Într-o incintă culturală incitantă (Apollo 111, str. Brezoianu, Palatul Universul, "pe scara din dos / în pivniţă jos"), secretele... secretele - cum suna cântecelul lui Dan Aldea din Elisabeta I a lui Ciulei[i] - trec(e) pe la o altfel de spălătorie.
Una specială, necesară, benefică: aceea a lucidităţii. A curajului de a
privi adevărul în toată complexitatea şi - pornind de la această axiomă
- în relativitatea sa. Adică exact ce nu acceptă fanii, căuzaşii,
propagandiştii... sau cum li se mai spune.
Or, textul semnat de actorul Gabriel Sandu (publicat de LiterNet în volumul 5 din 5 piese de teatru, disponibil gratuit aici), tocmai asta propune. Inspiră. Declanşează. Şi îşi asumă, cu responsabilitate, consecinţele unui demers scormonitor, incomod, dificil, pe alocuri dureros. Pentru ipocriţi şi militanţii fanatici - poate chiar revoltător. Dar ăştia nu se pun (eu, unul, prefer să-i las în legea lor)... că au mintea atinsă. Sau chiar mai rău de-atât...
Sincer, când am auzit despre ce-i vorba, gândul m-a dus rapid şi bănuitor la ceva... foarte politically correct. Că tot se poartă cam peste tot. La Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, un scenariu dramatic asumat de un (alt) Eugen Jebeleanu sub titlul Familii, se apropie foarte mult de această zonă de interes; a judecăţilor şi prejudecăţilor legate de diversitatea sexuală, de rolul şi dimensiunea, tot mai variabilă şi neconvenţională, a familiei. Tema se numără, ne place sau nu, printre cestiunile arzătoare la ordinea zilei, ca să nu ieşim nici aici de sub pălăria lui Nenea Iancu. La urma urmei, de ce nu? Tabu-urile reprezintă nimic altceva decât dovada unor limite pre şi prea stabilite.
Or, tocmai din acest unghi de vedere, piesa lui Gabriel Sandu, fără să facă gaură-n cer, vine, nu doar curajos, ci şi responsabil, atent la nuanţe şi consecinţe, evitând cu grijă (şi cu succes!) etichetările sau chiar condamnările, să privească lucrurile "pe toate părţile", ca să nu-i tot dau înainte cu această buruiană lingvistică, folosită excesiv şi pretenţios sub denumirea de "complexitate". Introducerea spectatorului în acţiune este directă, fără menajamente sau alte bibiluri de uvertură. Andrei, fiul unui preot ortodox de largă recunoaştere locală (într-un orăşel de provincie!) se întoarce acasă, la terminarea studiilor teologice universitare. Tatăl şi mama sa vin cu maşina să-l ia, cu bagaje cu tot, din apartamentul pe care l-a ocupat de-a lungul studenţiei, în Bucureşti. Bagaje, stres şi... Bostan - prietenul său de care ar urma să se despartă greu, cu durere în suflet. Şi care, dată fiind relaţia intimă ce-i leagă, nu poate fi prezentat, nici măcar arătat, în nici un caz, părinţilor. Mai ales tatălui-preot, om cu "frica lui Dumnezeu" şi cu multe alte idei clamate zgomotos, chiar cu autoritatea amvonului profesional. Ambiguitatea descoperirii lui Bostan (copil abandonat, crescut la un Centru de plasament) se petrece sub semnul ipocriziei provincial-profesionale a popii, trăncănitor asistat şi aprobat de gureşa şi apelpisita preoteasă din dotare; desigur, mama lui Andrei. Dintr-un fel de milă creştinească, plus ceva nebăgare de seamă, chipurile, cele două cupluri (hetero şi homo) pornesc împreună cu maşina Sfinţiei sale - tocmai dedulcit, în legea lui şi fărădelegea circulaţiei, cu câteva duşti zdravene din vinişorul la purtător din dotare. Ceasul rău... pisica neagră (şi altele asemenea, căci nu intră în discuţie voia Celui de Sus), popa automobilist loveşte şi omoară un om. Panică - pentru prestigiu, carnet şi celelalte consecinţe. Nicidecum pentru viaţa victimei, căruia nu i se acordă nici măcar o privire sau eventualul ajutor, ca să nu mai vorbim de Sfânta Cuminecătură. Marche-arrière şi... tot înainte. Ce răspundere, grijă creştinească, sentimentul vinovăţiei sau al responsabilităţii ori, Doamne fereşte, ceva regrete? Frica. Fuga nu e glorioasă, dar e sănătoasă. Aşa rămâne Bostan, partenerul fiului Andrei, în custodia milostivă a sfintei familiei. De fapt, e ţinut aproape... nu care cumva, lăsat de capul lui, să meargă şi să spună de accident! Şi astfel, familia prelatului se măreşte, la modul cel mai ciudat cu putinţă. Cum să nu-şi bage Necuratul coada, în continuare? Orăşelul (poate un fel de Adjud, Ţăndărei, Feteşti Videle, sau altele asemenea) trepidează, activistic, şi dă în clocot pentru întocmirea şi semnarea unor liste de susţinere a familiei tradiţionale. Adică Partidul îi oferă Bisericii (pentru intimi: BOR) ocazia unui troc pe cât de oportunist, pe atât de lipsit de sens: Voi strângeţi semnături de la enoriaşi şi.... cine mai pică; noi ne facem că lucrăm şi că sprijinim (şi dă-i!... şi luptă!!) nimic altceva decât cel mai banal truism din lume şi din sfânta Constituţiune: familia formată numai dintr-un bărbat şi o femeie. Oricât de demagog, impostor, ipocrit ar fi dumnealui, urmaşul lui Adam; şi oricât de unsă cu toate alifiile, de laşă sau de viperă ar fi dumneaei - coborâtoarea din Eva.
