duminică, 25 martie 2018

Trei-patru palme pe obrazul gros al culturii şi educaţiei socialiste - Secvenţe

"Dacă n-aţi văzut filmul Secvenţe...(1982) în regia lui Alexandru Tatos, să-l vedeţi!... Mă întreb cum o fi trecut de cenzura comunistă..." se întreba zilele trecute, pe pagina ei de Facebook, o e-prietenă. Eeee... ce poveste ciudată a avut filmul ăsta!!

Era în 1981. Vasilica Istrate, instalată director la Casa de filme 4, avea o afacere comună cu DRP[i]-ul: prieten, prozator şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Ea scrisese, iar el ţinea spatele şi dădea semnătura (prestigiul, influenţa, puterea), un scenariu-mamut despre începuturile Partidului Comunist din România. Rahatul (pardon de expresie) se numea "Zorii", era în două serii, cu un mega-buget... aşa, ca pentru o super-comandă socială, politică şi ideologică. Tot "Sirena" Vasilica l-a ademenit la acest proiect pe Alexandru Tatos. Cum a reuşit? Farmecele ei au fost doar de ordin strategic, dându-i asigurări că, după o asemenea ispravă, va fi văzut "altfel" (adică mult mai bine; nu ca Sergiu Nicolaescu, dar pe-aproape...) de conducerea de partid şi de stat, respectiv de liota de culturnici - cum se numeau activiştii din cultură şi artă, respectiv propaganda de partid şi de stat. Tatos nu era nici Daneliuc, nici Gulea - n-a zis nu. Nici da-ul lui nu cred că a fost prea răspicat... Ori că s-a aşteptat că filmul acela nu se va aproba... ori că, făcut şi cu banii luaţi (regizorii de film erau liberi profesionişti, lucrau pe contract), ar fi rămas cu ei în buzunar... În sfârşit, omul era delicat dar realist, tăcut dar profund... aşa, ca apele adânci şi aparent liniştite. Adevărul e că, cum-necum, el nu a avut filme interzise sau mutilate. Ştia cum să le facă, fără a-şi trăda vocaţia şi demnitatea. Ştia cum să manevreze ca să le treacă cu bine printre colţii cenzurii (Biroul 2, de la etajul al doilea al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste: "Martorii lui Dulea", adică Petru Anghel, Valentin Bâtlan, Oana Serafim - ultima alcătuire a vajnicului colectiv, uşuit în decembrie '89).

Cu "Zorii" cei pecerişti, ai cuplului Popescu-Istrate, lucrurile s-au înfundat greu, dar sigur: Partidul fugea ca de dracul de aspectele jenante: că "pionierii" erau o mână de speriaţi şi oportunişti, majoritatea alogeni, în solda Moscovei. Au jumulit temeinic, fără grabă, scenariul-mamut de vreo 200 de pagini, până n-a mai rămas nimic din el. Konec film, înainte chiar de a începe.

Dar asta a durat mult, iar Tatos o presa pe Vasilica Istrate că n-are din ce trăi. Aşa şi era... contractul s-ar fi semnat doar după aprobarea filmului. Aşa că, strânsă cu uşa şi nedorind să scape "clientul" atât de anevoie peţit, Coana Vasilica s-a descurcat: i-a dat să facă un scurtmetraj! Legea prevedea că debutanţii trebuiau să îndeplinească o asemenea condiţie, Tatos debutase de mult, dar... a mers. Astfel încât regizorul a scenarizat întâmplarea absolut reală (se petrecuse la un film al lui Piţa), în care doi moşnegi, pensionari din figuraţie, se nimeresc împreună la aceeaşi masă din fundul platoului de filmare. Pe vremuri, unul fusese comisar la siguranţă (Geo Barton), celălalt (Ion Vâlcu)- ilegalist; veritabil, nu dintre cei ridiculizaţi de Ghiţă Roll prin butada "Puţini am fost, mulţi am rămas!". Evident că, în ton cu politica şi manierele timpului, cel dintâi îi "fezandase" bine oasele, pe vremuri. Acum, iată, deveniseră egali, într-o figuraţie cu valoare emblematică - spre revolta victimei. Furia, explicaţiile, reproşurile consumă un conflict mocnit, neştiut de nimeni. Dar care, prin zgomotele şi prin adevărul lui, deranjează (la propriu şi la figurat) făcătura de mucava din prim-plan: un alt film de tip "param-pam-pam", cu ilegalişti eroi, sacrificii, dragoste şi recunoştinţă postumă şi eternă din partea societăţii... bla blauri...

