Radu Paraschivescu: „Talentul, iubirea şi fineţea îi îngăduie lui Michelle Cuevas să ştie scurtături spre inimile copiilor”

Radu Paraschivescu: „Talentul, iubirea şi fineţea îi îngăduie lui Michelle Cuevas să ştie scurtături spre inimile copiilor”

• Îndrăgita autoare de cărți pentru copii Michelle Cuevas, o autoare ale cărei cărți au fost traduse cu succes în peste 20 de țări, se va afla în perioada 30-31 martie în România, la invitația Grupului Editorial Art

• Detalii despre program, pe www.editura-arthur.ro, www.carteacugenius.ro. Accesul la evenimente este gratuit, în limita locurilor disponibile

​

Finalul acestei săptămâni este un prilej de bucurie pentru cei mai mici dintre cititorii din România: scriitoarea americană Michelle Cuevas, îndrăgita autoare de cărți pentru copii, vine în România.

Michelle Cuevas a devenit cunoscută cititorilor autohtoni în 2016, odată cu apariția ediției în limba română a volumului Confesiunile unui prieten imaginar. Memoriile lui Jacques Papier, o carte tradusă cu succes în peste 20 de țări, inclusă de revista Time în topul celor mai bune 10 cărți pentru copii al anului 2015 și aflată în curs de ecranizare.

Confesiunile unui prieten imaginar spune povestea lui Jacques Papier, un băiețel altfel decât ceilalți. Convins că toată lumea îl urăște, ignorat la școală de colegi și de profesori, Jacques Papier ar vrea să spună lumii întregi cât de tare îl doare inima. Ca să afle care sunt locul și rostul lui în lume, acesta pornește într-o călătorie la capătul căreia înțelege cât de mare este puterea prieteniei și a imaginației. 

„Michelle Cuevas își ia cititorii în serios. Lumea pe care o creează, plină de emoție și de fantezie, e un spațiu de joacă adevărat. Nu o joaca idealizată și idealizantă, ci una autentică, asemenea celei practicate de copii, care știe să reflecte încercările și greutățile din viețile lor. Michelle Cuevas este o scriitoare care cu multă ghidușie și istețime știe să abordeze terapeutic temele grele ale însingurării și tristeții fără nume din copilărie”, afirmă traducătoarea cărții, Laura Sandu.  

După succesul acestui prim volum în România, în 2017, la Editura Vlad și Cartea cu Genius, a apărut în traducere o nouă carte semnată de Michelle Cuevas, cu ilustrații de Erin Stead. Este vorba despre Destupătorul de Sticle din Ocean, un volum care a fost bestseller absolut în Statele Unite, fiind desemnată cea mai bună carte a anului de publicațiile Time, People, The Boston Globe.

O carte-obiect, a cărei grafică a fost realizată prin gravură în lemn, pasteluri uleioase şi creion, destinată cititorilor de toate vârstele, cu un personaj central memorabil: Destupătorul de Sticle, a cărui misiune este aceea de a găsi orice sticlă care pluteşte în ocean şi de a livra mesajul destinatarului.

Ediția în limba română a cărții a apărut în excelenta traducere a lui Radu Paraschivescu.

„Talentul, iubirea şi fineţea îi îngăduie lui Michelle Cuevas să ştie scurtături spre inimile copiilor. Şi nu-i vizitează cu mâna goală, ci cu o poveste tandră, dulce-amăruie, hazlie şi sensibilă: povestea unui poştaş marin de sticle cu scrisori, care pune în palma semenilor comori mai mari sau mai mici. Şi care vrea să fie şi el, măcar o dată, cel care primeşte”, a mărturisit acesta.  

---

Vizita lui Michelle Cuevas în România include trei evenimente dedicate copiilor (Ploiești: vineri, 30 martie, ora 12:30, Teatrul pentru Copii Ciufulici / București: Atelier în limba engleză cu Michelle Cuevas, vineri, 30 martie, ora 18:00, Librarium TNB + Prezentare de carte în prezenţa autoarei și spectacol-lectură, sâmbătă, 31 martie, ora 12:00, Cărturești Carusel) și o dezbatere care reunește profesioniști, autori de carte pentru copii și ilustratori (sâmbătă, 31 martie, ora 18:00, Muzeul Național al Literaturii Române – sediul Expozițional din str. Nicolae Crețulescu nr. 8).

--

www.headsome.ro

str. Vasile Lucaciu 27 

sector 3, Bucureşti, cod. 030691

0722-609.478

Înfrângerea cât un milion de victorii - Dil Leyla la One World Romania, 2018

Cizre e un oraş din sud-estul Turciei, lângă graniţa cu Irak şi lângă cea cu Siria, locuit preponderent de kurzi. În 2014, Leyla Imret a devenit, la 27 de ani, cel mai tânăr primar al unui oraş turcesc. Povestea ei e spusă de Dil Leyla, documentarul nemţoaicei de origine turcă Asli Özarslan.

Exemplul tinerei kurde ajunsă primar nu a fost singular, ci parte a unei strategii pe care HDP, principalul partid pro-kurd din Turcia, a aplicat-o cu succes în mai multe oraşe din partea estică a ţării, care au ajuns să fie conduse de femei-primar. Leyla Imret a fost însă cea mai tânără dintre ele şi singura care a ales să se întoarcă din Germania (avea un job şi un apartament la Bremen), în regiunea natală.

Pornit cu intenţia de a documenta încercarea Leylei de a aduce normalitatea într-un oraş sărac, devastat de anii de conflict armat dintre rebelii kurzi şi armata turcă, Dil Leyla a fost deturnat, după doar câteva luni de filmare, de cele două blocade impuse asupra oraşului de autorităţile turce de-a lungul anului 2015, blocade care au încheiat perioada de relativă acalmie din zonă.

Silită să părăsească Cizre, Asli Özarslan şi echipa ei (din care a făcut parte şi românca Ana Branea, responsabilă de montaj) şi-au gândit a doua jumătate a filmului ca un melanj între reportajele difuzate de televiziuni locale şi filmări cu rudele Leylei din Bremen, aşteptând înfrigurate veşti de la restul familiei. Abia spre final, Özarslan revine în preajma eroinei, pe care o descoperim fugară prin propriul oraş, de la a cărui primărie fusese demisă printr-un act abuziv al statului turc, având ca pretext un emblematic exemplu de fake news.