Suprapunerea celor două direcţii narative se produce aproape de la sine, fără ca cineva să fie vinovat de asta; nici măcar autorul, pentru care tensiunea astfel creată dinamitează trăirile şi confruntările - la început mocnite, apoi dând în clocot tot mai abitir. Faptul că fiul tatălui său, Andrei, nu-i seamănă acestuia (dar deloc!) nu aruncă nici un dubiu asupra mamei preoteasă, (ferit-a Sfântul!), ci doar a condiţiei morale execrabile a predicatorului în sutană. Oportunist şi de o enormă rea-credinţă, zvârcolindu-se cu stropi (şi cu toate clişeele verbale popeşti - cele corecte politic sub aspect duhovnicesc, dar atât...), omul se arată în toată hidoşenia lui sufletească şi intelectuală. Vorba mieroasă completează comportamentul fals, viclean, iar acţiunile pe care le întreprinde sunt de natură a-i asigura, dacă chiar ar crede în dreptatea Divină, un loc deloc confortabil în Iad. Dar... nu asta contează. Totul e aranjabil, ca în orice religie cu un caracter profund tranzacţional: ţine Tu, Doamne, căinţa mea, mătăniile şi acatistele... dar îmi dai, în prea cinstit barter, ocrotire... mă scoţi basma curată, oricât de murdar aş fi eu. Căci, pentru asemenea specimene, bunătatea Celui de Sus ar trebui, cred ei, să lase pe planul al doilea... al treilea... mai încolo, spre coadă, dreptatea. Răspundere, compasiune, înţelegere? Asta intră la "şi altele", fiind tratate cu slinoasă unsuroşenie.
Confruntarea acestor două poziţii de ordin etic reprezintă substanţa de bună calitate a spectacolului. Fără discursuri dogmatice sau predici ecleziastice, spectatorul este pus să-şi facă doar o părere, poate o evaluare a defectelor şi a unor păcate ce ţin de mentalitate, atitudine şi comportament: în fond, ce este mai grav şi mai condamnabil prin prisma Scripturilor: să iubeşti "necuvenit", sau să fii fariseu, lacom, nemilos şi nepăsător faţă de propriile tale greşeli?
Pe aceste coordonate, spectacolul de la Apollo 111 se aşează temeinic şi îşi face, fără pretenţii estetice ori filosofice, dar cu seriozitate şi acurateţe treaba. Nu incriminează, nu justifică, nu pledează. Doar prezintă, (totul), la modul serios, echilibrat şi convingător. Cu încredere în discernământul publicului chemat să vadă şi să priceapă cât de complicată e viaţa... cât de fragilă, uneori chiar iluzorie, este graniţa dintre bine şi rău.
Esenţială, în acreditarea acestui demers, se dovedeşte prestaţia actoricească. Spre lauda lor, cei cinci interpreţi au înţeles ce înseamnă o echipă, s-au completat şi sprijinit reciproc. Se observă că ei cred şi că le place ceea ce sunt puşi să facă. În personajul Andrei, Andrei Sabău creează un tânăr furios - nu în accepţia teatrului englezesc al anilor '60 ci - în sensul revoltei întemeiate împotriva ipocriziei, a dogmatismului dublat de făţărnicie şi laşitate. Mai puţin generos (dată fiind că ocupă un plan mai retras în economia dramaturgică), Vlad Nemeş evoluează, în acord cu condiţia unei umilinţe asumate şi imposibil de depăşit specifică personajului său, Bostan, temător şi mereu ambiguu. Mai spumos, prin duplicitatea gargarologică şi prin necinstea crocantă, de turnător versat, dublat permanent de slugărnicia plină de tupeu şi imoralitate este rolul lui Bogdan Nichifor, pe care actorul îl dinamizează convingător şi funcţional în panoplia relaţiilor care conduc spre apogeu conflictul. Căci, aşa cum scria un poet al perioadei staliniste, "partidul e-n toate... e-n cele ce sunt / şi-n cele ce mâine vor râde la soare".
Coaliţia pentru familia-model, alcătuită din Popa Dănuţ şi Preoteasa Lenuţa este animată scenic, după principiul mecanic "bielă-manivelă", de Vasile Andriuţă (recidivist spre emploi în rolurile cu sutană) şi de Mihaela Teleoacă. Cei doi actori, ajutaţi şi de contururile clare, dar nu didactice, detectabile în materialul dramaturgic avut la dispoziţie, înfăţişează cu exactitate şi chiar cu verosimilitate cutele complicate ale unei relaţii bazate nu pe iubire şi întrajutorare, ci pe dependenţă şi complicitate.
Cadrul scenografic, conceput de Alexandra Panaite nu este de mare rafinament, preferând elementele funcţionale şi semnificative în concreteţea lor primară. Mai bine aşa, decât să-şi fi făcut o partitură pe cont propriu. Soluţia unui segment de virtualitate, preferată la înfăţişarea străzii unde are loc accidentul mortal, părea tentantă, dar a fost repede abandonată atunci când lucrurile intră în miezul lor dur, cleios, greu înghiţibil.
Atât scriitura dramaturgică, cât şi regia sobră, dar exactă şi deloc atrasă de artificii speculative a Elenei Morar, conferă reprezentaţiei exact ce trebuie pentru ca produsul final să fie credibil, valabil şi respectabil: mă refer la adecvarea fericită a mijloacelor de exprimare artistică la ceea ce-şi propun ideile să exprime. Fără a se strădui să emoţioneze, ci doar să convingă, spectacolul atrage prin premisele de la care se coagulează, amuză, irită sau scârbeşte, dar - mai ales - provoacă la reflecţie. Ce ar trebui, mai mult de-atît?
Or, textul semnat de actorul Gabriel Sandu (publicat de LiterNet în volumul 5 din 5 piese de teatru, disponibil gratuit aici), tocmai asta propune. Inspiră. Declanşează. Şi îşi asumă, cu responsabilitate, consecinţele unui demers scormonitor, incomod, dificil, pe alocuri dureros. Pentru ipocriţi şi militanţii fanatici - poate chiar revoltător. Dar ăştia nu se pun (eu, unul, prefer să-i las în legea lor)... că au mintea atinsă. Sau chiar mai rău de-atât...
Sincer, când am auzit despre ce-i vorba, gândul m-a dus rapid şi bănuitor la ceva... foarte politically correct. Că tot se poartă cam peste tot. La Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, un scenariu dramatic asumat de un (alt) Eugen Jebeleanu sub titlul Familii, se apropie foarte mult de această zonă de interes; a judecăţilor şi prejudecăţilor legate de diversitatea sexuală, de rolul şi dimensiunea, tot mai variabilă şi neconvenţională, a familiei. Tema se numără, ne place sau nu, printre cestiunile arzătoare la ordinea zilei, ca să nu ieşim nici aici de sub pălăria lui Nenea Iancu. La urma urmei, de ce nu? Tabu-urile reprezintă nimic altceva decât dovada unor limite pre şi prea stabilite.