Filmul acesta, cu titlul de producţie "Patru palme", avea o lungime absolut imposibilă: 40 de minute. Ce să faci, doar cu atât, într-o sală de cinema? Rămânea Televiziunea, dar... cred că dacă l-ar fi văzut vreun activist pensionar (cum s-a întâmplat cu Balanţa - romanul lui Băieşu), sau chiar Ceauşeştii... se demola TVR-ul, cu turn cu tot.

Aşa că, "Zorii" istrato-popescieni apunând definitiv, răsare în peisaj Curtea de conturi, în persoană! Căci "Palme"-le costaseră ceva parale, chiar dacă nu foarte multe, dar... banii şi pelicula statului, tovarăşi! Soluţia a fost, din fericire, una constructivă: să mai facă tovarăşul regizor încă una sau două bucăţi, într-un spectacol cinematografic coupé. Această găselniţă fericită rămâne marele merit al Vasilicăi Istrate. Iar ceea ce a rezultat de acolo - desigur, al lui Alexandru Tatos. A venit la Casa de filme cu alte două "secvenţe" - prima era "Telefonul", a doua - "Prospecţia", ambele tratând subiecte de planul al doilea, tulburător de autentice dar rămase anonime, spre deosebire de faţada falsă a filmelor aprobate să intre în producţie, apoi, când erau gata - băgate pe ecrane.

Pentru stăpânire, parabola era inconfortabil de evidentă, dar... dacă nu s-ar fi făcut că n-o pricep, rămâneau cu filmul în braţe. Aşa că au înghiţit hapul, asta după ce Casa de filme a întocmit justificări şi completări aduse din condei, în care cioara era vopsită măiastru: chipurile, "Patru palme" n-ar fi arătat mizeria umană reprodusă în malaxorul comunist ci, dimpotrivă: faptul că unii impostori, mărunţi şi neînsemnaţi pentru glorioasa familie a comuniştilor din România, se pretindeau eroi când, de fapt, în eroica perioadă a ilegalităţii, ei fuseseră nişte neica-nimeni, puşi apoi la punct şi la colţ de Tovarăşa Istoria. Asta le-a plăcut culturnicilor - adică, toţi comuniştii trecuţi la index de regimurile Dej şi Ceauşescu nu făcuseră, nu însemnaseră nimic, erau doar nişte mărunţi veleitari.

Aşa a apărut, a scăpat şi s-a difuzat această bijuterie cinematografică: fără zgomot, fără cenzură, fără scandaluri. Mai mult, filmul a fost invitat şi la un festival dedicat producţiilor de cinematograf independent din Statele Unite, şi selecţionat pentru păstrare la Muzeul de Artă Modernă din New York.

Pentru că avea "dosar prost" (fratele plecat în R.F.G.), regizorul nu a primit aprobarea - şi paşaportul necesar - spre a-şi însoţi şi prezenta opera într-un asemenea cadru prestigios. În locul său, a fost trimisă doamna Manuela Gheorghiu (Cernat), critic de film şi beneficiara unui dosar corespunzător.

Alte referinţe critice despre acest film:
http://aarc.ro/articol/secvente
https://www.ziarulmetropolis.ro/secvente-elogiul-ignoratilor/




[i] Dumitru Radu Popescu (nota LiterNet)