La 4 ani de la momentul la care a fost aleasă primar, Leyla Imret a plecat din Turcia, adăpostindu-se undeva în Uniunea Europeană, conform declaraţiilor făcute de regizoarea filmului la Q&A-ul care a urmat primei proiecţii a filmului din cadrul One World România 2018.

În imaginile filmate în urmă cu doi ani, Leyla apare obosită, încercănată, îngrijorată. Zâmbetul, siguranţa de sine, optimismul erau deja istorie. Cum istorie este, măcar pentru viitorul apropiat, orice încercare de normalizare a situaţiei kurzilor într-o ţară în care blocadele de care a fost vorba mai sus s-au întâmplat în perioada regimului Erdogan dinaintea radicalizării. Ce o fi acum, e greu de imaginat.

După cum e greu de dat un verdict ferm anti- sau pro- în conflictul turc-kurd. Şi probabil că nici nu mai contează verdicte asupra trecutului. Tatăl Leylei Imret, idilizat fără o necesare contextualizare în film, a fost şeful local al PKK, aparent Partidul Muncitorilor din Kurdistan, în fapt secţiunea heavy-armed a taberei minoritare.

Leyla înţelege că terorismul nu duce nicăieri şi alege calea paşnică. Numele ei? Politica. Mult-detestata activitate, provocatoare de sictir în mai toată lumea civilizată, e sinonimă, în teatrele de război, cu pacea. Ce nouă ni se pare răul suprem este, pentru alţii, o formă de manifestare a binelui.

Fata stabilită la Bremen a ales să meargă contra curentului şi s-a reîntors în locul de unde toată lumea visează să plece. La câţiva ani distanţă, s-a recunoscut învinsă şi a plecat şi ea. Există, însă, pe lumea asta înfrângeri mai valoroase decât milioane de victorii.

Descarcă broşura One World Romania, 2018 aici..

Programul One World Romania, 2018

Pentru mai multe detalii, descărcaţi broşura din josul acestei pagini. Preţul biletelor este 10 lei şi se pot achiziţiona online aici, sau la casele de bilete ale oricărui dintre cinematografele la care au loc proiecţii.

(Clickl pe program pentru mărire)

Descarcă broşura One World Romania, 2018 aici..

Trei-patru palme pe obrazul gros al culturii şi educaţiei socialiste - Secvenţe

"Dacă n-aţi văzut filmul Secvenţe...(1982) în regia lui Alexandru Tatos, să-l vedeţi!... Mă întreb cum o fi trecut de cenzura comunistă..." se întreba zilele trecute, pe pagina ei de Facebook, o e-prietenă. Eeee... ce poveste ciudată a avut filmul ăsta!!

Era în 1981. Vasilica Istrate, instalată director la Casa de filme 4, avea o afacere comună cu DRP^[i]-ul: prieten, prozator şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Ea scrisese, iar el ţinea spatele şi dădea semnătura (prestigiul, influenţa, puterea), un scenariu-mamut despre începuturile Partidului Comunist din România. Rahatul (pardon de expresie) se numea "Zorii", era în două serii, cu un mega-buget... aşa, ca pentru o super-comandă socială, politică şi ideologică. Tot "Sirena" Vasilica l-a ademenit la acest proiect pe Alexandru Tatos. Cum a reuşit? Farmecele ei au fost doar de ordin strategic, dându-i asigurări că, după o asemenea ispravă, va fi văzut "altfel" (adică mult mai bine; nu ca Sergiu Nicolaescu, dar pe-aproape...) de conducerea de partid şi de stat, respectiv de liota de culturnici - cum se numeau activiştii din cultură şi artă, respectiv propaganda de partid şi de stat. Tatos nu era nici Daneliuc, nici Gulea - n-a zis nu. Nici da-ul lui nu cred că a fost prea răspicat... Ori că s-a aşteptat că filmul acela nu se va aproba... ori că, făcut şi cu banii luaţi (regizorii de film erau liberi profesionişti, lucrau pe contract), ar fi rămas cu ei în buzunar... În sfârşit, omul era delicat dar realist, tăcut dar profund... aşa, ca apele adânci şi aparent liniştite. Adevărul e că, cum-necum, el nu a avut filme interzise sau mutilate. Ştia cum să le facă, fără a-şi trăda vocaţia şi demnitatea. Ştia cum să manevreze ca să le treacă cu bine printre colţii cenzurii (Biroul 2, de la etajul al doilea al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste: "Martorii lui Dulea", adică Petru Anghel, Valentin Bâtlan, Oana Serafim - ultima alcătuire a vajnicului colectiv, uşuit în decembrie '89).

Cu "Zorii" cei pecerişti, ai cuplului Popescu-Istrate, lucrurile s-au înfundat greu, dar sigur: Partidul fugea ca de dracul de aspectele jenante: că "pionierii" erau o mână de speriaţi şi oportunişti, majoritatea alogeni, în solda Moscovei. Au jumulit temeinic, fără grabă, scenariul-mamut de vreo 200 de pagini, până n-a mai rămas nimic din el. Konec film, înainte chiar de a începe.

Dar asta a durat mult, iar Tatos o presa pe Vasilica Istrate că n-are din ce trăi. Aşa şi era... contractul s-ar fi semnat doar după aprobarea filmului. Aşa că, strânsă cu uşa şi nedorind să scape "clientul" atât de anevoie peţit, Coana Vasilica s-a descurcat: i-a dat să facă un scurtmetraj! Legea prevedea că debutanţii trebuiau să îndeplinească o asemenea condiţie, Tatos debutase de mult, dar... a mers. Astfel încât regizorul a scenarizat întâmplarea absolut reală (se petrecuse la un film al lui Piţa), în care doi moşnegi, pensionari din figuraţie, se nimeresc împreună la aceeaşi masă din fundul platoului de filmare. Pe vremuri, unul fusese comisar la siguranţă (Geo Barton), celălalt (Ion Vâlcu)- ilegalist; veritabil, nu dintre cei ridiculizaţi de Ghiţă Roll prin butada "Puţini am fost, mulţi am rămas!". Evident că, în ton cu politica şi manierele timpului, cel dintâi îi "fezandase" bine oasele, pe vremuri. Acum, iată, deveniseră egali, într-o figuraţie cu valoare emblematică - spre revolta victimei. Furia, explicaţiile, reproşurile consumă un conflict mocnit, neştiut de nimeni. Dar care, prin zgomotele şi prin adevărul lui, deranjează (la propriu şi la figurat) făcătura de mucava din prim-plan: un alt film de tip "param-pam-pam", cu ilegalişti eroi, sacrificii, dragoste şi recunoştinţă postumă şi eternă din partea societăţii... bla blauri...

Filmul acesta, cu titlul de producţie "Patru palme", avea o lungime absolut imposibilă: 40 de minute. Ce să faci, doar cu atât, într-o sală de cinema? Rămânea Televiziunea, dar... cred că dacă l-ar fi văzut vreun activist pensionar (cum s-a întâmplat cu Balanţa - romanul lui Băieşu), sau chiar Ceauşeştii... se demola TVR-ul, cu turn cu tot.

Aşa că, "Zorii" istrato-popescieni apunând definitiv, răsare în peisaj Curtea de conturi, în persoană! Căci "Palme"-le costaseră ceva parale, chiar dacă nu foarte multe, dar... banii şi pelicula statului, tovarăşi! Soluţia a fost, din fericire, una constructivă: să mai facă tovarăşul regizor încă una sau două bucăţi, într-un spectacol cinematografic coupé. Această găselniţă fericită rămâne marele merit al Vasilicăi Istrate. Iar ceea ce a rezultat de acolo - desigur, al lui Alexandru Tatos. A venit la Casa de filme cu alte două "secvenţe" - prima era "Telefonul", a doua - "Prospecţia", ambele tratând subiecte de planul al doilea, tulburător de autentice dar rămase anonime, spre deosebire de faţada falsă a filmelor aprobate să intre în producţie, apoi, când erau gata - băgate pe ecrane.

Pentru stăpânire, parabola era inconfortabil de evidentă, dar... dacă nu s-ar fi făcut că n-o pricep, rămâneau cu filmul în braţe. Aşa că au înghiţit hapul, asta după ce Casa de filme a întocmit justificări şi completări aduse din condei, în care cioara era vopsită măiastru: chipurile, "Patru palme" n-ar fi arătat mizeria umană reprodusă în malaxorul comunist ci, dimpotrivă: faptul că unii impostori, mărunţi şi neînsemnaţi pentru glorioasa familie a comuniştilor din România, se pretindeau eroi când, de fapt, în eroica perioadă a ilegalităţii, ei fuseseră nişte neica-nimeni, puşi apoi la punct şi la colţ de Tovarăşa Istoria. Asta le-a plăcut culturnicilor - adică, toţi comuniştii trecuţi la index de regimurile Dej şi Ceauşescu nu făcuseră, nu însemnaseră nimic, erau doar nişte mărunţi veleitari.

Aşa a apărut, a scăpat şi s-a difuzat această bijuterie cinematografică: fără zgomot, fără cenzură, fără scandaluri. Mai mult, filmul a fost invitat şi la un festival dedicat producţiilor de cinematograf independent din Statele Unite, şi selecţionat pentru păstrare la Muzeul de Artă Modernă din New York.

Pentru că avea "dosar prost" (fratele plecat în R.F.G.), regizorul nu a primit aprobarea - şi paşaportul necesar - spre a-şi însoţi şi prezenta opera într-un asemenea cadru prestigios. În locul său, a fost trimisă doamna Manuela Gheorghiu (Cernat), critic de film şi beneficiara unui dosar corespunzător.

Alte referinţe critice despre acest film:
http://aarc.ro/articol/secvente
https://www.ziarulmetropolis.ro/secvente-elogiul-ignoratilor/

---

[i] Dumitru Radu Popescu (nota LiterNet)

Brothers in arms. And other weapons - Rodnye / Rude

Rodnye. Adică, Rude. Cel mai recent film al rusului Vitaly Mansky. Proiectat la One World România 2018. La 2 ani după ce precedentul său titlu, Under the sun / Sub soarele partidului, deschidea acelaşi festival (într-o epocă în care One World umplea sălile, nu ca în arcticul martie 2018, când rândurile pline cu spectatori sunt mai rare decât orele cu plus în catastiful lui Celsius).

Mansky s-a născut la Lvov, adică, în URSS. Astăzi, mama lui şi bună parte din rudele sale locuiesc la Lvov, adică, în Ucraina. Altele sunt găsit în Simferopol. Adică, în Crimeea. Mă rog, Republica Autonomă Crimeea. Ceea ce înseamnă Ucraina. Sau, mai sigur, Rusia. Un unchi bătrân îi face pe americani de fascişti (!) dintr-un sat de lângă Doneţk. Mai corect, Republica Populară Doneţk, desprinsă din Ucraina pentru a deveni parte din Novorusia. Mai sigur, din Rusia. În fine, Mansky mai are un văr prin Odessa, Ucraina, care se mută, pe parcursul filmărilor, în Kiev, Ucraina.

Familia lui Mansky e, la origini, rusă (mă rog, o căutare atentă dezvăluie serioase rădăcini poloneze şi lituaniene). "Oricât de mult i-aş detesta pe ruşi şi oricât de mult ţin la independenţa Ucrainei, trebuie să recunosc că încă mai gândesc în rusă", admite o mătuşă din pro-occidentalul Lvov. "Dar măcar pe ăsta mic l-am dat la şcoală în ucraineană şi acum ştie perfect limba", continuă ea, dezvăluind serioasele diferenţe între cele două limbi, rusă şi ucraineană, pe care necunoscătorii le cam consideră a fi una singură.

Filmul se termină cu "ăsta mic" din vesticul Lvov plecând în armata obligatorie. Adică, pe frontul de est, în Novorusia. Acolo de unde se întorc, periodic, sicrie cu eroi de război. În cea mai bună secvenţă a Rudelor, tramvaiul încremeneşte pe o stradă cu piatră cubică, uşor-înclinată, din scăpătat-aristocraticul Lvov. Următoarele zeci de secunde sunt dedicate convoiului funerar care duce eroii la cimitir.

Toate rudele lui Mansky au păreri politice pe care le exprimă pasionant, vehement, abundent. Două verişoare îşi aruncă imprecaţii via skype pe ruta Simferopol-Lvov. În chestiune sunt Ucraina şi Rusia, idolii în spatele cărora cele două femei sexagenare îngroapă tot ce le-a unit cândva.

O altă familie din Simferopol ascultă discursul de Anul Nou al lui Putin, desface un spumant la miezul nopţii, apoi îngână imnul rus difuzat la televizor. Peste o oră, repetă ritualul, schimbând imnul rusesc cu cel ucrainean. La Kiev, revelionul soseşte cu o oră întârziere. Televizorul îngăduie călătoria din fotoliu.

Dar câte nu îngăduie televizorul! Bătrânul unchi de lângă Doneţk ştie tot pentru că se uită ziua şi noaptea întreagă, cu volumul aproape de maxim, la tv. Mătuşa din Simferopol îl priveşte pe Vladimir în aceeaşi noapte de Revelion pe un ecran mare plasat într-o piaţă înţesată de oameni. Pe ecranul din sufrageria mamei din Lvov, televiziunile de ştiri funcţionează non-stop.

Dintre cei care mai privesc realitatea şi dincolo de dreptunghiul pixelat, găsim surorile din Odessa, una localnică, cealaltă refugiată din calea războiului din Doneţk. O mătuşă din Lvov, locuind cu un câine recuperat de la hingheri după o ştire auzită la radio, mototoleşte posterul cu Nikita Mihalkov, pe care îl asimilează cu Moscova cea care a minţit-o o viaţă, până când s-a dumirit şi ea şi început să înţeleagă cum stau lucrurile. O verişoară din acelaşi Lvov povesteşte unei prietene, la o cafea, cum, până la urmă, pentru ea cel mai important e paşaportul şi faptul că poate pleca oricând.

Rude. Vitaly Mansky îi priveşte, îi întreabă, îi ascultă pe toţi cei de-un sânge cu el, cum pompos ne place să spunem. E atent, empatic, cald şi puţin ironic. Greu de spus cât se (mai) recunoaşte în ei. Uşor de spus cât ne mai recunoaştem în ei. În confuzia, sărăcia, cacofonia, vehemenţa, prostirea, mintirea, naivitatea, bunătatea lor. Adică, ale noastre.

Descarcă broşura One World Romania, 2018 aici..

I, Tonya - în deschiderea American Independent Film Festival, 2018, în prezenţa lui Sebastian Stan

S-au pus în vânzare biletele pentru proiecţia de deschidere a American Independent Film Festival care va avea loc în data de 27 aprilie 2018 la Cinema PRO, cu filmul I, Tonya (2017), despre cunoscuta patinatoare Tonya Harding, unul dintre cele mai lăudate filme ale anului.

Proiecţia va avea loc la ora 20:30 la Cinema PRO, iar filmul va fi introdus de unul dintre actorii principali, Sebastian Stan. După film va avea loc o sesiune de întrebări şi răspunsuri în cadrul căreia Sebastian va răspunde întrebărilor fanilor despre film şi nu numai. După sesiunea de întrebări şi răspunsuri, actorul va oferi autografe şi fotografii fanilor.

Sebastian Stan este un actor american de origine română, născut la Constanţa - care s-a afirmat tot mai mult în ultimii ani - fiind prezent pe genericul unor filme precum Martian, The Black Swan sau seria Captain America. I, Tonya este primul film de Oscar în care Sebastian Stan joacă rolul principal. Filmul, bazat pe o poveste reală, prezintă viaţa celebrei patinatoare Tonya Harding.

Totodată, se pot cumpăra bilete şi pentru alte două filme din festival, Wonder Wheel şi Lucky de John Carroll Lynch care vor fi prezentate în premieră exclusivă pe marele ecrane în România.

Wonder Wheel, cea mai recentă comedie a lui Woody Allen, va rula în data de 29 aprilie 2018 la Cinema Pro, de la ora 20:30. Filmul, considerat de presa americană cel mai bun film al lui Allen din ultimii cinci ani, îi are în distribuţie pe Justin Timberlake, Kate Winslet şi Juno Temple şi spune povestea a patru personaje ale căror vieţi se intersectează în mijlocul agitaţiei parcului de distracţii din Coney Island, undeva în anii '50.

Woody Allen - autorul unor filme iconice ca Zelig, Everything You Always Wanted to Know About Sex * But Were Afraid to Ask, a realizat peste 50 de filme în cariera sa - păstrându-şi cadenţa de un film pe an în ciuda vârstei şi a discuţiilor recente generate în lumea filmului American de scandalul Weinstein.

Cel de-al treilea film din primul weekend de festival la care spectatorii îşi pot rezerva deja bilet, Lucky, îl are în distribuţie pe David Lynch, reputatul autor al filmului Twin Peaks sau al Mullholland Drive. Lynch, care aici joacă sub bagheta unui alt Lynch, interpretează rolul excentricului Howard, unul dintre amicii lui Lucky.

Filmul este o scrisoarea de dragoste dedicată carierei şi vieţii actorului Harry Dean Stanton (Paris, Texas, 1984). Filmul a luat pe sus audienţa de la Locarno în 2017 unde a primit Premiul Juriului Ecumenic şi va fi prezentat la Bucureşti pe 28 aprilie 2018, de la ora 20:30 la Cinema Muzeul Ţăranului.

Biletele pot fi cumpărate pe Eventbook.ro şi în reţeaua Eventbook.
Programul proiecţiilor şi noutăţile despre filmele şi evenimentele din festival vor fi actualizate pe site şi pe pagina de Facebook American Independent Film Festival (@AmericanIFF).

American Independent Film Festival este organizat de Asociaţia Cinemascop, susţinut de Catena, cu sprijinul Ambasadei Statelor Unite ale Americii în România şi UPC România
Proiect cultural finanţat de Centrului Naţional al Cinematografiei
Maşina oficială: BMW
Parteneri: Qreator by IQOS, Institutul Cultural Român, UPS România, CinemaPRO, Muzeul Ţăranului Român, Cinema Muzeul Ţăranului, RoImage, InterCom Film, Voodoo Films, Eventbook, Our Big Day Out, Asociaţia Sister
Parteneri media principali: Pro Cinema, Radio Guerrilla
Parteneri media: Adevărul, Dilema Veche, Radio România Cultural, Agerpres, Decât o Revistă, Elle, A List Magazine, Zile şi Nopţi, Nine O'Clock, Newsweek, News.ro, Ziare.com, Revista Cariere, Business 24, Scena 9, Glamour, Avantaje, IQads, Noizz, The Institute, LiterNet.ro, AaRC, CineFan, Senso TV, Ziarul Metropolis
Partener de comunicare: PiArt Vision

Testamentul lui Andrei Gheorghe: „Vă blestem să muriţi stând la coadă, să trăiți din salariu și să vă petreceți bătrânețea cu o pensie obișnuită!”

Testamentul lui Andrei Gheorghe. Celebrul prezentator a fost găsit în seara de 19 martie, în propria casă, fără suflare. În urmă cu câteva luni de zile acesta şi-a alcătuit testamentul, unul social, şi l-a postat pe una dintre reţelele de socializare. Cuvintele lui sunt de-a dreptul impresionante.  

Andrei Gheorghe milita pentru dreptate, pentru o viaţă mai uşoară a tinerilor, pentru respectarea legilor. În emisiunile pe care le-a realiza de-a lungul timpului,  la TV sau la radio, acesta aborda, în maniera care l-a consacrat, teme sociale de actualitate, devenind astfel și unul dintre cei mai incomozi jurnaliști de la noi. Andrei Gheorghe își susţinea punctul de vedere şi în mediul online, acolo unde era foarte activ. De altfel, tocmai această virulență a mesajului său a făcut ca, luna trecută, contul lui de Facebook să fie suspendat pentru o perioadă de 30 de zile.
Un astfel de mesaj acid, cu tema politică, dar cu rezonanță socială a fost postat de către Andrei Gheorghe în septembrie 2017.
Acesta scria că speranţele i-au fost năruite, îi blestema pe conducătorii României şi cu mâna lui i-ar fi băgat în puşcărie. Îi huleau să moară stând la coadă, să trăiască din salariu şi să aibă o pensie obişnuită. Evident, celebrul prezentator era nemulţumit de situaţia din ţara noastră. Lupta aşadar pentru dreptate, pentru un cadru social bun cătăţenilor.
„Sunt obosit. Am fost „generația de sacrificiu” și am crezut ca după un drum lung și greu o sa ajungem intr’o poiana cu soare si flori. Dar nu a fost așa. Drumul nu ducea nicăieri si intr’o zi sătui de foame si mizerie ne’am revoltat, ne’am ucis conducătorii si am crezut ca după un alt drum lung si greu o sa ajungem la malul unei ape dulci. Apa însă e salcie, terenul mlăștinos si cei mai nevolnici și netrebnici dintre noi se răsfață in calești scumpe, copiii lor ni se urca in cap și dansează țonțoroiul iar părinții noștri mor încet de piocianic. Frății fug scirbiti si’si caută fericirea in alte zări. Speranta a leșinat bătută de jandarmi, Infinitul lucrează la un mall iar eu imi număr firfireii și ma gândesc daca’mi ajung de o funie mai sănătoasă. In fata nu văd nimic decit bezna și întuneric, in jurul nostru doar mizerie și dezmăț și nu mai pot și nu mai am răbdare. Am inima uscata si’n gura gust de cenușă. Va blestem conducători ai României si’n pușcărie dacă v’as bagă pe toți, cu nimenea nu as greși. Va blestem cu spitalele, școlile, șoselele, șpăgile, infumurarile și prostia voastră agresiva. Va blestem sa muriți stind la coada, sa trăiți din salariu și sa va petreceți bătrânețea cu o pensie obișnuita, intr’un oraș obișnuit, cu doi copii obezi și beți in sufragerie și cu părinții in întreținere pe veci. Sint obosit și drumul nu se mai zărește.”, este mesajul lui Andrei Gheorghe din septembrie 2017.

Cauza morţii lui Andrei Gheorghe

Celebrul prezentator de radio Andrei Gheorghe a murit.  Acesta avea 56 de ani și, potrivit primelor informații, ar fi fost găsit fără suflare, în seara de 19 martie, în jurul orei 22.00, în baia locuinței sale din Voluntari. Totul a fost anunțat printr-un apel la 112. Acesta a murit în urma unui stop cardio-respirator. 
Foto: Facebook

Autor: Pirvu Cristina

Dilemă morală - Tatăl meu, preotul

Într-o incintă culturală incitantă (Apollo 111, str. Brezoianu, Palatul Universul, "pe scara din dos / în pivniţă jos"), secretele... secretele - cum suna cântecelul lui Dan Aldea din Elisabeta I a lui Ciulei^[i] - trec(e) pe la o altfel de spălătorie. Una specială, necesară, benefică: aceea a lucidităţii. A curajului de a privi adevărul în toată complexitatea şi - pornind de la această axiomă - în relativitatea sa. Adică exact ce nu acceptă fanii, căuzaşii, propagandiştii... sau cum li se mai spune.

Or, textul semnat de actorul Gabriel Sandu (publicat de LiterNet în volumul 5 din 5 piese de teatru, disponibil gratuit aici), tocmai asta propune. Inspiră. Declanşează. Şi îşi asumă, cu responsabilitate, consecinţele unui demers scormonitor, incomod, dificil, pe alocuri dureros. Pentru ipocriţi şi militanţii fanatici - poate chiar revoltător. Dar ăştia nu se pun (eu, unul, prefer să-i las în legea lor)... că au mintea atinsă. Sau chiar mai rău de-atât...

Sincer, când am auzit despre ce-i vorba, gândul m-a dus rapid şi bănuitor la ceva... foarte politically correct. Că tot se poartă cam peste tot. La Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, un scenariu dramatic asumat de un (alt) Eugen Jebeleanu sub titlul Familii, se apropie foarte mult de această zonă de interes; a judecăţilor şi prejudecăţilor legate de diversitatea sexuală, de rolul şi dimensiunea, tot mai variabilă şi neconvenţională, a familiei. Tema se numără, ne place sau nu, printre cestiunile arzătoare la ordinea zilei, ca să nu ieşim nici aici de sub pălăria lui Nenea Iancu. La urma urmei, de ce nu? Tabu-urile reprezintă nimic altceva decât dovada unor limite pre şi prea stabilite.

Or, tocmai din acest unghi de vedere, piesa lui Gabriel Sandu, fără să facă gaură-n cer, vine, nu doar curajos, ci şi responsabil, atent la nuanţe şi consecinţe, evitând cu grijă (şi cu succes!) etichetările sau chiar condamnările, să privească lucrurile "pe toate părţile", ca să nu-i tot dau înainte cu această buruiană lingvistică, folosită excesiv şi pretenţios sub denumirea de "complexitate". Introducerea spectatorului în acţiune este directă, fără menajamente sau alte bibiluri de uvertură. Andrei, fiul unui preot ortodox de largă recunoaştere locală (într-un orăşel de provincie!) se întoarce acasă, la terminarea studiilor teologice universitare. Tatăl şi mama sa vin cu maşina să-l ia, cu bagaje cu tot, din apartamentul pe care l-a ocupat de-a lungul studenţiei, în Bucureşti. Bagaje, stres şi... Bostan - prietenul său de care ar urma să se despartă greu, cu durere în suflet. Şi care, dată fiind relaţia intimă ce-i leagă, nu poate fi prezentat, nici măcar arătat, în nici un caz, părinţilor. Mai ales tatălui-preot, om cu "frica lui Dumnezeu" şi cu multe alte idei clamate zgomotos, chiar cu autoritatea amvonului profesional. Ambiguitatea descoperirii lui Bostan (copil abandonat, crescut la un Centru de plasament) se petrece sub semnul ipocriziei provincial-profesionale a popii, trăncănitor asistat şi aprobat de gureşa şi apelpisita preoteasă din dotare; desigur, mama lui Andrei. Dintr-un fel de milă creştinească, plus ceva nebăgare de seamă, chipurile, cele două cupluri (hetero şi homo) pornesc împreună cu maşina Sfinţiei sale - tocmai dedulcit, în legea lui şi fărădelegea circulaţiei, cu câteva duşti zdravene din vinişorul la purtător din dotare. Ceasul rău... pisica neagră (şi altele asemenea, căci nu intră în discuţie voia Celui de Sus), popa automobilist loveşte şi omoară un om. Panică - pentru prestigiu, carnet şi celelalte consecinţe. Nicidecum pentru viaţa victimei, căruia nu i se acordă nici măcar o privire sau eventualul ajutor, ca să nu mai vorbim de Sfânta Cuminecătură. Marche-arrière şi... tot înainte. Ce răspundere, grijă creştinească, sentimentul vinovăţiei sau al responsabilităţii ori, Doamne fereşte, ceva regrete? Frica. Fuga nu e glorioasă, dar e sănătoasă. Aşa rămâne Bostan, partenerul fiului Andrei, în custodia milostivă a sfintei familiei. De fapt, e ţinut aproape... nu care cumva, lăsat de capul lui, să meargă şi să spună de accident! Şi astfel, familia prelatului se măreşte, la modul cel mai ciudat cu putinţă. Cum să nu-şi bage Necuratul coada, în continuare? Orăşelul (poate un fel de Adjud, Ţăndărei, Feteşti Videle, sau altele asemenea) trepidează, activistic, şi dă în clocot pentru întocmirea şi semnarea unor liste de susţinere a familiei tradiţionale. Adică Partidul îi oferă Bisericii (pentru intimi: BOR) ocazia unui troc pe cât de oportunist, pe atât de lipsit de sens: Voi strângeţi semnături de la enoriaşi şi.... cine mai pică; noi ne facem că lucrăm şi că sprijinim (şi dă-i!... şi luptă!!) nimic altceva decât cel mai banal truism din lume şi din sfânta Constituţiune: familia formată numai dintr-un bărbat şi o femeie. Oricât de demagog, impostor, ipocrit ar fi dumnealui, urmaşul lui Adam; şi oricât de unsă cu toate alifiile, de laşă sau de viperă ar fi dumneaei - coborâtoarea din Eva.

Suprapunerea celor două direcţii narative se produce aproape de la sine, fără ca cineva să fie vinovat de asta; nici măcar autorul, pentru care tensiunea astfel creată dinamitează trăirile şi confruntările - la început mocnite, apoi dând în clocot tot mai abitir. Faptul că fiul tatălui său, Andrei, nu-i seamănă acestuia (dar deloc!) nu aruncă nici un dubiu asupra mamei preoteasă, (ferit-a Sfântul!), ci doar a condiţiei morale execrabile a predicatorului în sutană. Oportunist şi de o enormă rea-credinţă, zvârcolindu-se cu stropi (şi cu toate clişeele verbale popeşti - cele corecte politic sub aspect duhovnicesc, dar atât...), omul se arată în toată hidoşenia lui sufletească şi intelectuală. Vorba mieroasă completează comportamentul fals, viclean, iar acţiunile pe care le întreprinde sunt de natură a-i asigura, dacă chiar ar crede în dreptatea Divină, un loc deloc confortabil în Iad. Dar... nu asta contează. Totul e aranjabil, ca în orice religie cu un caracter profund tranzacţional: ţine Tu, Doamne, căinţa mea, mătăniile şi acatistele... dar îmi dai, în prea cinstit barter, ocrotire... mă scoţi basma curată, oricât de murdar aş fi eu. Căci, pentru asemenea specimene, bunătatea Celui de Sus ar trebui, cred ei, să lase pe planul al doilea... al treilea... mai încolo, spre coadă, dreptatea. Răspundere, compasiune, înţelegere? Asta intră la "şi altele", fiind tratate cu slinoasă unsuroşenie.

Confruntarea acestor două poziţii de ordin etic reprezintă substanţa de bună calitate a spectacolului. Fără discursuri dogmatice sau predici ecleziastice, spectatorul este pus să-şi facă doar o părere, poate o evaluare a defectelor şi a unor păcate ce ţin de mentalitate, atitudine şi comportament: în fond, ce este mai grav şi mai condamnabil prin prisma Scripturilor: să iubeşti "necuvenit", sau să fii fariseu, lacom, nemilos şi nepăsător faţă de propriile tale greşeli?

Pe aceste coordonate, spectacolul de la Apollo 111 se aşează temeinic şi îşi face, fără pretenţii estetice ori filosofice, dar cu seriozitate şi acurateţe treaba. Nu incriminează, nu justifică, nu pledează. Doar prezintă, (totul), la modul serios, echilibrat şi convingător. Cu încredere în discernământul publicului chemat să vadă şi să priceapă cât de complicată e viaţa... cât de fragilă, uneori chiar iluzorie, este graniţa dintre bine şi rău.

Esenţială, în acreditarea acestui demers, se dovedeşte prestaţia actoricească. Spre lauda lor, cei cinci interpreţi au înţeles ce înseamnă o echipă, s-au completat şi sprijinit reciproc. Se observă că ei cred şi că le place ceea ce sunt puşi să facă. În personajul Andrei, Andrei Sabău creează un tânăr furios - nu în accepţia teatrului englezesc al anilor '60 ci - în sensul revoltei întemeiate împotriva ipocriziei, a dogmatismului dublat de făţărnicie şi laşitate. Mai puţin generos (dată fiind că ocupă un plan mai retras în economia dramaturgică), Vlad Nemeş evoluează, în acord cu condiţia unei umilinţe asumate şi imposibil de depăşit specifică personajului său, Bostan, temător şi mereu ambiguu. Mai spumos, prin duplicitatea gargarologică şi prin necinstea crocantă, de turnător versat, dublat permanent de slugărnicia plină de tupeu şi imoralitate este rolul lui Bogdan Nichifor, pe care actorul îl dinamizează convingător şi funcţional în panoplia relaţiilor care conduc spre apogeu conflictul. Căci, aşa cum scria un poet al perioadei staliniste, "partidul e-n toate... e-n cele ce sunt / şi-n cele ce mâine vor râde la soare".

Coaliţia pentru familia-model, alcătuită din Popa Dănuţ şi Preoteasa Lenuţa este animată scenic, după principiul mecanic "bielă-manivelă", de Vasile Andriuţă (recidivist spre emploi în rolurile cu sutană) şi de Mihaela Teleoacă. Cei doi actori, ajutaţi şi de contururile clare, dar nu didactice, detectabile în materialul dramaturgic avut la dispoziţie, înfăţişează cu exactitate şi chiar cu verosimilitate cutele complicate ale unei relaţii bazate nu pe iubire şi întrajutorare, ci pe dependenţă şi complicitate.

Cadrul scenografic, conceput de Alexandra Panaite nu este de mare rafinament, preferând elementele funcţionale şi semnificative în concreteţea lor primară. Mai bine aşa, decât să-şi fi făcut o partitură pe cont propriu. Soluţia unui segment de virtualitate, preferată la înfăţişarea străzii unde are loc accidentul mortal, părea tentantă, dar a fost repede abandonată atunci când lucrurile intră în miezul lor dur, cleios, greu înghiţibil.

Atât scriitura dramaturgică, cât şi regia sobră, dar exactă şi deloc atrasă de artificii speculative a Elenei Morar, conferă reprezentaţiei exact ce trebuie pentru ca produsul final să fie credibil, valabil şi respectabil: mă refer la adecvarea fericită a mijloacelor de exprimare artistică la ceea ce-şi propun ideile să exprime. Fără a se strădui să emoţioneze, ci doar să convingă, spectacolul atrage prin premisele de la care se coagulează, amuză, irită sau scârbeşte, dar - mai ales - provoacă la reflecţie. Ce ar trebui, mai mult de-atît?

---

[i] Cer scuze generaţiilor mai tinere care nu pricep ce-i cu Ciulei şi cu Elisabeta - unul dintre spectacole sale magnifice, inegalabile ale marelui regizor, care a marcat generaţia anilor '70 -'80.

Duo Kitharsis în recital la Instituto Cervantes

Instituto Cervantes din Bucureşti organizează marţi, 20 martie 2018, ora 19:00, în Sala Auditorium (Bd. Regina Elisabeta 38), un recital susţinut de Duo Kitharsis care are în componenţa sa pe chitariştii Alexandra Petrişor şi Dragoş Horghidan.
In program lucrări de J. Rodrigo, M. de Falla, S. Dragoi, A. Soler, C. Stefănescu-Pătraşcu.

Intrarea este liberă în limita numărului de locuri disponibile. Accesul în sală se face pe baza unei solicitării de rezervare de loc trimisă la adresa de mail cultbuc@cervantes.es.
Rezervarea devine valabilă numai dacă solicitantul a primit în scris o confirmare de disponibilitate de locuri.

Duo Kitharsis a luat fiinţă la Bucureşti, în anul 2009. După absolvirea cu succes a Facultăţii de Interpretare Muzicală din cadrul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, la clasa de chitară a Lect. Univ. Dr. Cătălin Ştefănescu-Pătraşcu, muzicienii îşi continuă studiile de Master în duo de chitare la Staatliche Hochschule für Musik und Darstellende Kunst Stuttgart avându-i ca profesori pe Duo Kaltchev - Ivo şi Sofia Kaltchev.

Începând cu anul 2013, Duo Kitharsis studiază la Conservatoire de Strasbourg, la clasa unuia dintre cele mai celebre duo-uri de chitară din lume, Duo Melis - Alexis Muzurakis şi Susana Prieto. În iunie 2016, cei doi termină studiile de Master, fiind absolvenţi ai Academiei de Muzică şi ai Universităţii din Strasbourg, cu menţiunea "Excelent".

Duo Kitharsis a participat la diverse competiţii, obţinând următoarele distincţii:

Premiul I la Festivalul Internaţional de Chitară Transilvania, Ediţia a IX-a, Cluj-Napoca (România) în 2011.
Premiul II la Concursul European de Chitară Clasică Enrico Mercatali, Ediţia a X-a, Gorizia (Italia) în 2013.
Premiul Champagne Mailliard la Concursul European de Muzică de Cameră Ediţia XXVIII, Paris (Franţa) în 2014.
Premiul I la Concursul "Drumul spre celebritate", Ediţia a V-a, Bucureşti (România) în 2014.
Premiul I la "Concorso di Esecuzione Musicale" , Citta di Piove di Sacco, Ediţia a VII-a, Padova (Italia) în 2014.
Premiul I "Concorso Internazionale di Esecuzione Musicale", Ediţia a II-a, Castel Ritaldi (PG), (Italia) în 2014.
Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Chitară Clasică, Ediţia a IX-a, Olsztyn (Polonia) în 2014.
Premiul II la Concursul Internaţional de « Duo de Chitară » L.I.G.I.T.A., Ediţia a XXV-a, Liechtenstein în 2016.

Cei doi muzicieni a susţinut concerte alături de artişti internaţionali de renume în diverse festivaluri de chitară, cum ar fi: Festivalul Internaţional de Chitară Transilvania (Cluj-Napoca, România), Terra Siculorum (Odorheiu Secuiesc, România) şi Hibernal de Chitară (Bucureşti, România).

Pe lângă recitaluri susţinute pe unele dintre cele mai importante scene ale României, precum: Ateneul Român, Sala Radio, Palatul Suţu, Palatul Cantacuzino, Palatul Mogoşoaia, Castelul Peleş, ei au cântat şi într-unul dintre cele mai apreciate festivaluri de muzică clasică, Festivalul Internaţional George Enescu, în 2011.

În 2014, a III-a ediţie a turneului extraordinar "Muzica în Palatele României" i-a avut ca protagonişti pe Duo Kitharsis. Concertele s-au desfăşurat la Palatul Mogoşoaia, Castelul Peleş şi la Palatul Marincu, dovedind un real succes în rândul publicului iubitor de muzică clasică.
Tot în 2014, Duo Kitharsis susţine concertul anului din cadrul seriei "Nouveaux Talents" pe scena Auditoriumului - Cité de la musique et de la danse din Strasbourg, iar în 2015 debutează la Paris, la Hôtel de Soubise - Archives Nationales în cadrul sezonului de concerte organizate de către Asociatia Jeunes Talents, 2015 fiind şi anul când înregistrează primul CD cu lucrări din creaţia compozitorilor Jean Philippe Rameau, Mauro Giuliani, Dusan Bogdanovici, Manuel de Falla şi Astor Piazzolla. CD-ul, care include atât lucrări original scrise pentru două chitare cât şi transcripţii proprii, s-a bucurat de un mare succes în rândul melomanilor.

Ei au cântat în premieră naţională Concertul pentru două chitare şi orchestră de Mario Castelnuovo Tedesco, cu Orchestra Naţională Radio Bucureşti şi cu Filarmonica din Constanţa.
Duo Kitharsis a fost invitat să susţină concerte pe scenele internaţionale din Germania, Franţa, Italia şi Polonia.

Duo Kitharsis cântă pe instrumente realizate de către lutierul român Alexandru Marian (http://chitareconcert.wordpress.com/).

Adele - planta carnivoră, la Fiction Tuesdays

Centrul Ceh continuă proiecţiile Fiction Tuesdays, un nou program de proiecţii de film. Marţea aceasta, 20 martie 2018, de la ora 20:00, va fi proiectată comedia poliţistă Adéla jeste nevečeřela / Dinner for Adele, în regia lui Oldrich Lipský.

Fiction Tuesdays, ediţia de primăvară, aduce 6 filme de ficţiune cehoslovace, aparţinând Noului Val, însă mai puţin cunoscute publicului de aici. Cu toate acestea, filmele sunt emblematice pentru cinematografia cehoslovacă, fiind selectate pentru a se încadra în tema fantasticului şi science fiction-ului, unele având şi un substrat comic. Primele trei filme, Ferat Vampire, Ikarie XB 1 şi When the Cat Comes, au fost primite cu căldură de publicul fidel al Centrului Ceh, dar şi de cei pasionaţi de astfel de filme.

Adéla jeste nevečeřela / Dinner for Adele este o comedie poliţistă savuroasă şi totodată un film suprarealist, conturată în jurul celebrului detectiv newyorkez Nick Carter, care este convocat în Praga anilor 1900 pentru a investiga dispariţia unui câine, mai exact, a Marelui Danez al contesei Thun. În timpul investigaţiei, detectivul american - un personaj ce se creionează în literatura romanelor de duzină începând cu anul 1866 şi dăinuie în benzile desenate şi totodată în filmele hollywoodiene până în anii '90 - se confruntă cu o serie de crime misterioase, comise de diabolicul botanist Baron von Kratzmar (alias "Grădinarul") împreună cu planta sa carnivoră, Adele.

Renumitul animator Jan Švankmajer contribuie decisiv la atmosfera anilor 1900 prin gadget-urile neobişnuite create şi inserţiile secvenţelor de animaţie, într-o zonă ce aminteşte de The Little Shop of Horrors (1960) al lui Roger Corman. Copilul din flori dintre Sherlock Holmes şi Inspector Gadget, Nick Carter devine obiectul purei plăceri cinematografice într-o comedie cehă clasică: o vastă imaginaţie suprarealistă centrată spre nicăieri, dar corelată atent prin elementele identităţii culturii vizuale şi prin energia încântătoare. Ostentaţie vizuală înfloritoare la superlativ.

Proiecţia are loc la Centrul Ceh (str. Ion Ghica, nr. 11, Bucureşti), pe 20 martie 2018, de la ora 20:00. Uşile se deschid la ora 19:30 şi veţi fi întâmpinaţi cu ceai cald şi entuziasm. Intrarea este liberă, iar subtitrarea este în limba engleză.

Eveniment Facebok aici.

Parteneri media: Radio Guerrilla, art7.fm, Arte şi Meserii, Dilema Veche, Filme Cărţi, LiterNet.ro, MovieNews, Observator Cultural, Radio România Cultural, Romania Journal, Sub25, Zeppelin, Ziarul Metropolis.