Or, tocmai din acest unghi de vedere, piesa lui Gabriel Sandu, fără să facă gaură-n cer, vine, nu doar curajos, ci şi responsabil, atent la nuanţe şi consecinţe, evitând cu grijă (şi cu succes!) etichetările sau chiar condamnările, să privească lucrurile "pe toate părţile", ca să nu-i tot dau înainte cu această buruiană lingvistică, folosită excesiv şi pretenţios sub denumirea de "complexitate". Introducerea spectatorului în acţiune este directă, fără menajamente sau alte bibiluri de uvertură. Andrei, fiul unui preot ortodox de largă recunoaştere locală (într-un orăşel de provincie!) se întoarce acasă, la terminarea studiilor teologice universitare. Tatăl şi mama sa vin cu maşina să-l ia, cu bagaje cu tot, din apartamentul pe care l-a ocupat de-a lungul studenţiei, în Bucureşti. Bagaje, stres şi... Bostan - prietenul său de care ar urma să se despartă greu, cu durere în suflet. Şi care, dată fiind relaţia intimă ce-i leagă, nu poate fi prezentat, nici măcar arătat, în nici un caz, părinţilor. Mai ales tatălui-preot, om cu "frica lui Dumnezeu" şi cu multe alte idei clamate zgomotos, chiar cu autoritatea amvonului profesional. Ambiguitatea descoperirii lui Bostan (copil abandonat, crescut la un Centru de plasament) se petrece sub semnul ipocriziei provincial-profesionale a popii, trăncănitor asistat şi aprobat de gureşa şi apelpisita preoteasă din dotare; desigur, mama lui Andrei. Dintr-un fel de milă creştinească, plus ceva nebăgare de seamă, chipurile, cele două cupluri (hetero şi homo) pornesc împreună cu maşina Sfinţiei sale - tocmai dedulcit, în legea lui şi fărădelegea circulaţiei, cu câteva duşti zdravene din vinişorul la purtător din dotare. Ceasul rău... pisica neagră (şi altele asemenea, căci nu intră în discuţie voia Celui de Sus), popa automobilist loveşte şi omoară un om. Panică - pentru prestigiu, carnet şi celelalte consecinţe. Nicidecum pentru viaţa victimei, căruia nu i se acordă nici măcar o privire sau eventualul ajutor, ca să nu mai vorbim de Sfânta Cuminecătură. Marche-arrière şi... tot înainte. Ce răspundere, grijă creştinească, sentimentul vinovăţiei sau al responsabilităţii ori, Doamne fereşte, ceva regrete? Frica. Fuga nu e glorioasă, dar e sănătoasă. Aşa rămâne Bostan, partenerul fiului Andrei, în custodia milostivă a sfintei familiei. De fapt, e ţinut aproape... nu care cumva, lăsat de capul lui, să meargă şi să spună de accident! Şi astfel, familia prelatului se măreşte, la modul cel mai ciudat cu putinţă. Cum să nu-şi bage Necuratul coada, în continuare? Orăşelul (poate un fel de Adjud, Ţăndărei, Feteşti Videle, sau altele asemenea) trepidează, activistic, şi dă în clocot pentru întocmirea şi semnarea unor liste de susţinere a familiei tradiţionale. Adică Partidul îi oferă Bisericii (pentru intimi: BOR) ocazia unui troc pe cât de oportunist, pe atât de lipsit de sens: Voi strângeţi semnături de la enoriaşi şi.... cine mai pică; noi ne facem că lucrăm şi că sprijinim (şi dă-i!... şi luptă!!) nimic altceva decât cel mai banal truism din lume şi din sfânta Constituţiune: familia formată numai dintr-un bărbat şi o femeie. Oricât de demagog, impostor, ipocrit ar fi dumnealui, urmaşul lui Adam; şi oricât de unsă cu toate alifiile, de laşă sau de viperă ar fi dumneaei - coborâtoarea din Eva.
Suprapunerea celor două direcţii narative se produce aproape de la sine, fără ca cineva să fie vinovat de asta; nici măcar autorul, pentru care tensiunea astfel creată dinamitează trăirile şi confruntările - la început mocnite, apoi dând în clocot tot mai abitir. Faptul că fiul tatălui său, Andrei, nu-i seamănă acestuia (dar deloc!) nu aruncă nici un dubiu asupra mamei preoteasă, (ferit-a Sfântul!), ci doar a condiţiei morale execrabile a predicatorului în sutană. Oportunist şi de o enormă rea-credinţă, zvârcolindu-se cu stropi (şi cu toate clişeele verbale popeşti - cele corecte politic sub aspect duhovnicesc, dar atât...), omul se arată în toată hidoşenia lui sufletească şi intelectuală. Vorba mieroasă completează comportamentul fals, viclean, iar acţiunile pe care le întreprinde sunt de natură a-i asigura, dacă chiar ar crede în dreptatea Divină, un loc deloc confortabil în Iad. Dar... nu asta contează. Totul e aranjabil, ca în orice religie cu un caracter profund tranzacţional: ţine Tu, Doamne, căinţa mea, mătăniile şi acatistele... dar îmi dai, în prea cinstit barter, ocrotire... mă scoţi basma curată, oricât de murdar aş fi eu. Căci, pentru asemenea specimene, bunătatea Celui de Sus ar trebui, cred ei, să lase pe planul al doilea... al treilea... mai încolo, spre coadă, dreptatea. Răspundere, compasiune, înţelegere? Asta intră la "şi altele", fiind tratate cu slinoasă unsuroşenie.
