigențele s-au înmuiat. Știe și el că nu poate proclama fără păs radicale în vremi relativiste, așa că lîngă fiecare enunț de absolut adaugă scepticism și ceva ironie. Dar nu suficiente pentru a estompa pathosul de fundament al acestora. Bogdan retrăiește religiozitatea devoțiunii pentru poezie și mai ales retrăiește, brutal, poezia ca ontologie, ca act definitoriu - și chiar întemeietor - al ființei. Deși e un prozator irevocabil, un eseist-hermeneut de evidentă competență și un matematician de performanță (despre care nu pot spune însă nimic), esențială în devenirea și rostuirea lui existențială a fost poezia; aceasta, zice el, "a fost o experiență fără de care nu aș fi nimic". Miza existențială a poeziei e una paroxistică, iar ideea despre poet invocă toată mitologia eroică despre vocația și rostul acestuia, dar și despre capacitatea lui de a ridica existența la limita autodistrugerii și de a trăi într-o intensitate spasmatică: "Poetul - precizează el într-o notiță - se realizează în acele stări în care orice făptură omenească s-ar distruge." Poetul e, așadar, eroul intensității maxime, cel care ridică registrul uman la un grad de intensitate inumană. Firește că, pe o asemenea premisă, poezia e ceva ce trebuie smuls direct din carne, e o confesiune-jertfă, pe cît de fatală pe atît de imperativă: "toate cărțile care nu sunt născute din disperare vor muri/ toate cărțile care nu sunt crescute din carne vor muri/ poemul crescut din carne/ a rămas". Extaza suferinței e materia poeziei iar ea însăși nu e altceva decît depoziția unui supliciu, "recompunerea unor sfâșieri". Poezia e un risc existențial maxim, o implicare puțin spus dramatică, dar e și singura care poate face față morții: "e mai mare riscul să nu recurgi la poem/ decât să-ți elaborezi epitaful în fiecare zi". E, de altfel, și singura care ne justifică existența: "Mai avem dreptul să plictisim universul cu prezența noastră exact atât cât mai/ înțelegem în jurul nostru minuni și mai putem fi pentru o clipă copil, poet ori sălbatic". Nu mitologia, ci mistica romantică a poeziei e febra în care trăiește Bogdan. E reactivată inclusiv mistica inspirației de vreme ce "formule miraculoase au venit ca din dictare" într-o compoziție-delir care trebuie, totuși, "să treacă proba lucidității" după noaptea de rapt creativ. Dar fondul din care poezia se nutrește rămîne suferința, agonia, căci "din biografia poetului ne interesează pierzania" ca recitativ - și cifru - al condiției umane. E o temelie de compasiune cea pe care se așază poezia lui Bogdan, una care developează și derulează un spectacol de sublimare a stratului inoxidabil de suferință și angoasă. A suferinței ca temei uman, nu ca incident biografic ori afectiv. Poezia e, în același timp, un imperativ existențial, o vocație distructivă și blestemată, așa cum era pentru profeți și romantici: "am vrut ca aerul să nu mai doară/ dar m-au durut cuvintele, aprinse dinlăuntru". Era de așteptat ca într-o asemenea mistică să reapară și metafora focului interior, ca o comandă kenotică. Principii paroxistice profesează Bogdan, în răspăr total cu teoremele laxe ale postmodernismului. Aventura poeziei sale - începute, apoi abandonate, dar reîntoarsă impetuos - e un grafic relevant al vocației. Ca și episcopii, și poeții odată ce au fost - așa rămîn, oricît s-ar fofila din calea propriei chemări și demnități. Ele sînt destinale, nu accidentale.
Exigențele pe care le-a impus poeziei (și poetului, în consecință) nu se puteau lipsi de virtuți corespunzătoare, între care, în primul rînd, puterea de exorcizare sau/și sublimare. Una care trebuie valorificată și ea imperativ, întrucît existența e, pentru Bogdan, o partitură (exclusivă o vreme) de panică. Sub spectrul ei cotidian trăiește poetul, iar poezia e menită fie să domesticească avalanșa de spaime, fie s-o exorcizeze: "nu a fost nici un an în care să nu-mi fie frică/ frică de umbre, de uraniu, de plumb/ de apă, de secerarea eterului/ frică de hârtii, de cerneala roșu cu verde// nu a fost an în care să nu import frică/ din cuvânt scris, de pe ecran/ din șoapte și din priviri/ din promisiuni, din îndepărtări". E un ritual cotidian de intrare într-un timp care trebuie îmblînzit: "dimineața mă trezesc cu imaginea lumii/ cum se găsea înainte de spaimă/ noaptea reface punți/ adună imagini de altădată/ cristalizează amintiri/ recompune speranță// apoi o crevasă diurnă/ țăndări - visul ce am fost". Practic e un ritual existențial, destinal și el, căci "pentru că m-am născut/ a trebuit să trec printr-un zid de granit". Trecerea prin ziduri, spargerea lor capătă și valențe concret biografice - Bogdan s-a autoexilat, iar această temă-rană revine ca un leit-motiv în poeme: "am plecat pentru că nu am vrut să îmbătrânesc mințind/ nici să mint pentru a îmbătrâni// am plecat pentru că nu se poate respira/ cu o stâncă pe piept" (Prima oprire înainte de paradis). Evadarea din infernul moral (existențial), unul care depășește pînă și puterile diavolului de a-l inventa, e o temă de tinerețe, cînd evadarea era încă proaspătă, iar exasperarea sufocantă: "Zadarnic, totul este zadarnic; și deșertăciune, totul este deșertăciune./ Arhanghelii au venit la București să-l vadă pe diavol cârpind o minune./ Tu ai făcut aceasta? îl întreabă./ Aș fi făcut, spuse el, aș fi făcut, dar nu mi-e în putere,/ până și pe mine mlaștina aceasta m-a petrecut." Dar trecerea din infern în paradis nu e fără consecințe traumatice, căci infernul lăsat în urmă conținea și paradisul: "cântecul privighetorii în zori/ în grădina cu nuci și vișini a bunicii/ nu e aici". E pasajul de trecere la poezia nostalgiei, la elegia paradisiacelor: "când mă întorc/ văd verdele câmpiei la timpul trecut/ din înălțimile cerului de ieri/ norii mai mult ca perfectului imaginar// când mă întorc." Și pentru Bogdan paradisul doar a fost și din el a mai rămas doar nostalgia: "iar când privești în urmă, știi: te cheamă/ și flori, și ochi, și buze, și morminte". Salvarea, refugiul rămîne tot poezia: "patria e un poem de Blaga de care te agăți pentru a ajunge la liman dincolo de oceanul ordurii". Bogdan e un mistic al poeziei consecvent.
Asta nu înseamnă însă că versurile sale au febră imaginativă sau oraculară; proba "lucidității" le trece, probabil, la un regim de detașare contemplativă, ca o precauție în calea unei posibile dezlănțuiri. Un fir biografist destul de zdrențuit aduce și teme lumești, de la madrigale la anxietăți cotidiene, iar spectacolul cronologic e și unul de formule. Centrală rămîne însă o confesiune strînsă în menghină, densă și mai degrabă exasperată decît destinsă. Pe scurt, o sfidare de tip romantic fundamentalist adusă post-modernismului.
(Al. Cistelecan)
2020-2021: Nota autorului asupra prezentului volum
Nu am mai putut scrie proză sau eseu după martie 2020, și nici nu am mai putut citi mare lucru. Am o mare admirație pentru cei care și-au păstrat puterea de a scrie în timpul unui an dificil.
Pentru foarte mulți ani am citit cu aviditate, fără să las nimic din exterior să-mi stingă pasiunea. Am avut perioade îndelungate de lecturi intense. În alte perioade am scris la fel de intens. Credeam că voi scrie proză pentru următorii ani, și că voi avea nevoie de un spațiu amplu pentru a desfășura povești. Anul diferit ce a urmat lui martie 2020 m-a întors la ceea ce gândeam prin anii '80-'90.
Cred în actul de cultură autentic, în ceea ce vine dinlăuntrul nostru, în textul care e consecința unui proces lăuntric. Real și palpabil. Nu cred în temele impuse din exterior, ci în temele la care ajungem grație unui proces de elaborare lăuntrică despre a cărui geneză nu știu nimic.
În vara lui 2020 am reînceput să citesc poezie. Alți autori, nume noi, mulți autori americani, poate și deoarece între timp o altfel de preschimbare lăuntrică avusese loc, și mă simțeam tot mai bine lucrând în limba engleză. După ceva timp, am început să scriu din nou poezie. Nu a fost nici un plan, ci un impuls autentic, sincer. Așa a venit; Liviu Antonesei mi-a spus odată că poemele vin.
Îmi amintesc o imagine din trecut: Edward Hirsch citind poeme la București, la Librăria Batiștei (care nu mai există), într-un eveniment la care veniseră mai puțin de 20 de persoane. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu poezia.
Perioada de izolare din 2020-2021 a însemnat pentru mine ceva special: a scos la iveală poeme. Ca rezultat al unui proces psihologic pe care nu-l pot explica. Marea lor majoritate apar pentru prima oară aici într-un volum tipărit; excepție o fac puținele poeme din Legende și eresuri, care datează din 1995 și care nu sunt cunoscute. Poemele scrise în perioada 2020-2021 sunt însoțite de o selecție a unor poeme din grupajele precedente, care au circulat în format virtual, dar care acum au parte de o atentă revizuire.
Nu cred că data când au fost scrise aceste poeme are vreo importanță. Vârstele sunt diferite; vocea e aceeași.
Așadar, Legende și eresuri a apărut în 1995 într-un tiraj confidențial. Aici sunt incluse o parte din poemele din acel volum, în apendicele A1 și A2 (corespund unor convenții poetice diferite). Năluci și portrete a fost în 2001 primul e-book românesc în format pdf, publicat inițial pe site-ul Editurii Nemira, cu grafică de Andrei Mănescu. Ulterior, pdf-ul a fost încredințat Editurii LiterNet. Onorat cu o nominalizare la premiile Asociației Editorilor din România la vremea respectivă, acea primă prezentare a unui ciclu de poeme a reprezentat viziunea comună a mea și a lui Andrei Mănescu despre cum credeam că va evolua actul publicării în viitor. Ni se părea firesc ca poezia să fie parte a unui asemenea experiment. Serverul pe care lucrarea a fost lansată a trecut de mult în istorie, pdf-ul e încă aici, undeva, în mediul virtual. Poemele selectate pentru a fi incluse în apendixul B au fost revăzute și editate. Ele apar prima oară tipărite aici.
Bătălii și mesagii a fost un ciclu de poeme publicat la Editura LiterNet (aici), cu grafica realizată de acest extraordinar artist care este Dinu Lazăr, a cărui influență asupra a ceea ce am scris și gândit a fost importantă. Acea colaborare e în același timp și expresia unei prietenii extraordinare. Și aceste poeme au fost selectate, revăzute, editate pentru prezentul volum. Ele apar pe hârtie prima oară aici, în apendixul C.
Cred în prietenie, în poezie, în reflecție, în îndelungată șlefuire a textelor, în taina genezei poemelor sau poveștilor. Cred în literatură ca răspuns inteligent în fața tuturor provocărilor.
Între scrierea celor mai vechi dintre aceste texte și cele mai noi au trecut mai bine de 25 de ani. Așa a fost să fie. Pentru poezie așa trebuie să fie.
(Bogdan Suceavă, București, iunie 2021)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu