Viaţa după divorţ - Psih. Gáspár György: "Rănile se vindecă întotdeauna"

 

- De vorbă cu un specialist, despre cum putem traversa cu bine proba dureroasă a divorţului -

"Bărbaţii au multe de recuperat la capitolul relaţii"

- Gáspár, o să încep dialogul nostru cu o cu­riozitate: sunt femeile şi bărbaţii diferiţi în felul în care traversează un divorţ?

- O să răspund pe ocolite. Dacă o femeie vine la terapie pentru că are o criză de cuplu, ştiu că sunt şanse mari ca relaţia să poate fi rezolvată, în timp ce dacă mă caută un bărbat din aceleaşi motive, în 99% din cazuri căsnicia e pe butuci.

- Şi cum îţi explici asta?

- Femeile au un simţ în plus, simt imediat când s-a pierdut conexiunea. Când nu mai pot ajun­ge la mintea şi sufletul partenerului, sunt dispuse să facă eforturi pentru a o recâştiga. În timp ce noi, bărbaţii, avem tendinţa să ignorăm sem­nalele de nemul­ţu­mire ale partenerei, ame­ninţările şi rugăminţile de a merge la consiliere. Minimalizăm problemele, nu le auzim, ni se pare că nu sunt probleme reale, că ne descurcăm sin­guri: "De ce să aruncăm banii pe fe­reastră ? Ce-o să-mi spună un psiholog altceva decât ştiu deja?". Suntem un pic mai limitaţi.

- O spune un bărbat...

- Îmi asum asta. E clar că noi, bărbaţii, avem foarte multe de recuperat la capitolul relaţii. Din cauză că nu suntem în contact cu propriile emoţii, nu reuşim să fim în contact nici cu emoţiile parte­nerelor noastre. Când un bărbat îmi intră în cabinet în plin divorţ şi îl întreb ce simte, îmi răspunde cu ce i se întâmplă. Apoi îl întreb din nou ce simte şi el îmi spune ce crede că ar trebui să facă. Şi abia la a treia încercare reuşeşte să-şi dea seama ce simte cu adevărat, dacă e furie, e ru­şine, e tristeţe sau alt­ceva. Lucrurile astea ni se trag din păcate din edu­caţie, din faptul că băieţii sunt antrenaţi de mici să nu ţină cont de ce simt. Dacă se împiedică şi îi doa­re, li se spune "Hai, ridică-te, nu e nimic, nu te smior­căi ca o fată, numai fetele plâng!" Un băieţel care simte frică sau ruşine e stigmatizat, etichetat că nu e destul de băr­bat. Dacă eşti încurajat de mic să nu-ţi auzi durerea fizică, mai târziu nu o vei auzi nici pe cea emoţio­nală. Şi nici pe a celor din jur. Iar când partenera îşi va deschide sufletul spunând că are o problemă la serviciu sau în altă parte, nu vei fi ca­pabil să o asculţi, o vei repezi : "Ce e cu pros­tiile astea, nu mai exagera, de ce te laşi aşa afec­tată ?"

- Oricum, în faţa unei femei care plânge cei mai mulţi bărbaţi sunt complet neputincioşi.

- De altfel, diferenţele astea se văd în multe alte aspecte. Femeile divorţează de multe ori pentru că îşi doresc un nou început, o altă relaţie, cu mai multă afecţiune şi conectare. Un bărbat va anunţa că vrea să divorţeze doar dacă situaţia devine insuportabilă, dacă şi-a găsit pe cineva sau da­că şi-a găsit o altă formă de stabilitate în altă par­­te. Din punctul ăsta de vedere, bărbaţii sunt mai raţionali, pentru moti­ve­le emo­ţionale, pe care ei le numesc "nimicuri", nu vor re­nunţa la sta­bi­li­tate şi statut. Plus că ei intuiesc că, spre deo­se­bire de femei, cărora le creşte cota când sunt sin­gure, un bărbat căsătorit e mai interesant de­cât u­nul nau­fragiat, singur, trist şi cu stimă de sine scăzută.

- Un lucru e cert, de suferit suferă ambele părţi. Se pare însă că o fac diferit, nu?

- Femeile îşi sună rudele, prie­te­nele, încep să ven­tileze, cer ajutor, caută sprijin. În timp ce bărbaţii se închid în ei, ridică armurile până la gât şi intră într-un soi de muţenie. Când îi întreb pe bărbaţii aflaţi în di­vorţ care vin în cabinet cine ştie de criza lor de cuplu, cel mai adesea aflu că nimeni. Nici prietenul cel mai bun, nici părinţii, nici colegii. Bărbaţii au tendinţa să ducă durerea de unii singuri.

- De ce nu povestesc bărbaţii prin ceea ce trec?

- Pentru că le e foarte ruşine. Ruşinea îi face pe bărbaţi să ţină totul sub capac, de teama ca ceilalţi să nu-i respingă. Ruşinea e una din cele mai greu de dus emoţii umane. Şi femeile o simt, dar ele au obi­ceiul sănătos să pună în cuvinte ce li s-a întâmplat, şi în momentul ăla ruşinea dis­pare. Ruşinea nu su­portă să fie pusă în cuvinte. Apoi, bărbaţii nu vorbesc şi pen­tru că iau divorţul ca pe o slăbiciune personală, ca pe un stigmat, simt că ei nu sunt destul de buni. Din păcate, ni s-a inoculat ideea asta că orice despărţire e un eşec. Or, nu e deloc aşa.

"Trăim într-o societate care nu mai tolerează deloc durerea"

În cabinetul terapeutului

 

- Cum de pentru unii o separare e o în­frân­gere, iar pentru al­ţii, este un început?

- Tocmai felul în care înfruntă şi pro­cesează această du­re­re face ca pentru unii divor­ţul să fie re­in­ventare, iar pen­tru alţii doar su­­pra­vie­ţuire. Pier­de­rea unei relaţii pen­tru cre­ierul nos­tru e un fel de moar­te psi­ho­logică. Ceea ce doa­re foarte tare la o des­părţire e că re­tră­im din nou tră­da­­rea, abandonul sau res­pin­gerea pe care am trăit-o în re­laţie cu pă­rinţii noş­tri. Pen­tru cei ale căror rupturi au început în co­pilărie, care de-a lun­gul unei vieţi au avut mai multe pierderi, du­rerea asta va fi mult mai puternică, mai co­ple­şitoare, mai dezechilibrantă. Noi, oamenii, ne naş­tem cu nevoia de a exista în relaţie. De aceea, când ne izbim de o pierdere sau de un abandon, când o valenţă e ruptă într-o parte, avem tendinţa firească să legăm alta în altă parte, să ne agăţăm de altceva. Ne e foarte frică să înfruntăm durerea asta şi ne re­fugiem în ce avem la îndemână: im­plicare ex­cesivă în muncă, implicare prea mare în sport, con­sum de al­cool sau droguri, sex oca­zional sau cum­părături fă­cute compulsiv. Dacă fugi de durere, ajungi direct în braţele depen­den­ţei.

- Din păcate, sfaturile "binevoitorilor" după un divorţ se învârt tot pe-aici: "Nu sta în casă!", "Hai la o băută!", "Ieşi cu prietenii!", "Ca­ută-ţi pe cineva!". Sunt ele chiar atât de greşite?

- Lucrurile astea nu fac decât să prelungească su­ferinţa şi perioada de recuperare. Din păcate, trăim într-o societate care nu mai tolerează de­loc durerea. Vrem să scăpăm repede de ea, să re­pa­răm ca şi cum n-ar fi fost. Nu mai avem exer­­ci­ţiul de a căuta în orice durere emoţională un sens, un înţeles, nu mai vedem lecţia de în­văţat. Or, ca să răspund la întrebarea ta anterioa­ră, doar dacă avem cu­ra­jul să confruntăm aceas­tă sufe­rin­ţă şi să o trăim, putem renaşte, ne putem rein­venta şi putem avea parte de o altă relaţie fericită.

- Gáspár, hai să vor­bim un pic mai concret. Ce înseamnă să-ţi în­frunţi durerea? Tu ce îi sfătuieşti pe pacienţii tăi?

- Să înfrunţi durerea înseamnă în primul rând să-ţi creezi un spaţiu pentru a te conecta în sigu­ranţă la propriile emoţii. Asta înseamnă să te ocupi de tine, să nu alegi să-ţi duci energia în altă parte, nici în muncă, nici în distracţii forţate. Să-ţi iei con­cediu o săptămână sau două, să-ţi duci copiii la bu­nici, dacă e cazul, să-ţi găseşti un te­rapeut şi să te co­nectezi la ceea ce simţi, să laşi durerea să iasă. Şi apoi, treptat, să încerci să în­ţelegi din ce vine toată această su­ferinţă. E fu­rie faţă de cel care te-a trădat? E an­xie­tate şi tea­mă în faţa singurătăţii? E tristeţe? E sen­timentul de vinovăţie că nu ai făcut mai mult? E ru­şine în re­laţia cu ceilalţi, la gândul că te vor judeca? Te sim­ţi rănit ? Te simţi inferior? Ţi-e milă de tine în­­suţi? Simţi dorinţa de răzbu­na­re? Eşti gelos? Emoţiile noastre pot fi foarte variate şi fiecare din ele trebuie abordată pe rând, punând-o în cu­vin­te. Da­că nu cu un psiholog, măcar cu un prie­ten bun şi inteligent. Dacă amâni confruntarea acum, mai târ­ziu, toate aceste lucruri se vor răz­buna. Du­rerea ignorată are marele talent să iasă la su­prafaţă mereu.

"Poziţionarea în rolul victimei e extrem de nocivă"

 

- Cu alte cuvinte, dintr-un divorţ ies bine cei curajoşi.

- Se reinventează cei care nu se consideră nişte victime, cei cu atitudine realistă, dispuşi să accepte că au greşit şi ei, că n-au făcut tot ce se putea face, dar care au suficientă încredere în ei, în relaţii şi în Dumnezeu, încât să ştie că viaţa îi va recompensa mai departe cu o altă relaţie bună. Trec mult mai uşor peste o despărţire oamenii care sunt convinşi că lucrurile se întâmplă cu un sens, că nicio în­tâl­nire nu a fost degeaba, cei care au o relaţie specială şi sănătoasă cu divinitatea. Oa­menii care ies cu bine dintr-un divorţ sunt cei care, mental, au scris o po­veste despre ce li s-a întâmplat şi de ce a fost nevoie să se întâlnească, ca­re au înţeles ce le-a adus bun re­laţia, ce au în­văţat fiecare despre ei înşişi, care sunt rănile lor emo­ţionale, unde au crescut şi de ce e mult mai bine să plece mai departe separat. Ieşirea sănătoasă dintr-un divorţ înseamnă să scrii sfârşitul.

- Din păcate, cel mai adesea, cel care pleacă are de înfruntat şi acuzele tuturor.

- Da, pentru că în general simpatia şi empatia se duc către cel care "şi-a luat-o", nu către cel ca­re "a dat-o". Dar realitatea mi-a arătat că şi cel ca­re decide să iasă suferă foarte mult. Uităm că nimeni nu pleacă dintr-o relaţie de bunăvoie. Cel care alege să plece dă dovadă de mult curaj, pentru că îşi asumă faptul că lucrurile nu merg bine. Există această credinţă absolut toxică la nivelul inconştientului colectiv că, dacă o relaţie n-a durat toată viaţa, sigur n-a fost iubire ade­vă­rată. Dar nu există nicio dovadă că o iu­bire care a durat 7 luni e mai puţin valoroasă ca una care a durat 60 de ani. Poziţionarea în rolul victimei este o formă de autosabotaj extrem de nocivă.

- De ce?

- Pentru că te împiedică să mergi mai departe. Dacă refuzi să te pui şi pe tine sub semnul între­bării, cultivând o atitudine de tipul "Da, dar eu am făcut ce trebuia, ştiu că am mai greşit şi eu, dar eu m-am sacrificat pentru relaţie şi nimic din ce am greşit eu nu e atât de grav încât să fi me­ritat asta!" înseamnă că refuzi să-ţi asumi partea de vină. Înseamnă că inconştient îţi doreşti ca apro­piaţilor să li se facă milă de tine, să-l aduci pe cel care a plecat înapoi sau să obţii anumite avan­­taje, să câştigi de partea ta mai multă empa­tie. Or, trebuie să dăm do­­va­dă de maturitate psi­ho­logică şi să acceptăm că am avut şi noi o con­tribuţie la co­laps. Cât timp rămâi în postura de victimă a celuilalt şi a sor­ţii, nu te poţi reconecta la pu­te­rile şi resur­sele tale. Nu te poţi aduna să mergi mai de­parte. Abia când eşti capabil să spui "Da, e foarte dureros ce mi se întâm­plă, mi-aş fi dorit să nu se întâmple ni­ciodată, însă nu vreau să fiu o victimă în po­vestea asta", abia atunci poţi construi, te poţi reinventa, îţi poţi acorda din nou şansa la iubire.

"Copiii au nevoie de o mamă şi un tată fericiţi"

- Dincolo de fu­rie, de durere, de tris­teţea de care am vorbit, mai e şi dorul. Ce faci cu iubirea care rămâne, când nu mai poţi continua alături de persoana pe care o iubeşti?

- Pot să spun ce ar fi mai bine să nu faci: nu-l suna cu disperare, nu-l copleşi cu sen­ti­mentele tale, nu-i umple căsuţa de mail-uri, nu-l ur­mări obsesiv pe reţelele de socializare. Mai degrabă, urează-i în gând să fie fericit. Compune-ţi un soi de rugăciune, de mantră în care să-i doreşti ca uni­versul să-i aducă tot ce e mai bun, iar tu asu­mă-ţi respon­sabilitatea de a avea grijă de propria persoană cât mai bine. Iubirea nu dispare nicio­dată. Odată ce te-ai îndrăgostit de un om, odată ce ai împărtăşit niş­te momente fru­moa­se cu el, acea persoană va a­vea un loc special în ini­ma ta pentru toată viaţa. Însă iubirea se poate transforma şi ea din iu­bire romantică în iubire prietenească, în afec­ţiune, respect şi drag de omul cu care ai trăit.

- Crezi în prietenia dintre doi oameni care au fost căsătoriţi?

- Nenumăratele e­xem­ple din cabinetul meu îmi dovedesc că ea e posibilă, mai ales aco­lo unde există şi o miză, unde cei doi au îm­pre­ună copii. Un foarte bun exemplu din lumea mondenă sunt ac­triţa Gwyneth Paltrow şi fos­tul ei soţ, Chris Martin, solistul de la Coldplay, care au devenit mult mai buni prie­teni decât erau pe vremea când erau îm­pre­ună. Ei au fost prin­tre pri­mii la ni­vel in­ter­naţio­nal care au re­cu­noscut că au beneficiat de con­siliere de cu­plu şi care au ales un divorţ con­ştient de dra­gul copiilor.

"Toate frustrările, suferinţele şi rănile nerezolvate ale unui părinte sunt preluate de copii, cu efecte dintre cele mai triste pe termen lung"

Un psiholog cu "lipici" la public

 

- Copiii au nevoie de o mamă şi de un tată. Oa­re nu e mai bine să rămâi în relaţie până când ei cresc suficient de mari?

- Copiii au nevoie de o mamă şi de un tată fericiţi, la care să aibă acces, o mamă şi un tată care să fie bine în pielea lor, nu neapărat de o ma­mă şi un tată care să locuiască împreună. Eu am crescut într-o familie în care ai mei s-au des­părţit şi reîmpăcat de mai multe ori. Cred că, dacă tata nu ar fi murit, dansul ăsta al separării şi împăcării ar fi durat la nesfârşit. Mama ne-a îm­povărat tot timpul spunân­du-ne: "M-am re­căsătorit pentru voi!". Dar cel mai grav nu e asta, ci faptul că, datorită acelor alegeri pe care mama le-a făcut atunci, ea nu a mai fost niciodată fericită. Şi asta mă doare al naibii de mult. Adul­ţii uită adesea că unul din cele mai importante lucruri pentru un copil e să-şi vadă părinţii feri­ciţi. Numai aşa se poate simţi liber. Nefericirea unui părinte e o povară, o durere uriaşă pe care o porţi cu tine toată viaţa. Toate frustrările, suferinţele şi rănile nerezolvate ale unui părinte sunt preluate de copii, cu efecte dintre cele mai triste pe termen lung. De cele mai multe ori, co­piii nu sunt decât o scuză pentru laşitatea şi frica părinţilor de a-şi înfrunta problemele.

- Gáspár, ce facem după ce partea mai du­reroasă a crizei a trecut? Cum mergem mai de­par­te?

- Transformând durerea pier­derii în altceva şi făcând loc pentru nou în vieţile noastre. Sunt oameni care se înscriu la cursuri de dans, alţii care se apucă de sport, care se reconvertesc pro­fesional sau se reapucă de studii. Am o pacientă care abia după divorţ şi-a adunat cu­rajul să facă un împrumut la ban­că şi să-şi cumpere un apar­ta­ment. Până atunci, i se păruse de neconceput. Unii decid să-şi dea examenul de şofat, alţii aleg să călătorească, să facă toate acele lucruri pentru care nu şi-au găsit timp. Ul­tima mea des­părţire s-a în­cheiat prin faptul că am scris o carte şi asta m-a aju­tat foarte mult. Imediat după di­vorţ, primele gânduri ale celor care vin la terapie sunt sumbre "Niciodată n-o să mai pot iubi la fel!", "N-o să mai găsesc o femeie la fel de deş­teaptă ca ea", "Unde mai dau eu de cineva la fel de bun la pat?". Dar expe­rienţa mi-a arătat şi că rănile se vindecă întotdeauna şi că aceiaşi oameni ajung să cunoască iar dra­gostea şi să fie din nou fericiţi.

- Spuneai că tu însuţi ai trecut recent printr-o separare. Tu cum duci des­păr­ţirile? E mai uşor pentru un psiholog care înţelege totul?

- Omul Gáspár György şi te­ra­peutul Gáspár György sunt per­soane diferite. Faptul că sunt un terapeut bun nu înseamnă că sunt şi un partener foarte bun. Şi eu sunt parte dintr-un proces în care vindec lucruri la mine, şi eu pot fi la fel de ne­putincios, fricile şi vinovăţiile despre care vor­besc le-am simţit pe pielea mea. Acum doi ani, când m-am despărţit, mi-a fost la fel de greu ca oricui alt­cuiva, dar deşi mecanismul meu de apărare, ca al multor bărbaţi, e să mă retrag şi să mă izolez, n-am mai făcut greşeala asta. Am vorbit cât am putut de des despre ce trăiam, m-am lăsat ajutat şi de te­rapeuţi, şi de prieteni şi am depăşit cu bine mo­mentul. Ce pot să spun e că a fost prima mea relaţie care s-a încheiat într-o ma­nieră civilizată. Atunci am realizat că o despăr­ţire nu e un eşec. Cred, de altfel, că iubirea noas­tră a fost la fel de sinceră ca a altor oameni care trăiesc alături o viaţă întreagă şi mor îm­preună. Doar că a durat mai puţin.

- Există şi părţi bune într-un divorţ? Tu, unul, ce ai căştigat din toate despărţirile tale?

- M-am câştigat pe mine. După fiecare des­părţire, m-am conectat un pic mai bine la cine sunt şi ce vreau cu adevărat. Din fiecare relaţie am ieşit altfel decât am intrat. E drept, cu sufletul un pic mai ciuruit, dar mai luminos şi mai îm­păcat, capabil să iubesc mai bine şi mai mult. Sen­sul existenţei noastre pe pământ e să învăţăm să trăim unii cu alţii şi să iubim. Ci­ne poate spune că suntem în stare să o facem într-o relaţie, în două sau în cinci?

 

• Dia Radu

 

Povestea unei iubiri interzise - Elena Văcărescu şi Principele Ferdinand

Ferdinand, după venirea în România

 

- Şedinţe de spiritism cu voci ciudate prevestind viitorul, mizanscene pline de romantism, bârfe de Palat, complicaţii politice la cel mai înalt nivel, conflict deschis în familia regală a României, lacrimi şi dispe­rare... O întreagă cavalcadă de nenorociri, pornite de la o idilă nevino­vată: iubirea tânărului Principe Ferdinand, moştenitorul Coroanei, pen­tru domnişoara de onoare a reginei Elisabeta, Elena Văcărescu, o tână­ră poetesă de neam boieresc. Dar România se pregătea să joace un rol important pe marea scenă a lumii şi avea nevoie de o regină europeană, pe care regele Carol I a impus-o cu mână de fier -


Un scandal cât Europa de mare

Ziarele de scandal din Europa erau, pe atunci, la final de secol XIX, mai ceva ca în zilele noas­tre! Doamne fereşte să ajungi la mâna lor! Zvo­nurile de la Palat s-au răspândit numai­decât prin Capitală, în pasul ţopăit al copiilor ce împărţeau gazete strigând, cu glasuri înalte cât literele din titluri, ştirile de pagina întâi. Veştile au ajuns imediat la Viena, la Berlin şi la Frank­furt. La Pa­ris, "L'Écho" face senzaţie cu noută­ţile sale alar­miste: căderea dinas­tiei germane de la Bucureşti e iminentă, Regina Elisabeta ur­mează să fie de­clarată nebună, iar Elena Vă­cărescu, protejata Re­ginei şi logodnica tânărului Principe Ferdinand, e în pragul sinuciderii. De la Paris, ştirile trec repede Canalul Mânecii, iar "şocanta" afacere amoroasă de la Bucureşti ajun­ge la urechile celei mai puternice suverane a lumii, Regina Victoria. De la Londra, unde mai apăreau, pe lângă ziare, şi alţi "informatori" de la Bucureşti, marea Re­gină întoarce bârfa înapoi, pe continent, într-o scrisoare adresată fiicei sale mai mari, Vicky, îm­părăteasă în Ger­mania: "Aflu că domnişoara Elena Văcărescu e foarte intrigantă şi că o are pe Regina Elisabeta la degetul cel mic. Eu con­sider că Elena nu-i nici frumoasă, nici foarte rafinată şi mă în­do­iesc profund că Principele Ferdinand ar putea fi îndragostit de ea. Dar, cum este puţin izolat şi nu are posibilitatea să cu­noas­că alte doam­ne, a căzut sub influenţa Eli­sa­betei... Nimeni nu vrea ca viitoarea Regină să fie aleasă din rândurile familiilor româ­neşti", dă verdictul Victoria, care avea interesul ei în toată poves­tea: nepoata sa favorită, Maria, avea nevoie de-un peţitor de rang. Veştile de la Bu­cu­reşti nu erau deloc încurajatoare... Dar pers­pectiva unei căsătorii între Principele Ferdi­nand, anu­me chemat din Germania ca să ducă mai departe ambiţio­sul proiect dinastic al un­chiului său, Re­gele Carol, cu o fiică de boieri români, nu suna bine nici în ţară. Ziarele de bulevard, care aveau de mâncat o pâine bună de pe urma acestei poveşti, vu­iesc de ecou­rile amorului in­terzis din­tre "Nan­­do", cum era alintat Fer­di­nand în familie, şi tânăra bo­ieroaică româncă...

Fata despre care vorbeşte toată lumea

Elena în tinereţe

 

Elena Văcărescu, fetişcana care îi inflamase simţirile prin­ţului Ferdinand, nu era, totuşi, necunoscută în Occident. La 22 de ani debutase în forţă în literatura universală. Volumul său de versuri, "Chant d'Au­rore" ("Cântecele zorilor"), pri­meşte prestigiosul premiu al Aca­demiei Franceze, iar bă­trâ­nul Victor Hugo ţine morţiş să o cunoască pe româncă. Ele­na îi prezintă, emoţionată, un poem din prima sa carte, iar Hugo o înnobilează cu cuvinte alese. Debutul promiţător al copilului-minune şi aprecierea ei de către mari nume ale lite­raturii fac să curgă multă cer­neală pe malu­rile Dâmbo­viţei. Născută în ce­lebra familie a boierilor Văcă­reşti, Elena se bucură de o edu­caţie aleasă, cu guvernantă bri­tanică şi cu pro­fesori particulari la mai multe discipline. Titu Maiorescu şi Vasile Alecsandri văd de tim­puriu ce stofă are fata şi-i în­deam­nă pe părinţi să o trimită la studii în străi­nă­tate. La Paris, Elena urmează cursuri de filo­sofie, estetică şi istorie şi se remarcă încă de la primele încercări literare. Urmaşă a faimoşilor poeţi Vă­că­reşti, cunoscuţi, şi ei, dincolo de ho­tare, Elena Văcărescu atrage imediat atenţia Reginei-poete Elisabeta, soţia lui Carol I. Antu­rajul artistic creat de regină atât în Bu­cureşti, cât şi în saloanele Palatului de la Sinaia era atât de con­formist, încât verva Elenei e repede re­marcată şi, în 1888, la doi ani de la ma­rele său suc­ces francez, fata primeşte propunerea de a deveni domnişoară de onoare a reginei. "Mă­runţică, bru­ne­tă, cu ochi fini, pe ju­mătate închişi, cu gura bine contu­rată, faţa puţin rotundă. Un pic grăsuţă, cu aer mai de­grabă inte­ligent decît tan­dru şi nici urmă de sen­zualitate în expresia ei", sună un ma­liţios portret de epocă.

Spiritism în budoar

 

Fără a fi frumoasă, Elena e pur şi simplu scli­pitoare! Are un fel de a fi care îi intră imediat la inimă Elisabetei. Mămoasa Regină, căreia des­tinul îi luase singurul co­pil, pe Principesa Maria, la nu­mai 4 anişori, o adoptă numaidecât pe Elena şi îi dă un nume de alint pe măsură, "Mi­cuţa mea", la care "Micuţa" îi răs­punde, spre con­sternarea generală a Curţii, cu "Regina mea". Zi după zi, Elena câştigă încre­derea absolută a Elisabetei, care o cheamă până şi la şedinţele sale secrete de spiritism, pe care le ţinea în budoarul său, cât mai departe de ochii şi urechile "spio­nilor" Regelui Carol. De aici începe toată nebu­nia! Elena Văcărescu se do­vedeşte a fi un me­dium nemaipomenit: cade re­pede în som­nul uşor al prezicerii şi perorează cu orele, spre fascinaţia Reginei. Budoarul Elisa­betei se umple, dintr-oda­tă, de spirite care mai de care mai stra­nii. Spiritul micuţei Principese Maria se întoarce şi el de din­colo de mormânt, vorbindu-i mamei sale, ore întregi, prin inter­mediul Elenei. Legă­tura dintre Regină şi Elena e mai strânsă cu fie­care şedinţă de spiritism. Treptat, extraordinarele transe ale Elenei trec de la filosofie, poezie şi intrigi poli­tice, la premo­niţii sentimentale. Nici că se putea un teritoriu mai potrivit pentru firea visătoare a Reginei! Într-una din zile, unul dintre spirite, un fost rege al Por­tu­galiei, îi şopteşte su­veranei - nici mai mult, nici mai puţin! - decât că nepotul său, Prin­cipele Ferdinand, e îndrăgos­tit lulea chiar de "medium", de Elena Văcărescu! Reginei nu-i vine să creadă aşa ceva! Într-adevăr, Principele era destul de apropiat de Elena, îl fas­cinau conver­sa­ţiile cu ea, dar Regina nu obser­vase nimic mai mult de atât... In­sistenţa spiritelor ce grăiau prin domnişoara sa de onoare o pune pe gânduri pe Elisabeta, care, observând mai atent, rea­lizează că, într-adevăr, tânărul moşteni­tor al tronului asculta cu mare pio­şenie lecturile Elenei, petre­cute în prezenţa celorlalte dom­ni­şoare de onoare. De-acum, pen­tru Elisabeta e limpede: aces­ta e semnul unei pasiuni pe care ea o ignorase!

Logodna secretă

Regina Elisabeta, la vârsta "Afacerii Văcărescu"

 

Complet subjugată de spiri­tele din budoar, romantica Re­gină a României vede în vocile "de dincolo" semne ale desti­nului, care aştep­tau de la ea să le sprijine întru împlinire. Până la urmă, ce putea fi mai frumos de-atât: o iubire pură, între cea mai sclipitoare şi mai talentată dintre domnişoarele sale de onoare, o fată de-a locului, din os nobil, românesc, şi tânărul Principe ales să ducă mai departe jură­mântul faţă de ţară al Regelui Carol? Regina face tot ce-i stă în putinţă să-i ţină cât mai mult aproape pe cei doi tineri dragi sufletului ei. Îi soarbe din priviri când îi vede împreună pe "Micuţa" şi pe "Nando"! Omniprezent la curtea regală, fotograful Reginei Elisabeta surprinde pentru eternitate o astfel de ipostază. E, în foto­grafia asta, toată esenţa poveştii de iubire dintre Elena şi Ferdinand! Îmbrăcat elegant, în unifor­mă de ofiţer, cu cizme lu­cioase până sub ge­nunchi, firavul şi emotivul Principe e cufundat în lectura unei poezii a Elenei. Peste masă, stăpână pe situa­ţie, impetuoasa Elena îşi aşteaptă răbdător, într-un jilţ de principesă, complimentele.

Budoarul Reginei, scena faimoaselor şedinţe de spiritism

 

Deasupra lor, în picioare, Regina "pozează" în stilu-i binecu­noscut. Priveşte parcă în viitorul prezis de spirite, ochii săi senini, pătrun­zători, trec dincolo de obiectivul aparatului foto. "Cât sunt de fru­moşi!", pare să-şi spună Regina, trăind cumva, prin povestea lor de iubire, povestea romantică de care ea nu a avut parte, alături de mi­litărosul şi taciturnul Carol... Re­gina e tot mai încredinţată că între Nando şi Elena e ceva serios, mai ales că spiritele din budoar devin, pe zi ce trece, tot mai insistente. Fără să se mai gân­dească la po­si­bile consecinţe, fără să-i dez­vă­luie, măcar voalat, ceva lui Carol, Regina face ceea ce simte că tre­buie să facă. Dă glas "vocilor" şi organizează, cu neîntrecutul ei ta­lent în mizanscene de Pa­lat, o fa­buloasă lo­god­nă secretă. "O poe­zie!", exclamă secretarul Reginei, când află de la aceasta toate detaliile evenimentului. "Obo­­sită, într-o di­mi­neaţă, domnişoara Văcă­rescu s-a întins pe divanul dintr-un ungher al biblio­tecii şi a aţipit imediat. O clipă mai târziu, ca din întîmplare, Prin­cipele a deschis uşa. Regina i-a făcut semn, ducându-şi ară­tătorul la buze, astfel încât să n-o tulbure din somn pe copila adormită. Foar­te emoţionat, Fer­dinand s-a aşezat lângă divan. De îndată, Elena, care dor­mea, a murmurat uşor:
- Nando, Nando! E blond, are ochii albaştri. Vino, Nando!
Această chemare irezistibilă l-a convins pe Fer­dinand. A îngenuncheat şi a luat-o pe Elena de mână.
- Nando, spuse iar Elena. Şi se trezi.
- Iată-mă, răspunse el. Mă accepţi?
- Deci nu visam, spuse Elena.

Şi, printre lacrimi, se promiseră unul al­tuia...".

Ultima noapte de dragoste...

Regina Victoria a Marii Britanii

 

Lascăr Catargiu, unul dintre opozanţii vehemenţi ai căsătoriei dintre Elena şi Ferdinand

 

Dar bucuria logodnei nu putea fi deplină nici pentru tinerii îndră­gostiţi, nici pentru celebra lor "na­şă". Căsătoria nu putea fi dusă la bun sfârşit fără acordul familiei din Germania a lui Ferdi­nand şi fără acordul lui Carol, de bună seamă. Mai complicat: nici Carol nu putea decide de capul lui, fără să aibă, la rându-i, acceptul miniş­trilor săi... Ferdinand nu îndrăzneşte să des­chidă subiectul în faţa unchiului său, Regele Carol, şi tergiversează sub scuza că trebuie să-i mărtu­risească mai întâi tatălui său, în Ger­mania, iubirea pentru Ele­na. În­tre timp, la Roma, unde tatăl Elenei e ambasador, familia Văcărescu nu mai poate de nerăb­dare. "Orgo­lioasa doamnă Văcă­rescu, asaltată de scri­sorile fiicei sale, a vrut chiar să fugă la Si­naia, spre a-şi saluta ginerele. Trebuia cal­mată şi i se recomanda răbdare, discreţie şi prudenţă", povesteşte unul dintre biografii Reginei Elisa­beta. Forţându-l să acţioneze, Elena se comporta atât de familiar cu Fer­dinand în faţa celorlalţi membri ai anturajului regal, încât lumea avea impresia că Regele Carol e de acord cu relaţia dintre cei doi tineri şi, de fapt, doar se preface că nu ştie de ea. O vizită în Muscel a între­gului alai regal e o ocazie perfectă pentru Elena şi Nando să petreacă momente de neuitat împreună. Cei doi vizitează Rucă­rul, defileul Dâmbo­vi­cioarei, intră prin peşteri, ies pe la Pajura... Pro­fită de complicitatea "naşei", pentru a fura pen­tru ei fiecare secundă în care se pot pierde de grup, pentru a rămâne singuri, pentru a-şi reîn­noi, în fereala pădurii de mesteceni şi anini, jurământul făcut în biblioteca de la Palat. Tră­iesc fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima! Mo­mentul mărturisirii nu mai poate fi amânat nici măcar o zi, dar până atunci, până la înfruntarea realităţii, Elena şi Nando trăiesc fericiţi în lumea lor de poveste, însufleţită de spiritele din bu­doarul Reginei...

... întâia noapte de război

Regina Elisabeta, în exilul de la Wied, alături de bătrâna sa mamă

 

Ciudăţenia face ca Regele, pus pe neaştep­tate în faţa întregii tevaturi, să nu se opună, ba chiar să îşi arate sim­patia faţă de Elena. Dar imediat ce alaiul a­junge la Bucureşti, lu­crurile se precipită. Chemat în audienţă ca să fie pus şi el la cu­rent, oficial, cu logod­na dintre Elena Văcă­rescu şi Prin­cipele Ferdinand, premierul Lascăr Catargiu are o reacţie antologică:
- Majestate, aiasta nu se poate!, sună re­plica marelui om poli­tic conservator. Vocea lui Catar­giu era, de fapt, vocea tuturor li­de­rilor politici de la Bucureşti, care se temeau că ascensiunea în casa regală a unei familii boiereşti din ţară ar fi reaprins vechile dispute politice interne şi ar fi ruinat, până la urmă, însăşi ideea pentru care cu toţii acceptaseră ca România să fie condusă de un domn străin.

Elena Văcărescu, mediumul Reginei Elisabeta

 

- Eu, Maiestate, a insistat Catargiu, nu spun că Prinţul nu poate lua în căsătorie pe domnişoara Văcărescu, o poate lua, însă în cazul aista, trebuie să rămâie un simplu par­ticuler.
Regele Carol nu ia o de­cizie pe moment. Regi­na insistă pe meritele şi pe calităţile fetei, chiar pe faptul că era româncă, iar Regele ţine prea mult la Ferdinand ca să-i refuze fericirea. Trăise el însuşi în tinereţe o poveste de iubire cu care familia sa nu a fost de acord şi ştia ce trebuie să fie în sufletul nepotului său. Îşi lasă un timp de răgaz, dar reacţia societăţii e mai vehementă decât se aştepta. Vii polemici se nasc în gazetele româ­neşti, iar de la ele, în presa din Europa întreagă. Trecutul şi prezentul familiei Elenei sunt întoarse pe toate părţile prin ziare, în vreme ce de la Sigmaringen vine refuzul familiei lui Ferdinand faţă de căsătoria cu Elena. Orbită de iubire, Elena invocă acte străvechi ce susţineau că Văcăreştii proveneau din vechii duci ai Făgăraşului. Totul în van, ni­meni nu deţinea documentele cu pricina...

Doi pe un peron

Ferdinand şi Maria

 

Atacată din toate părţile, logodna dintre Elena şi Ferdinand e mai fragilă cu fiecare oră, cu fiecare nouă ediţie a presei mon­dene, cu fiecare nouă audienţă din biroul lui Carol, cu fiecare scrisoare ce vine la Palat dinspre casele monarhice ale Europei. At­mosfera e tot mai încordată. Regina susţine din răsputeri relaţia celor doi logodnici, Regele e tot mai iritat de situaţie. Elena trăieşte dramatic fiecare moment ce anunţă sfârşitul poveştii ei de iubire.
"Tagi Guangi mult iubit, Ferdinand scump, sunt năucită, zdrobită de durere. Nimeni nu crede în dragostea noastră, dar Dumnezeu ştie, Dumnezeu ne judecă. Mi-au luat totul, reputaţia, dragostea mea mai puternică decât viaţa, iar Regina, Re­gina este împietrită. Eu sunt terminată! Re­gele, la fel de crud şi de nedrept, el, pe care atâta l-am iubit şi l-am slujit cu credinţă. Roagă-te la Dumnezeu, Ferdinand, să nu ajung să-l dispre­ţuiesc. Dis­pe­­rarea noastră este atro­ce. Cine va avea milă de mine, de re­gină?", îi scrie Ele­na, în se­cret, lui Fer­dinand. Dar Ferdi­nand tre­buie să ple­ce ur­gent în Germa­nia. O tele­gramă tri­mi­să de la Sigma­rin­gen îl chea­mă pe Prin­cipe, de urgen­ţă, acasă. Scena des­părţirii e la fel de teatrală ca şi lo­god­na secretă. Sub pri­virile emo­ţio­nate ale Reginei, cei doi îndrăgostiţi îşi spun "La revedere!" cu ochii în lacrimi. Întreg pe­ro­nul gării din Bucureşti se opreşte înmăr­mu­rit, după care trenul por­neşte, agale, spre îndepărtata Germanie...

Elena Văcărescu, prima femeie academician din România

Elena Văcărescu, celebră în cercurile literare ale Parisului, în anii interbelici

 

După "Afacerea Văcărescu", Elena se mută la Paris, unde desfăşoară o intensă activitate politică şi literară. În perioada Primului Război Mondial, militează, din capitala Franţei, pentru realizarea Marii Uniri. În 1919, este numită de către Regele Ferdi­nand, secretar general din partea României, pe lângă Societatea Naţiunilor. Pentru meritele sale, guvernul francez îi decernează ordinul Ca­valer al Legiunii de Onoare. În anul 1925, Elena Văcărescu devine membru de onoare al Academiei Române - prima femeie din România care a beneficiat de acest titlu. Moare la Paris, la 17 februarie 1947, şi este înhumată în cripta familiei Văcăreştilor, din cimi­tirul Bellu. Nici memoriile sale, nici alte documente nu atestă că ar mai fi avut vreo poveste de dragoste după eşecul logodnei cu Principele Ferdinand.

Exilul Reginei Elisabeta

Regina Elisabeta alături de nepoţii dăruiţi de Maria şi Ferdinand

 

Imediat după plecarea în Germania a lui Fer­dinand, Regina Elisabeta, slăbită şi depri­mată după toate cele întâmplate, pleacă şi ea din ţară, la Veneţia, să se odihnească şi să-şi vadă de sănătate. E însoţită de un mic alai, din care nu putea lipsi "Micuţa" Elena. De acolo, din Italia, cele două încearcă cu disperare să dea de Fer­dinand. De teamă că serviciile se­crete româneşti vor intercepta scrisorile trimise prin poştă, Regina roagă nişte interpuşi să-l viziteze pe Ferdinand la Sigmaringen. Dar ambii soli se întorc fără nici un răspuns din partea Principelui. Într-un final, forţată de Re­gele Carol, Elena părăseşte anturajul Reginei Elisabeta, cu care nu se va mai vedea nicio­dată, în ciuda insistenţelor suveranei. De la Veneţia, Elisabeta se va muta la Wied, acasă la familia ei, într-un lung exil, care va dura mai bine de doi ani, timp în care Carol reuşeşte să-l însoare pe Ferdinand.

Maria, Regina lui Ferdinand

Pentru a evita posi­bile com­plicaţii ulteri­oare, Regele Carol s-a străduit să-i gă­sească re­pede o soţie tânăru­lui Principe Ferdinand. Şi a dat peste una dintre cele mai bune partide ale mo­mentului, frumoasa Ma­ria de Saxa-Co­burg şi Gotha, "Missy" pen­tru in­timi, nepoata favo­rită a Reginei Victoria a An­gliei: Regina Maria, cum o ştim noi azi. Fer­dinand şi Maria vor conduce ţara în timpul Pri­mului Război Mondial şi vor fi încoronaţi ca regi ai Ro­mâniei Mari, la Alba Iulia, în 1922.

*Articol documentat pe baza vo­lumelor: "Carmen Sylva", de Gabriel Badea-Păun, "Jurnalul" Regelui Carol I şi "Jur­nalul de răz­boi" al Reginei Maria

***

Distribuie FacebookTwitterGoogle+E-mail

*Sinaia*
*25 decembrie 1925*

*Ce aș putea să-ți spun, Carol, fiul meu? Ce poate să-i spună o mamă fiului
său atunci când îi străpunge inima pentru a doua oară? Aveai totul: o țară
care avea nevoie de tine, o muncă măreață înaintea ta, un viitor mare, un
cămin fermecator, o soție bună și frumoasă, un copil de adorat, părinți
care te iubeau și cărora ai fi putut să le fii mâna dreaptă. Părinți care
merg spre bătrânețe, care și-au dat viața pentru o misiune pe care tu
trebuia să o completezi. Renunți la toate acestea, le fărâmi în bucăți, le
zvârli deoparte ca pe niște lucruri de aruncat. Și pentru ce? Încerci să te
înșeli singur, pe noi și pe alții cu vorbe goale. Le faci imputarea că n-au
încredere în tine, că n-au înțelegere pentru nevoile tale omenești și nu-ți
recunosc străduințele. Știi că ai avut mai mult decât ți se cuvenea din
lucrurile bune ale acestei lumi. Ai avut mai mult decât partea ta de
dragoste, de îngăduință, bani, prestigiu, încredere și, dacă n-ai avut încă
destul, este fiindcă nu ai voit-o, fiindcă ai preferat pe lăudatorii goi și
lipitori în locul celor care, dorindu-ți binele, s-au ridicat în fața
primejdiei ca să strige: “Ia seamă!”, pentru că te iubeau mult, pentru că
aveau încredere în viitorul tău, fiindcă voiau să facă din tine un om.*
*Care dintre noi nu a fost silit uneori în viață să asculte rațiunea, să
urmeze un sfat aspru, să renunțe la ceva, să sacrifice o parte din cele mai
scumpe dorințe? A iubi adânc nu înseamnă a merge orbește după ceea ce omul
poate să dorească într-un moment de înnebunire. A iubi înseamnă să încerci
să țintuiești pe cel pe care-l iubești în drumul drept, să încerci să-l
ajuți să trăiască așa cum trebuie, să se facă un om de onoare și folositor,
să încerci să-l încurajezi să accepte partea sa de durere, ca și partea de
muncă și de plăcere. *
*Cum ți-am spus-o în ultima noastră întâlnire tristă de la Sinaia, ceea ce
nu pot întelege la tine este concepția ta de viață. Care este concepția ta
asupra datoriei? Asupra dragostei? Dragostea este pentru tine numai o
îngăduință către tine însuți, numai lăsarea în voia năvălirilor de
instincte împinse până la disprețul satisfacerii și uitării imediate. Nu
este în codul tău nici o credință, nici o stăpânire, nici un sentiment al
datoriei, nici o cinstire a cuvântului dat, nici o mărginire a moralei,
nici un drum drept pe care să vrei să-l urmezi, nimic, absolut nimic? Nici
un ideal, nici un vis al viitorului? Numai să te lași pradă pasiunilor care
plutesc în jurul tău? Atunci, fiul meu, ai dreptate să pleci; atunci nu ne
putem înțelege. Vorbim o limbă deosebită. Atunci, în realitate, nu ești
demn să fii așezat în fruntea altora, să fii ales șef al unui popor care
are nevoie de un conducător capabil de sacrificii, de un om care să-l
iubească îndeajuns pentru a se învinge pe el însuși din dragoste pentru
popor. Dacă nu recunoști nici o datorie, nici o credință, nici o obligație,
atunci, într-adevar ești nedemn să porți făclia. *
*Erai aici folositor la toate și tuturor: erai născut pentru o moștenire
glorioasă. Și acestea toate le arunci oamenilor în față. Și pentru ce? Și
pentru cine? *

*Erai odată un drag copilaș cu părul de aur, băiatul nostru, băiețelul
țării “cel dintâi născut român”, primul lor copil. Erai nădejdea noastră,
comoara noastră și bucuria viitorului nostru. Erai ca Mihai, un băiețaș cu
bucle de aur. Și l-ai părăsit pe Mihai. *
*Către soția ta, către mama ta, nu spui nici un cuvânt. Pentru el nu
trimeti o îmbrățișare. Îl părăsești, îl azvârli din viața ta și, odată cu
el, pe dulcea ta tovarășă pe care juraseși să o iubești, să o cinstești și
să o protejezi. Nici un cuvânt ca să ne ceri să ne ocupăm de el. Nici un
cuvânt ca să-l apropii de inima țării. A țării pe care ai trădat-o. Nici un
cuvânt de iubire sau recunoștință pentru tatăl tău care a fost așa de
aproape de moarte în primăvară, nimic ca să micșorezi loviturile groaznice
pe care i le-ai dat laș, în aceste ceasuri pline de primejdie. Nici un
cuvânt de amintire, de iubire, de recunoștință, de fidelitate. Numai
imputări: că n-ai fost înțeles și că n-ai fost ținut în seamă. *
*Carol, fiul meu, aceasta este urarea de despărțire a mamei tale: ca să nu
îți poți da seama niciodată cât de hidos este actul pe care l-ai săvârșit
și în ce chip îngrozitor și neomenos ai făcut ceea ce ai făcut. Lumea este
mare, sunt mulți rătăcitori pe pământ, mulți nelegiuiți, fii rătăcitori. Te
duci printre ei. Întoarce-ți privirea, spre cine și cu cine?! Nici eu, mama
ta, nu o știu. Crezi că poate să fie pentru tine o fericire adevărată,
chiar dacă pe noi ne părăsești, chipul păcatului încoronat în șuvițe roșii?*
*Am încercat odată să te opresc. Am crezut odată că ceva din băiatul cu păr
de aur trăia încă în tine, primul meu născut, ceva care era ca Mihai de
astăzi și care ar fi rămas în tine, ceva care ar fi putut să slujească
această țară pe care noi o construim, ceva adevărat, ceva care să fi fost
încă fiul meu. Atunci m-am ridicat că o tigroaică, apărându-și puiul
îndârjită și luptând cu o lume plină de ură, din dragoste pentru tine,
Carol, pentru că mai credeam în tine. Astăzi deschid mâinile amândouă și le
găsesc goale, goale de orice credință. Dacă socotești că viață îți
datorează totul și că tu nu-i datorezi nimic în schimb, atunci, Carol,
băiatul meu, faci mai bine să pleci. Desigur, nu ești demn de misiunea pe
care ți-o încredințase Dumnezeu. Nu ești demn să fii un om printre oameni.
Nu ești demn să fii soț, părinte și fiu. *

*Și acum, la despărțire, nu-ți spun decât atât: Carol, oricât de nesfârșită
ar fi lumea, inima unei mame este cu mult mai mare și, chiar sfâșiată în
bucăți, zdrențuită într-atât că nu mai este decât o rană sângerândă, o vei
găsi, încă bătând pentru tine, până în ultimul ceas. Când vei avea nevoie
de ea, adu-ți aminte de aceasta, Carol, și, pentru băiatul cu șuvițele de
aur, care a fost altădată al meu, te îmbrățișez pentru ultima oară și pe
frunte îti dau, Carol, ultimul sărut de mamă. *
*Drumurile vieții sunt lungi și numeroase, Carol, și dacă eu, Regina,
trebuie să te zvârl din mine, inima mea te va aștepta totuși la capătul
fiecăruia dintre aceste drumuri, fiindcă, fiul meu, Carol, cred că va veni
într-o zi ceasul negru când ai să plângi singur, părăsit de toți, așa cum
tu i-ai părăsit pe toți. *
Primit de AMPRESS de la Prof. Ioan Bocioacă, Vălenii de Munte

Distribuie FacebookTwitterGoogle+E-mail

*Sinaia*
*25 decembrie 1925*

*Ce aș putea să-ți spun, Carol, fiul meu? Ce poate să-i spună o mamă fiului
său atunci când îi străpunge inima pentru a doua oară? Aveai totul: o țară
care avea nevoie de tine, o muncă măreață înaintea ta, un viitor mare, un
cămin fermecator, o soție bună și frumoasă, un copil de adorat, părinți
care te iubeau și cărora ai fi putut să le fii mâna dreaptă. Părinți care
merg spre bătrânețe, care și-au dat viața pentru o misiune pe care tu
trebuia să o completezi. Renunți la toate acestea, le fărâmi în bucăți, le
zvârli deoparte ca pe niște lucruri de aruncat. Și pentru ce? Încerci să te
înșeli singur, pe noi și pe alții cu vorbe goale. Le faci imputarea că n-au
încredere în tine, că n-au înțelegere pentru nevoile tale omenești și nu-ți
recunosc străduințele. Știi că ai avut mai mult decât ți se cuvenea din
lucrurile bune ale acestei lumi. Ai avut mai mult decât partea ta de
dragoste, de îngăduință, bani, prestigiu, încredere și, dacă n-ai avut încă
destul, este fiindcă nu ai voit-o, fiindcă ai preferat pe lăudatorii goi și
lipitori în locul celor care, dorindu-ți binele, s-au ridicat în fața
primejdiei ca să strige: “Ia seamă!”, pentru că te iubeau mult, pentru că
aveau încredere în viitorul tău, fiindcă voiau să facă din tine un om.*
*Care dintre noi nu a fost silit uneori în viață să asculte rațiunea, să
urmeze un sfat aspru, să renunțe la ceva, să sacrifice o parte din cele mai
scumpe dorințe? A iubi adânc nu înseamnă a merge orbește după ceea ce omul
poate să dorească într-un moment de înnebunire. A iubi înseamnă să încerci
să țintuiești pe cel pe care-l iubești în drumul drept, să încerci să-l
ajuți să trăiască așa cum trebuie, să se facă un om de onoare și folositor,
să încerci să-l încurajezi să accepte partea sa de durere, ca și partea de
muncă și de plăcere. *
*Cum ți-am spus-o în ultima noastră întâlnire tristă de la Sinaia, ceea ce
nu pot întelege la tine este concepția ta de viață. Care este concepția ta
asupra datoriei? Asupra dragostei? Dragostea este pentru tine numai o
îngăduință către tine însuți, numai lăsarea în voia năvălirilor de
instincte împinse până la disprețul satisfacerii și uitării imediate. Nu
este în codul tău nici o credință, nici o stăpânire, nici un sentiment al
datoriei, nici o cinstire a cuvântului dat, nici o mărginire a moralei,
nici un drum drept pe care să vrei să-l urmezi, nimic, absolut nimic? Nici
un ideal, nici un vis al viitorului? Numai să te lași pradă pasiunilor care
plutesc în jurul tău? Atunci, fiul meu, ai dreptate să pleci; atunci nu ne
putem înțelege. Vorbim o limbă deosebită. Atunci, în realitate, nu ești
demn să fii așezat în fruntea altora, să fii ales șef al unui popor care
are nevoie de un conducător capabil de sacrificii, de un om care să-l
iubească îndeajuns pentru a se învinge pe el însuși din dragoste pentru
popor. Dacă nu recunoști nici o datorie, nici o credință, nici o obligație,
atunci, într-adevar ești nedemn să porți făclia. *
*Erai aici folositor la toate și tuturor: erai născut pentru o moștenire
glorioasă. Și acestea toate le arunci oamenilor în față. Și pentru ce? Și
pentru cine? *

*Erai odată un drag copilaș cu părul de aur, băiatul nostru, băiețelul
țării “cel dintâi născut român”, primul lor copil. Erai nădejdea noastră,
comoara noastră și bucuria viitorului nostru. Erai ca Mihai, un băiețaș cu
bucle de aur. Și l-ai părăsit pe Mihai. *
*Către soția ta, către mama ta, nu spui nici un cuvânt. Pentru el nu
trimeti o îmbrățișare. Îl părăsești, îl azvârli din viața ta și, odată cu
el, pe dulcea ta tovarășă pe care juraseși să o iubești, să o cinstești și
să o protejezi. Nici un cuvânt ca să ne ceri să ne ocupăm de el. Nici un
cuvânt ca să-l apropii de inima țării. A țării pe care ai trădat-o. Nici un
cuvânt de iubire sau recunoștință pentru tatăl tău care a fost așa de
aproape de moarte în primăvară, nimic ca să micșorezi loviturile groaznice
pe care i le-ai dat laș, în aceste ceasuri pline de primejdie. Nici un
cuvânt de amintire, de iubire, de recunoștință, de fidelitate. Numai
imputări: că n-ai fost înțeles și că n-ai fost ținut în seamă. *
*Carol, fiul meu, aceasta este urarea de despărțire a mamei tale: ca să nu
îți poți da seama niciodată cât de hidos este actul pe care l-ai săvârșit
și în ce chip îngrozitor și neomenos ai făcut ceea ce ai făcut. Lumea este
mare, sunt mulți rătăcitori pe pământ, mulți nelegiuiți, fii rătăcitori. Te
duci printre ei. Întoarce-ți privirea, spre cine și cu cine?! Nici eu, mama
ta, nu o știu. Crezi că poate să fie pentru tine o fericire adevărată,
chiar dacă pe noi ne părăsești, chipul păcatului încoronat în șuvițe roșii?*
*Am încercat odată să te opresc. Am crezut odată că ceva din băiatul cu păr
de aur trăia încă în tine, primul meu născut, ceva care era ca Mihai de
astăzi și care ar fi rămas în tine, ceva care ar fi putut să slujească
această țară pe care noi o construim, ceva adevărat, ceva care să fi fost
încă fiul meu. Atunci m-am ridicat că o tigroaică, apărându-și puiul
îndârjită și luptând cu o lume plină de ură, din dragoste pentru tine,
Carol, pentru că mai credeam în tine. Astăzi deschid mâinile amândouă și le
găsesc goale, goale de orice credință. Dacă socotești că viață îți
datorează totul și că tu nu-i datorezi nimic în schimb, atunci, Carol,
băiatul meu, faci mai bine să pleci. Desigur, nu ești demn de misiunea pe
care ți-o încredințase Dumnezeu. Nu ești demn să fii un om printre oameni.
Nu ești demn să fii soț, părinte și fiu. *

*Și acum, la despărțire, nu-ți spun decât atât: Carol, oricât de nesfârșită
ar fi lumea, inima unei mame este cu mult mai mare și, chiar sfâșiată în
bucăți, zdrențuită într-atât că nu mai este decât o rană sângerândă, o vei
găsi, încă bătând pentru tine, până în ultimul ceas. Când vei avea nevoie
de ea, adu-ți aminte de aceasta, Carol, și, pentru băiatul cu șuvițele de
aur, care a fost altădată al meu, te îmbrățișez pentru ultima oară și pe
frunte îti dau, Carol, ultimul sărut de mamă. *
*Drumurile vieții sunt lungi și numeroase, Carol, și dacă eu, Regina,
trebuie să te zvârl din mine, inima mea te va aștepta totuși la capătul
fiecăruia dintre aceste drumuri, fiindcă, fiul meu, Carol, cred că va veni
într-o zi ceasul negru când ai să plângi singur, părăsit de toți, așa cum
tu i-ai părăsit pe toți. *
Primit de AMPRESS de la Prof. Ioan Bocioacă, Vălenii de Munte

Ektoras Malo: I Teleftea Mera Tis Chronias / Hector Malot: Ultima zi din an câştigă Trofeul NexT, 2018

Luni seară, 17 decembrie 2018, la Cinema Muzeul Ţăranului, a avut loc gala de decernare a premiilor celei de-a douăsprezecea ediţii a Festivalului Internaţional de Film NexT, o ultimă ediţie ce marchează încheierea unui capitol important din povestea filmului românesc. Gala a fost prezentată de Yvonne Irimescu, directorul executiv al festivalului şi Oana Ghera, unul dintre cei doi selecţioneri ai acestei ediţii. Trofeul NexT 2018 (2.000 de euro oferiţi de Institutul Cultural Român) a revenit scurtmetrajului Ektoras Malo: I Teleftea Mera Tis Chronias / Hector Malot: Ultima zi din an, regizat de Jacqueline Lentzou, iar juriul şi-a motivat alegerea astfel: "Eliptic într-un mod subtil, amuzant, surprinzător într-un mod consecvent, acest film reprezintă o abordare proaspătă asupra unui subiect familiar: singurătatea de Anul Nou."

Premiul "Cristian Nemescu" pentru Cea mai bună regie (1.000 de euro oferiţi de Institutul Cultural Român) a mers către regizorul Diogo Baldaia, pentru filmul Miragem Meus Putos / Miraj, fraţilor, deoarece "Acest captivant studiu asupra copiilor, a adolescenţilor şi a tinerilor e o explozie. Sub o formă inteligentă, filmul e căutarea frumuseţii fiecărei clipe, tratând, cu creativitate, estetică şi pricepere, de la emoţii de mare anvergură, până la minime, fragile semne emoţionale".

Juriul a decis să acorde Premiul "Andrei Toncu" pentru Cel mai bun sound design (1.000 de euro oferiţi de Institutul Cultural Român) lui Pierre Sauze, compozitorul coloanei sonore a filmului Je sors acheter des cigarettes / Ies să cumpăr ţigări, declarând despre film următoarele: "Plecând de la emoţiile fiecărui personaj, pentru a crea anumite sunete, se naşte această naraţiune despre doi fraţi, cu o mamă, dar fără tată. Într-o casă, sălăşluiesc emoţii ascunse, care pot creşte şi pot deveni o parte dintr-un moment histrionic, însă creatorul sunetului (deopotrivă, compozitorul filmului) se îndreaptă în direcţia opusă. Sunetul serveşte drept vehiculul emoţional al unei abordări foarte sensibile, oferind acestui film ceea ce are nevoie. Absenţa poate fi rezolvată."

Ionuţ şi Călin, în regia lui Sorin Poamă, a fost câştigătorul Premiului pentru Cel mai bun scurtmetraj românesc (1.000 de euro oferiţi de Institutul Cultural Român). Juriul a hotărât să premieze "un film făcut cu o pură pasiune, ce îmbină improvizaţia cu elemente biografice, pentru a putea ilustra dinamica iubire-dependenţă a unei poveşti de dragoste."

Juriul a acordat două menţiuni speciale: una pentru un film străin - Death of the Sound Man / Moartea unui sunetist, de Sorayos Prapapan, şi una pentru un film românesc - Patul lui Procust, de Andrian Împărăţel.

De asemenea, impresionat de onestitatea, autoironia şi rafinamentul său şi de interpretarea extraordinară a protagonistului, juriul a decis să creeze un premiu special, "NexT Nesfârşit" care îi revine scurtmetrajului Iedera, regizat de Sarra Tsorakidis.

Juriul care a decis câştigătorii acestei ediţii a fost format din Andrei Gorzo (critic de film), Ivana Mladenovic (regizoare), Miguel Valverde (co-fondator şi selecţioner al Festivalului de Film IndieLisboa), Paul Negoescu (regizor) şi Aida Sosic (muziciană).

Premiul Publicului pentru cel mai bun film străin (500 de euro) a fost acordat scurtmetrajului Down There / Acolo jos, de Zhengfan Yang, iar Cadoul de Crăciun, de Bogdan Mureşanu, a câştigat Premiul Publicului pentru cel mai bun film românesc (500 de euro).

Cele patru trofee NexT au fost create de Pisica Pătrată (Trofeul NexT), Lea Rasovszky (Cea mai bună regie), Sorina Vazelina (Cel mai bun sound design) şi Ioana Branea (Cel mai bun scurtmetraj românesc).

Festivalul Internaţional de Film NexT este un eveniment organizat de Societatea Culturală NexT, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, Uniunii Cineaştilor din România şi Institutului Cultural Român.
Parteneri: Ursus, Londohome, J'ai Bistrot, Şaraiman
Parteneri media: Tananana, Ziarul Metropolis, Acoperişul de sticlă, Aarc, Liternet, Observatorul cultural, Sub25, The Institute.

Crimă fără pedeapsă - 50 de secunde

O crimă. Un fiu, singur la părinţi (de fapt, singur la părinte), îşi ucide mama. Mărturiseşte.

Un procuror care nu se grăbeşte să acuze. Vrea, mai întâi, să verifice veridicitatea mărturiei. Apoi, vrea să înţeleagă.

Mama (Diana Dumbravă) e mereu pe scenă. Alături de fiu (Alexandru Voicu) şi procuror (Lucian Iftime).

Uneori, fapte din trecut sunt re-aduse la viaţă. Pe repede înainte. Adesea, e loc doar doar pentru replica mamei. E suficientă.

Alteori, mama e o prezenţă tăcută de-a lungul vreunui monolog al fiului. Aşa cum a fost o prezenţă continuă de-a lungul întregii sale vieţi. De până la crimă. Prezenţă acaparatoare, sufocantă. Un dictator născut din cele mai bune intenţii.

Căutarea libertăţii conduce la crimă. Fiul acţionează pe deplin conştient, înţelegând că nu are nici o altă soluţie. Ucide şi îşi aşteaptă pedeapsa.

Procurorul întreabă, ascultă, raţionează. Când şi când, fragmente din propriul său trecut ies la iveală. El e, în fapt, personajul principal.

Înţelege cum stau lucrurile, înţelege rolul mamei, cel al fiului, înţelege vinovăţiile, ezită să formuleze pedeapsa. Pentru a-i refuza fiului sentimentul de eliberare pe care intuieşte că acesta îl va simţi odată cu pronunţarea sentinţei? Pentru că îl crede nevinovat, având în vedere circumstanţele? Pentru că se simte el însuşi prea vinovat pentru a ridica piatra?

Pe un text de inspiraţie dostoievskiană, montat în spirit True Detective, spectacolul 50 de secunde al procurorului-dramaturg Daniel Oltean şi regizorului-regizor Eugen Gyemant e genul de întâmplare teatrală care spune, cu blândeţe, lucruri de o teribilă gravitate.

Lucrată cu infinită atenţie la detalii, la gesturi, la obiecte, la priviri, la replici, la lumini, la semnificaţii, la tot ce formează un spectacol de teatru solid, premiera de la Sala Atelier a TNB-ului e îmbibată de un soi de frumuseţe tristă, pe alocuri resemnată, ce are totuşi puterea de a se ridica deasupra depresiei care da târcoale ca un animal de pradă etern înfometat.

Scenografia înţesată de obiecte a Mariei Nicola le dă prilejul celor trei impecabili actori să parcurgă spaţiul de joc în repetate rânduri, mereu pe alt drum, descoperind mereu alte cotloane ale scenei, ale lor, ale noastre.

În cabinetul acela psihiatric, în camera aceea de tortură, în morga aceea rece, pe marginea acelui râu însorit, un om înţelege că adevărul, dreptatea, vina, pedeapsa, piatra pot atârna, uneori, prea greu în buzunare.

Rinocerizarea, un pericol real? - Rinocerii

Teatrul Municipal "Matei Vişniec" din Suceava încheie cel de-al doilea an calendaristic al existenţei sale cu premiera unuia dintre cele mai cunoscute texte ionesciene - Rinocerii. Publicat în anul 1959, textul a cunoscut în timp numeroase reprezentări scenice, în viziuni regizorale dintre cele mai spectaculoase, depăşind spaţiul european.

Regizorul şi totodată scenograful Rinocerilor suceveni, Alain Timár, director al Théâtre des Halles din Avignon, montează pentru a doua oară în România, după spectacolul Ubu rege, realizat la Teatrul Maghiar din Cluj în anul 2011. Cu o importantă activitate atât ca regizor cât şi ca scenograf, Alain Timár a creat spectacole pe mai multe meridiane, ajungând până în Coreea de Sud. S-a întâlnit, nu o dată, cu texte aparţinând teatrul absurdului cum sunt cele ale lui Eugène Ionesco, Samuel Beckett sau dramatizarea romanului Procesul de Franz Kafka.

Aşa cum sublinia Eugène Ionesco în Note şi contranote, Rinocerii a fost descifrată, cu precădere, ca o piesă antinazistă, o piesă împotriva isteriilor colective sau a epidemiilor ce se ascund sub acoperirea raţiunii şi a ideilor. O piesă împotriva totalitarismului. Montarea lui Alain Timár prezintă o societate de consumatori într-o lume a consumului, o lume a supermarket-ului, hiperaglomerată de mărfuri. "Masele fasciste au construit un nou templu, acela al consumului cu C mare, în care divinizează puterea banului şi consumul de bunuri", mărturiseşte regizorul.

Decorul funcţional, minimalist, este reprezentat de doar câteva cuburi şi de panourile mobile (folosite şi ca ecrane), care lărgesc sau îngustează, după caz, spaţiul de joc. La început universul imaginat de Alain Timár se înfăţişează ca imaculat, podeaua, pereţii complet albi, cuburile, evident, tot albe. Un univers armonios, echilibrat, unde singura dezordine pare a fi cea din viaţa lui Bérenger. O dezordine semnalată insistent de perfectul, impecabilul său prieten - Jean, care pozează în "omul superior ce-şi face datoria."

Spre deosebire de alte montări ale acestui text, unde rinocerizarea este sugerată, mai ales, prin apariţia unui cap de animal pe trupul uman ("arătările" articulând sau nu sunete), rinocerizarea fiind mai mult o problemă a mişcărilor care devin groteşti, în spectacolul lui Alain Timár rinocerizarea se produce prin apariţia unui trup de "rinocer" cu cap uman. Corpul rinocerului este materializat într-o manieră extrem de originală, cu ajutorul unor combinezoane negre, gonflabile, care în lumină devin gri, amintind de culoarea rinocerilor reali. O mulţime obeză (o altă problemă de actualitate), care cumpără mai mult decât are nevoie, într-un univers haotic dominat de consum. Costumele sunt extrem de sugestive, comice în unele momente, cum este cel al minimalizării siluetei rinocerilor, aducând în scenă o lume fals supradimensionată, o societate "gonflată", distructibilă printr-o simplă înţepătură de ac. Cărucioarele ticsite de mărfuri alimentare şi non alimentare devin accesorii indispensabile ale rinocerilor consumatorişti, care dansează cu ele sau le împing de la unul la altul, ca într-un joc.

Tema multiplicării materiei, întâlnită în unele texte ionesciene, mobilele care ajung să îl îngroape pe Noul locatar, cadavrul care creşte progresiv şi ciupercile care invadează apartamentul din Amedeu, este prezentă şi în viziunea regizorală a lui Alain Timár, prin mulţimea de cărucioare de supermarket, din ce în ce mai pline, care se înmulţesc pe parcursul acţiunii, ajungând în final aproape să-l strivească pe singurul, pe cel din urmă om - Bérenger. Fiecare apariţie în scenă a rinocerilor este dominată de spectaculos - acelaşi motiv muzical, bine ales, fumul care inundă scena, completat de lasere.

Regizorul renunţă la unele personaje din textul ionescian în favoarea grupului rinocerilor consumatorişti, care nu numai în imaginaţia lui Daisy "cântă, dansează, sunt nişte zei". Aici aceştia au numeroase replici, delimitează spaţiul de joc mutând decorul, cântă, dansează tango.

Cu excepţia celor care interpretează personajele principale, ceilalţi actori interpretează mai multe roluri. Filozoful şi Logicianul sunt interpretaţi cu vădit farmec de actriţe, Clara Popadiuc şi Diana Lazăr, iar celebrele replici ale logicii dusă la absurd, ar putea fi înţelese peiorativ şi ca o ironie la adresa complicatei "logici" feminine. Echipa de funcţionari, formată din tineri actori remarcabili, îşi individualizează cu multă convingere personajele, chiar şi metamorfozate în rinoceri: Cosmin Panaite în Domnul Botard, Cristina Florea în Doamna Dudard, Clara Popadiuc în Doamna Boeuf, Horia-Andrei Butnaru în Domnul Papillon. Delu Lucaci figurează, cu multă feminitate, o ispititoare Daisy, femeia care oscilează între a-şi păstra umanitatea alături de Bérenger şi rinocerizarea alături de grupul care o ispiteşte cu imense acadele, de asemenea, gonflabile. Aşa-zisul prieten al lui Bérenger, Jean, capătă contur prin interpretarea extrem de nuanţată a lui Cătălin Ştefan Mîndru. Cu deosebit firesc, Răzvan Bănuţ îl întruchipează pe dezordonatul, rebelul Bérenger, singurul care reuşeşte să rămână OM. Modul în care actorul rosteşte monologul final, după ce se eliberează din mulţimea de cărucioare, sugerează incertitudinea personajului de a fi ales cea mai bună variantă - umanitatea. Regizorul evidenţiază astfel pericolul "rinocerizării", căruia este foarte posibil ca în final să îi cedăm cu toţii.

Despre Excelenţă: Riccardo Chailly şi Murray Perahia - Discurile de muzică clasică ale anului 2018

Începutul anului 2018 a adus două discuri ieşite din comun: unul prin lucrările pe care le cuprinde, altul, prin excelenţa interpretării. În prim plan: dirijorul Riccardo Chailly şi pianistul Murray Perahia.

Stravinski redescoperit după 100 ani

Unul dintre cei mai cunoscuţi compozitori ai secolului XX: Igor Stravinski. Cine putea să-şi închipuie că există o lucrare a sa, importantă, de altfel, rămasă inedită şi care avea să fie înregistrată pentru prima dată pe un disc care a apărut în 12 ianuarie 2018?

Ei bine, o asemenea lucrare există. Este opusul 5 din creaţia lui Stravinski, Chant funèbre, care după premiera din anul 1909, a fost pierdut; a fost redescoperit în anul 2015 între partiturile din arhiva Conservatorului din Sankt Petersburg. Lucrarea a fost scrisă în memoria lui Nikolai Rimski-Korsakov, stins din viaţă în anul 1908; Rimski-Korsakov a fost profesorul lui Stravinski.

Însuşi Stravinski spunea că acest Chant funèbre este cea mai importantă lucrare a sa dinainte de baletul Pasărea de foc - de altfel, până la redescoperirea acestei partituri, era un mister cum de la scriitura mai curând romantică din opusurile 1-4, Stravinski trece direct la un limbaj modern şi atât de personal, cum este cel din baletele sale atât de binecunoscute - Pasărea de foc (1910), Petruşka (1911) şi Ritualul primăverii (1913). Odată cu acest Chant funèbre, acest mister este dezlegat, pentru că această lucrare este exact veriga lipsă între primele opusuri semnate de Stravinski şi cele care l-au consacrat. Aici regăsim germenii armoniei şi orchestraţiei pe care le vom regăsi dezvoltate plenar în baletele stravinskiene.

După redescoperirea acestui Cântec funebru, lucrarea a fost interpretată în concert de mai multe ori; însă doar casa londoneză Decca a obţinut drepturile pentru înregistrarea ei în premieră mondială pe disc. Iar interpreţii aleşi au fost Orchestra Festivalului de Lucerna şi dirijorul Riccardo Chailly. O alegere oarecum surprinzătoare, însă, binevenită - această orchestră reunind instrumentişti veniţi din cele mai bune orchestre ale Europei.

Pe disc, regăsim alte 3 opusuri de tinereţe semnate de Stravinski: op.2, Faunul şi păstoriţa, un ciclu de lieduri ce o au pe mezzosoprana Sophie Koch solistă, op. 3, Scherzo fantastic şi op. 4, fantezia simfonică Foc de artificii. O alegere care permite observarea directă a evoluţiei stilului stravinskian: de la un discurs neo-romantic cu unele nuanţe impresioniste, până la ceea ce este, cred, culminaţia de pe acest CD - muzica baletului Ritualul primăverii, lucrarea emblemă a stilului stravinskian.

Putea fi riscant să abordezi o lucrare atât de dificilă ca Ritualul primăverii cu o orchestră ad hoc, care se reuneşte vara pe parcursul a trei săptămâni, cât durează Festivalul de la Lucerna, cu câteva zile de repetiţie înainte. Însă Riccardo Chailly, care din 2015 este directorul muzical al ansamblului, a riscat... şi a câştigat. Pe acest disc veţi regăsi o versiune plină de nerv şi de culoare, foarte precisă tehnic, o versiune de referinţă pentru acest opus.

Iată aşadar un disc care merită să figureze într-o colecţie: unora Stravinski li se pare greu de înţeles, însă aici vor descoperi şi un altfel de Stravinski, cu o faţă mai puţin cunoscută, şi atunci, poate că şi Ritualul primăverii va fi mai uşor de ascultat...

Discul a fost difuzat la Radio România Muzical şi poate fi ascultat oricând pe site-ul proiectului Discurile anului 2018, aici.

Murray Perahia şi excelenţa în interpretarea muzicii lui Beethoven

În 12 februarie, celebrul pianist american Murray Perahia şi-a lansat cel mai nou disc. Regăsim aici, pentru prima dată înregistrată de Perahia, Sonata Hammerklavier de Ludwig van Beethoven, unul dintre opusurile cele mai importante scrise de Beethoven pentru pian. Şi alături de aceasta, Sonata lunii.

Este impresionant să-l vezi pe Murray Perahia însuşi cum vorbeşte despre istoria interpretării sonatei Hammerklavier, cum a abordat-o prima dată la vârsta de 25 ani, cum şi-a dat seama că atunci era nepregătit şi că a tot amânat pentru mai târziu. Acest "mai târziu" a venit... după 45 ani; Murray Perahia a împlinit deja 70 ani. A studiat partitura o vară întreagă, perioadă în care nu a făcut decât acest lucru; a cântat-o în recital de câteva ori şi, în fine, a ajuns la concluzia că ar putea să o înregistreze.

Într-o lume fast-living, aşa ceva pare aproape incredibil. Să meditezi asupra unui lucru 45 ani, până te simţi pregătit să-i faci faţă: cine îşi mai asuma astăzi aşa ceva? Pare, într-adevăr, ceva rezervat doar unor puţini aleşi - iar Murray Perahia este unul dintre ei. Iar versiunea lui pentru Hammerklavier este cu adevărat sumumumul celor învăţate şi trăite de un mare pianist într-o viaţă dedicată muzicii: de la construcţie la sens, la trăire şi filosofie. Murray Perahia găseşte echilibrul perfect, acel echilibru care aduce nobleţe şi durabilitate artei, făcând-o nemuritoare.

Iar Sonata lunii se înscrie exact în aceleaşi coordonate. Sigur, contează mult şi povestea care stă în spatele a ceea ce pianistul îşi imaginează că spune muzica lui Beethoven: iar în cazul Sonatei lunii, nu prea are de a face nici cu luna, nici cu lacul Lehmann, care se spune că l-ar fi inspirat pe Beethoven. Povestea aceasta o puteţi descoperi în materialul video ce însoţeşte lansarea CD-ului.

Însă totuşi, nicio poveste nu se poate substitui muzicii însăşi: o interpretare tulburătoare tocmai prin faptul că aduce în vieţile noastre un echilibru despre care nu cred că ne mai puteam imagina că există.

Un mare pianist, versiuni antologice pentru sonatele beethoveniene. De neratat. Discul Beethoven semnat de Murray Perahia poate fi ascultat oricând aici.

Cele două discuri prezentate sunt disponibile şi în România, în magazinele de specialitate sau pe www.emag.ro.

Despre dilemele nespuse ale generaţiilor - Nu vorbim despre asta la Focus Drama, Satu Mare, 2018

Primul text prezentat în cadrul Concursului de dramaturgie Focus Drama.Ro 2018 de la Teatrul de Nord Satu Mare este cel al dramaturgului Alexandra Felseghi, Nu vorbim despre asta, adus în faţa publicului sub forma unui spectacol-lectură coordonat de Andrei Raicu şi interpretat de actori ai Teatrului de Nord (Andrei Stan, Alina Negrău, Dorina Nemeş şi Vlad Mureşan). Construită dintr-o serie de interviuri, piesa face referire la o generaţie tânără care a căutat să îşi cunoască identitatea şi să înţeleagă lumea din jur în ciuda rapidităţii cu care aceasta se schimbă, având marele handicap al unei comunicări deficitare din partea adulţilor care ar fi trebuit să o călăuzească, dar şi al unei informări insuficiente şi adesea trunchiate, din surse mai puţin legitime.

Interesul a căzut în mod special asupra generaţiei născute în anii '80, care a crescut odată cu România postcomunistă, căutând răspunsuri la întrebări care răsar în mod natural, dar care reprezintă un mare tabu chiar şi după 30 de ani de capitalism, digitalizare şi boom informatic, anume sexualitatea în general ori sexualitatea individuală. Dar textul este la fel relevant şi pentru generaţia mai tânără, tocmai prin prisma pudibonderiei cu care încă sunt tratate anumite subiecte care, cu toate că sunt raţionalizate şi înţelese de tineri, continuă să reprezinte un obstacol greu de depăşit pentru adulţi. Piesa Alexandrei Felseghi reuşeşte să traseze acest circuit de cauză-efect, care explică pudoarea încă existentă în societatea românească în ceea ce priveşte schimbările adolescentine, precum şi curiozităţile fireşti care vin odată cu ele. Ba mai mult de atât, prin vocile celor patru protagonişti se trasează o imagine clară despre cum gândeau şi ce simţeau adolescenţii de atunci, cu aceleaşi griji şi nedumeriri ca şi cei de acum. Astfel, textul are meritul şi de a crea o punte solidă pentru un dialog mai deschis şi lipsit de ascunzişuri între generaţii, astfel că fiecare participant să poată empatiza, indiferent de vârstă.

Aşa cum a fost menţionat adineaori, textul Alexandrei Felseghi este construit pe baza mai multor interviuri, păstrându-şi oralitatea şi naturaleţea specifice teatrului, fără a cădea în teoretizarea subiectului şi fără a deveni tezist. Există o combinaţie echilibrată între momentele care exprimă dramele prin care fiecare erou trece, fără însă a pica pe panta tragismului, păstrându-se prospeţimea prin replici pline de umor, unele mai directe, altele mai subtile, dar care au un efect de catalizator în ceea ce priveşte subiectele abordate. Textul oferă situaţii, iar prin intermediul lor propune subiecte atât de familiare şi totuşi atât de străine pentru o societate care pare că nu îşi poate schimba mentalitatea într-un ritm susţinut în raport cu timpurile în care există şi cu viteza cu care lucrurile se desprind de vechile moduri de gândire şi de deconstrucţia percepţiilor vechi şi înlocuirea lor.

Prin urmare, Nu vorbim despre asta este un text care abordează o serie de chestiuni la fel de stringente acum ca atunci, care încearcă să ofere o punte de discuţie şi care ar trebui să fie prezentat publicului tânăr sub o formă sau alta, tocmai pentru a le explica că nu sunt singuri şi că nu există o diferenţă atât de mare între ei şi adulţii din jurul lor, fiind în fapt o problemă a deschiderii şi a receptării reciproce a celor două părţi, cauzată de o mult mai lungă istorie a repudierii unor astfel de subiecte sensibile. Este un text care ar trebui montat în cât mai multe locuri şi spre care să fie atraşi cât mai mulţi adolescenţi, pentru că ceea ce ne spune piesa Alexandrei Felseghi este că şi părinţii noştri au fost cândva adolescenţi, având aceleaşi întrebări. Cum nici lor nu li s-a răspuns, şi-au căutat surse alternative care au oferit răspunsuri alternative, ceea ce a creat în ei nesiguranţă şi un impuls de a nu vorbi, la rândul lor, despre asta...

În plus, Nu vorbim despre asta ilustrează modul în care dramaturgia contemporană românească se dezvoltă şi direcţia pe care o alege, ceea ce ar trebui să încurajeze oamenii să meargă la teatru şi să consume teatru contemporan, tocmai prin prisma acestui caracter familiar şi moralizator pe care textele şi spectacolele le conţin.

de Alexandra Felseghi
Regia: Andrei Raicu
Distribuţia: Andrei Stan, Alina Negrău, Dorina Nemeş, Vlad Mureşan.

Sono una leonessa rumena - Hic sunt Leonesse la Focus Drama, Satu Mare, 2018

Cel de-al doilea text din cadrul Focus Drama 2018 îi aparţine lui Bogdan Georgescu şi vorbeşte despre realitatea româncelor plecate în Italia pe post de îngrijitoare. Totul este împachetat sub forma unor emisiuni de televiziune, deoarece show-urile italiene erau cele mai urmărite de către românii anilor '90, dar şi din perspectiva unor astfel de femei, fiind bazat pe o documentare solidă. Aşa cum chiar autorul îşi defineşte textul, Hic sunt Leonesse este o mostră de Artă Activă, prezentând procesul creativ de transformare a vieţii cotidiene într-o operă de artă colectivă. Mai mult de-atât, textul lui Bogdan Georgescu este şi o frescă grăitoare a situaţiei în care a ajuns România, din care pleacă mii şi mii de mame pentru a le oferi copiilor o situaţie mai bună, adaptându-se unei alte culturi, pe care în final ajung s-o adopte şi să se înstrăineze de propria patrie. Vorbim despre tragedia unei ţări într-o continuă depopulare.

Cu atât este mai complex textul, cu cât propune alte subteme implicite. Pe lângă plecarea femeilor pentru a avea grijă de bătrânii Italiei, se aduce şi o critică subtilă sistemului autohton care este, în fapt, principalul factor care le împinge pe acestea să ia drumul Peninsulei Italice. Se vorbeşte şi despre concepţia care încă există asupra populaţiei române, o optică îngustă şi discriminatorie, în ciuda unei realităţi care demonstrează contrariul. Nu în ultimul rând, se discută şi dărâmarea aşa-numitului "vis românesc" cu care fiecare persoane pleacă spre Italia (o casă, o maşină etc.), dar care ajunge încet-încet să se stingă din pricina unei mentalităţi care se schimbă odată cu şederea îndelungată pe pământ străin.

Ceea ce conferă o valoare mare textului este tocmai acest substrat al greutăţilor prin care româncele trebuie să treacă pentru a le asigura celor de acasă o viaţă mai bună, pentru ca apoi, în ciuda statutului şi a meseriei pe care o prestează, să aleagă să se stabilească într-o ţară care, deşi le priveşte ca pe nişte străine, este mai primitoate decât patria-mamă. Experienţa este împărtăşită de mai multe protagoniste, însă toate acestea au o voce unitară care îşi spune povestea şi care pare că-şi lasă moştenirea culturală să dispară încetul cu încetul. Această voce este redată într-un mod spectaculos de actriţa Carmen Frăţilă, care se desprinde de o simplă lectură interpretativă şi oferă substanţă personajelor sale. În plus, spectacolul-lectură are e câştigat şi de pe urma coordonării lui Andrei Raicu, care pe lângă un montaj subtil, dar eficient, oferă o mai mare profunzime prin momentele muzicale, ilustrând şi mai mult alienarea româncelor faţă de propria lor identitate naţională. Nu în ultimul rând, textul lui Bogdan Georgescu este cel care contribuie la o experienţă deplină, fiind o scriitură plină de personalitate şi ritm antrenant, care îşi păstrează pe tot parcursul lecturii un caracter fluid, natural, fără să-şi piardă vreo secundă oralitatea. Hic sunt Leonesse este un alt text contemporan care demonstrează nu doar valoarea pe care autorii români o au, dar şi faptul că există un fond substanţial de subiecte şi abordări pe care aceştia le pot identifica şi folosi, pentru ca apoi să creeze un produs cultural valoros.

Titlul Hic sunt Leonesse, care s-ar traduce aproximativ cu "aici sunt leoaicele", este din nou un indiciu pentru subiectul abordat în text, româncele fiind comparate cu nişte leoaice tocmai pentru că aleg să lupte pentru familiile lor, aleg să suporte umilinţele la care sunt uneori supuse, aleg să nu se plângă tocmai pentru că au un ţel mai presus decât propria persoană, alegând să îşi irosească propriile energii pentru binele celorlalţi: atât membrii familiei, cât şi bătrânii de care au grijă. Sunt leoaice pentru că supravieţuiesc şi se adaptează. Textul este în acelaşi timp o odă adusă celor care au ales să plece pentru a le oferi celor iubiţi ceva mai bun, dar şi o mână pusă pe umăr care nu acuză, ci înţelege şi linişteşte.

Complex construit şi gândit, Hic sunt Leonesse este un text cutremurător tocmai prin natura sa confesională, dar şi prin realităţile pe care le conturează. Reuşeşte să creeze cadrul perfect pentru ca spectatorul să înţeleagă motivaţia fiecărei persoane, creionând totodată o imagine sumbră a unei Românii tot mai îndepărtate de poporul ei, care îşi pierde încet-încet credibilitatea în ochii propriilor copii şi care alege să le împacheteze singură bagajele spre ţări străine, în loc să caute soluţii pentru un viitor ceva mai bun.

de Bogdan Georgescu
Regia: Andrei Raicu
Distribuţia: Carmen Frăţilă.

Totul e bine când se termină cu bine... - Filarmonica din Paris, 2018

... mai ales când începe destul de plicticos, cu poemul simfonic Cântecul privighetorii de Igor Stravinski, în care Orchestre de Paris străluceşte, la nivel individual şi de ansamblu, iar dirijorul Matthias Pintscher conduce sigur şi cu mult suflu personal. Muzica lui Stravinski, atât de spectaculoasă adesea, atât de surprinzătoare în construcţia ei intelectuală, ce nu exclude emoţia, aici pare... că dă mereu să înceapă. Aluatul, însă, nu creşte. Drept pentru care am posibilitatea să admir în voie (încă) noua sală a Filarmonicii pariziene. Extrasă din cadrilaterul centrului turistic al oraşului şi încununând templul muzical care este Cité de la Musique din La Villette, odinioară un imens abator, creaţia lui Jean Nouvel vălureşte în linii curbe şi jocuri de alb, negru şi galben. Auditoriumul cu structură semi-circulară, de o versatilitate debordantă (dovadă şi toate experimentele concertistice pe care le-a girat, încă de la inaugurare) asigură o acustică redutabilă din orice colţ te-ar plasa biletul de intrare. De unde stau eu, chiar în centru, e impecabilă. Undele sonore care vin înspre mine sunt omogene, corpolente, limpezi. Am şi timp să citesc despre protagoniştii concertului, în care două nume îmi sunt complet necunoscute. Primul este cel al dirijorului german Matthias Pintscher. De ce, mă întreb, urmărindu-l cu atenţie în felul în care lucrează cu orchestra, în maniera foarte precisă în care gestul dirijoral obţine efectul auditiv, în ţinuta dreaptă, elegantă, seniorială, fermă, prin care impune o lectură cu multe tuşe personale, de ce, mă întreb, nu am auzit de acest dirijor până acum? Răspunsul pare să stea, cel puţin la nivelul meu superficial, în opţiunile lui de repertoriu, care favorizează, în proporţie dominantă, titluri din a doua jumătate a veacului XX şi contemporaneitate, dar şi lucrări camerale şi multe creaţii absolute. Or, se ştie, eu trepidez la Ceaikovski şi mă înfior la Mahler, întregind (cu jenă) rîndurile celor rar duşi la bisericile apărute post-Şostakovici... Nu este cazul lui Stravinski, însă, nici al acestui poem simfonic, Cântecul privighetorii (1917), prea priveghetorial şi... parcă prea căutat în intenţia de a-ţi da peste nas cu motive din Orientul îndepărtat.

Al doilea nume de care, recunosc, nu ştiam nimic, e cel al compozitorului american Bryce Dessner, născut în 1976. Bryce Dessner de la The National, nu?, îmi scria o prietenă pe Facebook după ce îmi revărsasem în online entuziasmul pentru Concertul lui pentru două piane. Say that again? De la... The National Gallery? National Archives? National Public Radio? În mod clar, în sound-ul indie, multipremiat al trupei The National eram mai imaculat decât coala asta de Word, înainte să o bălţez cu impresiile mele de spectator conjunctural. Da, that Bryce Dessner, chitaristul formaţiei şi un compozitor de al cărui Concert pentru două piane (creaţie franceză) m-am îndrăgostit instantaneu, iremediabil şi irepresibil. Şi nu, nu pentru că a fost comisionat de zgubiliticele şi atât de originalele Katia & Marielle Labeque, ci pentru că e o muzică filmică, seducătoare, de un dinamism neplauzibil, dar şi de o forţă sugestivă tuşantă. Concertul respectă structura clasică tripartită, în succesiunea repede-lent-repede, cu o cadenţă de o mare frumuseţe. Partitura se deschide cu o veritabilă cursă cu obstacole, în care cele două piane nu îşi schimbă vocile. Cea a lui Marielle are grave robuste, cea a Katiei desenează arabescuri sinuoase. Pe deasupra, pe lângă, prin jur, orchestra ridică turle care mai de care mai impresionante, din vârful cărora zborul e mai îndrăzneţ şi mai antrenant. Compoziţia lui Dessner este profund cinematografică, confirmând abilitatea de a picta cu sunete a celui care a scris coloana sonoră a filmului The Revenant, în regia lui Alejandro González Iñárritu. În acest sens, partea a doua a Concertului este elegiacă, cu arcuri largi, generoase, translucide, în care straturile de vibraţii rămân suspendate ca ceţurile deasupra unui lac din nord în dimineţile de toamnă întârziată. Din negurile coardelor susţinute suav de alămurile golite de eroism se iţeşte cadenţa, în care pianele celor două surori nu fac probă de bravură (cum se întâmplă, de regulă, în cadenţe), ci de complicitate în substituirea vocii umane. Aceasta, deşi lipseşte, e intrinsecă muzicii lui Dessner. Pianele cântă, la modul cel mai propriu şi mai organic. Partea a treia sparge pacea molcomă în mii de cioburi şi o face în cel mai dezlănţuit mod cu putinţă, într-o cavalcadă de culori şi de texturi. Sarabanda nebunească atinge în ultimele minute un ritm cvasi-incredibil pentru o creaţie circumscrisă muzicii clasice, un vânt care ia pe sus orchestra, spectatorii, solistele (Katia stă aproape atârnată deasupra pianului, amintindu-mi de un biciclist care, în galopul final, s-a ridicat mult deasupra şeii). Doar Pintscher e la locul lui şi direcţionează spre ultimele măsuri această tornadă scânteietoare, în care Stravinski şi Glass se întâlnesc cu jazz-ul şi cu rock-ul alternativ. Publicul recade în scaune doar pentru a se ridica din nou şi a saluta cu urale muzicieni, soliste, dirijor şi compozitor, într-o osmoză cum rar mi-a fost dat să aud. Dessner însuşi sprintează din primele rânduri ale sălii pentru a mulţumi spectatorilor care aud prima din ceea ce cred că va fi un şir de multe revizitări ale acestei lucrări monumentale şi atât de generoase pentru ureche şi suflet. Un gând de drag pentru K & M Labeque - doar ştiţi că le iubesc de la Festivalul Enescu de acum nu ştiu câţi ani, nu neapărat pentru presta(n)ţ(i)a lor muzicală, ci pentru felul atât de original în care şi-au conceput personae-le artistice - pentru că i-au cerut strălucitului Dessner să scrie acest concert.

Partea a doua a venit cu una dintre simfoniile la care sucomb indiferent de câte ori m-am cufundat în ele: a III-a de Saint-Saëns, Simfonia cu orgă. Dacă la Stravinski m-am plictisit, iar la Dessner am fost prea subjugat de noutatea sonorităţilor, aici am avut cea mai bună ocazie de a-l aprecia pe Matthias Pintscher, inclusiv în inteligenta alegere a oglindirii celor două piese majore ale serii. Membrii Orchestre de Paris au, probabil, în ADN această muzică, uneori Ceaikovski, alteori Berlioz sau Liszt, sută la sută romantic franceză, în care inovaţiile autorului sunt evidente. Aici se înscrie inclusiv opţiunea neobişnuită pentru alt tandem pianistic, cu pasaje definitorii în ultima parte. Partea a doua din Saint-Saëns (cea mai frumoasă dintre toate, dacă mă întrebaţi pe mine) a fost o probă de rafinament, de vizualitate sublimată, de tandreţe şi irizări pastelate. În mijlocul lor s-a insinuat orga lui Thomas Ospital, a cărei primă intervenţie, deşi surdă şi integrată ansamblului, a avut forţa telurică care să reverbereze în fiecare fotoliu. Pe deasupra ei, valurile coardelor s-au înlocuit şi s-au înlocuit, în timp ce orga a continuat să sondeze abisul fundului de mare. Deşi partea a treia a fost glorioasă, strălucitoare, chiar strivitoare prin amplitudine şi foc de artificii, în care fortissimo-ul instrumentului solist s-a înălţat ca un vitraliu gotic, eu am rămas în tabloul evanescent al mijlocului de operă, căutând diminuendo-ul respiraţiei proprii, ca să nu o pierd pe cea a muzicii. A fost unul dintre acele momente în care, spectator martor, doreşti să fotografiezi cu simţurile o emoţie care îţi vine din toate părţile şi să o conservi, într-un exerciţiu de taxidermie imaterială, în muzeul non-exponatelor personale.

Igor Stravinski: Cântecul privighetorii, poem simfonic în trei tablouri
Bryce Dessner: Concertul pentru două piane (creaţie franceză)
Camille Saint-Saëns: Simfonia nr. 3 în do minor, cu orgă, op. 78

Katia & Marielle Labeque - pian, Thomas Ospital - orgă
Orchestre de Paris / Matthias Pintscher - conducerea muzicală
Philarmonie de Paris, 18.10.2018.