Confruntarea acestor două poziţii de ordin etic reprezintă substanţa de bună calitate a spectacolului. Fără discursuri dogmatice sau predici ecleziastice, spectatorul este pus să-şi facă doar o părere, poate o evaluare a defectelor şi a unor păcate ce ţin de mentalitate, atitudine şi comportament: în fond, ce este mai grav şi mai condamnabil prin prisma Scripturilor: să iubeşti "necuvenit", sau să fii fariseu, lacom, nemilos şi nepăsător faţă de propriile tale greşeli?
Pe aceste coordonate, spectacolul de la Apollo 111 se aşează temeinic şi îşi face, fără pretenţii estetice ori filosofice, dar cu seriozitate şi acurateţe treaba. Nu incriminează, nu justifică, nu pledează. Doar prezintă, (totul), la modul serios, echilibrat şi convingător. Cu încredere în discernământul publicului chemat să vadă şi să priceapă cât de complicată e viaţa... cât de fragilă, uneori chiar iluzorie, este graniţa dintre bine şi rău.
Esenţială, în acreditarea acestui demers, se dovedeşte prestaţia actoricească. Spre lauda lor, cei cinci interpreţi au înţeles ce înseamnă o echipă, s-au completat şi sprijinit reciproc. Se observă că ei cred şi că le place ceea ce sunt puşi să facă. În personajul Andrei, Andrei Sabău creează un tânăr furios - nu în accepţia teatrului englezesc al anilor '60 ci - în sensul revoltei întemeiate împotriva ipocriziei, a dogmatismului dublat de făţărnicie şi laşitate. Mai puţin generos (dată fiind că ocupă un plan mai retras în economia dramaturgică), Vlad Nemeş evoluează, în acord cu condiţia unei umilinţe asumate şi imposibil de depăşit specifică personajului său, Bostan, temător şi mereu ambiguu. Mai spumos, prin duplicitatea gargarologică şi prin necinstea crocantă, de turnător versat, dublat permanent de slugărnicia plină de tupeu şi imoralitate este rolul lui Bogdan Nichifor, pe care actorul îl dinamizează convingător şi funcţional în panoplia relaţiilor care conduc spre apogeu conflictul. Căci, aşa cum scria un poet al perioadei staliniste, "partidul e-n toate... e-n cele ce sunt / şi-n cele ce mâine vor râde la soare".
Coaliţia pentru familia-model, alcătuită din Popa Dănuţ şi Preoteasa Lenuţa este animată scenic, după principiul mecanic "bielă-manivelă", de Vasile Andriuţă (recidivist spre emploi în rolurile cu sutană) şi de Mihaela Teleoacă. Cei doi actori, ajutaţi şi de contururile clare, dar nu didactice, detectabile în materialul dramaturgic avut la dispoziţie, înfăţişează cu exactitate şi chiar cu verosimilitate cutele complicate ale unei relaţii bazate nu pe iubire şi întrajutorare, ci pe dependenţă şi complicitate.
Cadrul scenografic, conceput de Alexandra Panaite nu este de mare rafinament, preferând elementele funcţionale şi semnificative în concreteţea lor primară. Mai bine aşa, decât să-şi fi făcut o partitură pe cont propriu. Soluţia unui segment de virtualitate, preferată la înfăţişarea străzii unde are loc accidentul mortal, părea tentantă, dar a fost repede abandonată atunci când lucrurile intră în miezul lor dur, cleios, greu înghiţibil.
Atât scriitura dramaturgică, cât şi regia sobră, dar exactă şi deloc atrasă de artificii speculative a Elenei Morar, conferă reprezentaţiei exact ce trebuie pentru ca produsul final să fie credibil, valabil şi respectabil: mă refer la adecvarea fericită a mijloacelor de exprimare artistică la ceea ce-şi propun ideile să exprime. Fără a se strădui să emoţioneze, ci doar să convingă, spectacolul atrage prin premisele de la care se coagulează, amuză, irită sau scârbeşte, dar - mai ales - provoacă la reflecţie. Ce ar trebui, mai mult de-atît?
[i] Cer
scuze generaţiilor mai tinere care nu pricep ce-i cu Ciulei şi cu
Elisabeta - unul dintre spectacole sale magnifice, inegalabile ale
marelui regizor, care a marcat generaţia anilor '70 -'80.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu